BIEFF – bluish și circulația sensibilului în dezorientări spațiale

În cartea sa Carnal Thoughts: Embodiment of Moving Images, Vivian Sobchack analizează pe filieră fenomenologică sentimentul de a fi dezorientat, lost, în spațiul lumii. Astfel, ea tematizează forma spațio-temporală și afectivă a experienței în geografia trăită, încercând să demonstreze că sistemele noastre normative de orientare spațială și vocabularul descriptiv sunt extrem de limitate, când nu ne referim doar la spațialitate în obiectivitatea abstractă a unei hărți.[1] Ideea că tehnologiile perceptive ale imaginii fotografice, cinematografice și electronice au transformat semnificativ atât percepția noastră asupra lumii, cât și asupra propriei noastre identități, este expusă în meditații filosofice despre „a fi pierdut” în dezorientări spațiale intenționate.[2]

Filmul bluish al regizoarelor Lilith Kraxner și Milena Czernovsky negociază această capacitate corporală de a conecta spațiul cu cadrul,  în orientări schematice abstracte. Prin gesturi, imposibilități și nostalgii ale personajelor se conturează sentimentului singurătății. Un exercițiu de decondiționare a contextelor trăite, pentru a se concentra pe trăiri interioare, ambiguități, limite și subiectivități.

Ce înseamnă să fii pierdut? Filmul urmărește ritmul cotidian a două fete, care nu se întâlnesc, Errol (Leonie Bramberger) și Sasha (Natasha Goncharova), într-un peisaj urban de iarnă al Vienei, în tonuri albastre. Montajele temporale alese și faptul că nu există nicio conexiune între cele două eroine explorează o circulație a sensibilului într-o țesătură a cotidianității, a unui real care devine semnificativ prin proiectarea interiorității. Cele două sunt străine, pierdute, aparțin unui spațiu geografic concret, dar și unui spațiu abstract, o dezorientare a realității văzută ca o criză existențială soft.

Defamiliarizarea propusă a plot-ului e dată de încercarea de a identifica perimetrul liminal al singurătății, iar tranzitivitatea experiențială a personajelor propune o senzație de plutire, în care fiecare secvență e organizată și structurată ca stare, într-un continuum de experiențe senzoriale, psihologice sau sociale.

Mediul în care acestea se deplasează (orașul, bazinul de înot, mallul sau meeting-ul pe Zoom la cursul de la facultate) e rezonant cu prezentul, iar recunoașterea spațială a explorărilor contemporane e pusă în scenă prin mici nepotriviri amuzante, ca de exemplu: felul în care ne sincronizăm cu direcția dată de punctul de pe Google maps, explorarea Street View, spațiul Zoom sau galeria de artă. Mai experimentale, secvența dintr-un mediu 3D albastru, de film VR, sau indicațiile unei sesiuni de meditație, pe un fundal ce sugerează vidul, ne canalizează spre alte forme senzoriale, într-o experiență corporală somatică cu alte teritorii.

Ca experiență de vizionare, este vorba de asumarea condițiilor de empatie pentru aceste protagoniste feminine, ușor excentrice, care nu vorbesc aceeași limbă, și care prin plutirea lor stângace în cadre determinate de mediul contemporan reevaluează relația dintre corporalitate și un format social impregnat cu artă contemporană, galerii de artă, spectacole, expoziții, petreceri. Errol e mai rezervată, iar trei femei mai în vârstă care apar în câteva secvențe (cântând în haine de cabaret, în vestiarul de la bazin sau vrând să li se facă o fotografie la mall) indică interacțiunea socială a lui Errol, ca o disociere de sensibilitatea vârstei tinere – pare că devine mai ușor să te adaptezi la viață pe măsură ce îmbătrânești. Sasha e mai expresivă și, deși nu vorbește limba germană, e mai activă, are un prieten (pe care nu îl vedem pe de-a-ntregul) și se potrivește mai bine în anumite situații sociale, dansând la petreceri sau căutând cuie într-un magazin cu materiale de construcții. Modul de execuție al mizanscenei propune o experiență specifică, un fel de a construi acțiunea care se întâmplă ca un reflex: astfel, camera urmărește un cadru gol al unui perete, ca apoi să insereze personajul în acel cadru.

O formă de individualism estetic, în care activitățile zilnice sunt mai degrabă forme de singularizare și autoafecțiune, este valorizată într-o etică a intensității în performarea sinelui ca model de „autopoiesis”, căci revenind la Sobchack ea spune că: „atât «direcția», cât și «geografia» mi s-au părut a fi sistemele discontinue și arbitrare ale altora, mai degrabă decât posibilități proiectate pentru orientarea fluidă a propriei mele ființe.”[3]

Cântecul celor trei femei în vârstă în haine de cabaret din deschiderea filmului spune așa: „Ești normal? Ești bun? Ești rapid?”, iar bluish aproximează tocmai această stare fragilă a ființării și-o exprimă tehnic prin cadre expresive ale liminalității, cu două personaje ale căror gesturi devin memorabile.

bluish este reprezentativ pentru această ediție a festivalului BIEFF (tema curatorială are meritul să etaleze posibilități discursive speciale, cu frecvențe și strategii profund adaptate realității contemporane) și un joc serios cu spleen-ul contemporan reprezentat de autoizolare și solitudine.


[1]Sobchack,  Vivian – Carnal Thoughts, Embodiment and Moving Image Culture, University of California Press, 2004, p. 15.

[2]Ibid, p. 46.

[3] Ibid, p. 35.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like