La ce a fost nevoie de Girls on Film? - Acoperișul de Sticlă

Am ajuns la finalul seriei Girls on Film, în care ne-am propus să scriem despre operele unor regizoare marcante în istoria cinemaului, începând de la Alice Guy-Blaché și până la Catherine Breillat și altele care lucrează astăzi. Ne-am dat seama pe parcurs că e chiar mai mult decât putem duce cu ușurință, dacă vrem să le facem dreptate, deși proiectul a avut trei coordonatori – iar Alex Mircioi și Georgiana Mușat au investit mai mult efort și merită mai multă apreciere decât mine. Cea mai dificilă parte n-a fost nici pe departe să găsim zece cineaste game-changers sau cinci documentariste extraordinare sau alte subiecte pentru topuri despre cine merita să fie subiectul unui eseu, însă – fiind o mână de redactori care pregătesc Girls on Film – n-am reușit să îi oferim un material mai amplu. Repetăm că, în linii mari, ne-am propus o istorie a cinemaului prin cineaste-femei și miza a fost ca, vorbind doar despre ele, să acoperim o sută douăzeci de ani de schimbări în industria cinemaului și în societate, și să nu ne rămână goluri.

Aș vrea să profit de ocazie ca să clarific o obiecție frecventă – pe care am citit-o/auzit-o mai ales de la cei/cele care sprijină egalitatea de gen, am primit-o de la o parte din respondentele la chestionarul nostru și o împărtășesc, într-o oarecare măsură, și eu. Conceptul de femeie în artă/știință/politică e și el, conform acestor opinii, sexist: Sunt femei-politician de multe decenii, de ce sărbătorim de la an la an ca pe o noutate? Sunt femei care scriu/pictează/fac muzică/filmează, de ce le-am discuta laolaltă ca și cum ar fi un gen? Într-o reacție deosebit de violentă la clasificarea „Women in…”, Neko Case a ripostat că ea nu e „femeie în muzică”, ci „musician in music”.

Cu toată modestia și înțelegerea pentru obiecția de mai sus, am crezut că merită să ne investim energia în proiect pentru că 1) e mai bine să fie decât să lipsească – din câte știu eu, ultimul grupaj cinefil despre femei-cineast a fost editat de Film Menu în urmă cu șapte ani. Am vorbit deja despre cum femeilor li se acordă în general mai puțină atenție, așa că cineva trebuie să compenseze pentru asta; 2) am presupus (corect, după statisticile de viewership din ultima lună) că funcționează, măcar în sensul că le atrage atenția celor conștienți că sunt femei talentate care fac filme și vor să afle mai multe despre ele și să le rețină pentru viitoarele ocazii – aș vrea să adaug aici că sexismul instituționalizat nu presupune să fie discreditate femeile remarcabile profesional, e destul să nu fie creditate; 3) fără să fim vreunul (încă) David Bordwell, ne-a entuziasmat ideea unui proiect amplu cât cinemaul și asta presupune din start o formă de selecție care unifică o anumită versiune a istoriei; doar că, de obicei, criteriile de selecție sunt de natură să favorizeze bărbați (ceea ce ne aduce înapoi la punctul 1).

O întrebare delicată, cu care ne-am provocat respondentele la chestionar și cu care ne-am bătut capul și când alegeam cineaste & filme, este următoarea: „Există sau nu stil feminin?” Pe de o parte, unde am considerat că e interesant, am favorizat filme care sunt particular-feminine. Din tot ce au făcut remarcabil Germaine Dulac, Maya Deren, Lotte Reiniger sau Chantal Akerman, am ales filme care vizează direct experiențe specifice femeilor, chiar dacă interesele tematice ale cineastelor sunt mai variate și alte filme vorbesc despre alte lucruri. Câtă vreme aceste reprezentări, iarăși, vorbesc despre jumătate din populația globului, e important să contrăm niște tipologii și situații paradigmatice-clișeu (femeia fatală, iubita-martiră, femeia care trăiește pentru familie etc.) care sunt nocive pentru femei și favorizează nevoie bărbaților. Astfel de tipologii se strecoară frecvent (deși nu invariabil) când femeile sunt prezentate din perspectivă masculină. Pe de altă parte, suntem conștienți de pericolul de a reduce artistele la stereotipii și am încercat să le evităm. Nu se poate vorbi despre roluri de gen fără să se vorbească despre societate/economie, și de asta există o prăpastie imensă între problemele eroinelor conturate de Sofia Coppola și Samira Makhmalbaf, pentru a da un singur exemplu. În plus, există riscul – poate cel mai vizibil, la Catherine Breillat, dintre cineastele cuprinse în proiect – ca orice polarizare femei/bărbați să perpetueze niște clișee sexiste; premisa în filmele ei nu mai e că femeile sunt sursa tuturor relelor și nu se poate face nimic în privința asta, ci că (simplificând, dar nu foarte mult) bărbații sunt sursa tuturor relelor și nu se poate face nimic în privința asta; nu e deloc un început mai bun de dialog. Răspunsul la această problemă e însă destul de simplu, să semnalăm sau evităm tot ce e un contraplan tendențios la problemele de relaționare între sexe și să alegem (pentru că avem de unde) reprezentări mai complexe ale diferenței sexuale.

Pentru a separa între ce ține de cultură și de natură, singura soluție e să observăm și chestionăm tipologiile feminine (care evoluează odată cu societatea) și discrepanțele de gen; dacă pare că femeile sunt descurajate să aibă un rol de conducere – și nu de sprijin – în echipa de filmare, trebuie văzut cum s-ar putea compensa pentru această reticență. Acest proiect, prin care am vrut să facem auzite vocile femeilor, nu doar scriind despre cinema feminin, ci și invitând exclusiv femei din industria filmului să ne răspundă la chestionarul Girls on Film, a fost un mic pas în această direcție.

În fine, dacă trebuie să spunem și asta explicit, critica feministă nu atacă bărbații sau artiștii-bărbați sau protagoniștii-bărbați, ci ideile patriarhale care vor persista câtă vreme nu au un discurs puternic și constant din opoziție. Puterea patriarhală poate fi la fel de bine perpetuată de femei – e motivul pentru care nimeni din redacția Acoperișul de Sticlă nu se bucură că Ivanka Trump și Marine Le Pen au ajuns atât de vizibile și, întorcându-ne la oile noastre, e motivul pentru care eseul despre Leni Riefenstahl tratează cu mănuși felul în care aceasta se servește ca o scuză de feminitatea ei.

Nu în ultimul rând, proiectul (care a adunat vreo 40 de articole, adică a publicat în 25 de zile mai bine de 10% din numărul total de articole ale publicației, în doi ani și jumătate de existență) e un angajament luat de redactori că ni se pare importantă promovarea egalității de gen și o vom promova cât putem și cum ne pricepem, adică prin critică cinefilă. Cu alte cuvinte, căutați-ne și în lunile/anii următori cu încredere, o să mai scriem despre femei.

Articolele din primul Girls on Film: