Într-un fel de Once Upon a Time in Hollywood (2019, r. Quentin Tarantino) balcanic,  Carbon (2022, Ion Borș) tratează perioada istorică de după declararea independenței Moldovei față de puterea sovietică, într-un film care explorează reminiscențele URSS-ului, de la marcajele în alfabet chirilic, la mentalități născute din ocupația rusească, pentru a face cunoștință unui public străin cu istoria Moldovei.

După ce câștigă Premiul Publicului la cea mai recentă ediție TIFF, Carbon urmează să aibă premiera în cinematografele românești începând cu 7 iulie. Mai degrabă din presiunea de a-și face „datoria de bărbat” și din speranța de a primi un apartament la sfârșitul serviciului militar decât dintr-un patriotism eroic, Dima apelează la Vasia pentru a-l băga în armată, auzind că asta îi poate garanta un apartament din partea statului. Conflictele de pe Nistru între moldoveni și separatiști (transnistrieni), dar și recursul societății moldovenești la micile oportunități – precum construirea unor bișnițe de familie –  și dificultățile – tăierea curentului după-amiaza și în weekend – de a opera în absența resurselor sovietice sunt redate prin deturul lui Dima și Vasia, necesar îngropării unui cadavru carbonizat, neidentificat găsit pe drumul spre tabăra militară la care Dima vrea să se alăture.

Deși comentariile sociale sau politice prezente în film sunt mai degrabă dosite în dialog („Acum au dat de greu, s-au făcut credincioși”), Carbon este mai puțin despre politică și mai mult despre confuzia populației moldovenești a anilor ‘90. Prin elemente satirice, reinterpretarea șlagărelor perioadei și o paletă largă de personaje influente – cadre militare, un preot, un primar, un profesor –, filmul traduce dualitatea unui popor care se dezice de transferuri de identitate națională într-o comedie absurdă în tonuri calde, în care umanitatea primează înaintea credințelor politice. Premergător premierei, am stat de vorbă cu Ion Borș atât despre Carbon, cât și despre producția de filme în Republica Moldova și aspirațiile lucide ale unui cineast la început de drum.

Cum ai început să lucrezi la acest proiect, fiind primul tău film de lungmetraj?

Eu nu mă consider nici măcar un cinefil înrăit neapărat. Poate a fost o întâmplare să fac acest film, dar cred că fiecare avem parcursul nostru. Înainte de Carbon, am făcut un scurtmetraj. Până atunci, participasem la filmări ca asistent de producție, producător executiv, asistent de regie sau am stat la catering. Mai întâi am intrat în industrie și abia ulterior s-a născut dorința de a face un film, abia după ziua în care am văzut primul meu platou de filmare.

Până atunci, făcusem actorie și lucram în teatru. Ca orice alt student tânăr și entuziasmat, îmi doream foarte tare să apar într-un film. Toți care mergem înspre actorie ne dorim recunoașterea unui Brad Pitt și la asta speram și eu. Doar că eram în Republica Moldova, unde nu prea se fac filme. Așa că, pe principiul „Dacă nu mă promovez eu, atunci cine?”, am hotărât să fac un scurtmetraj în care să și joc. Când am terminat lucrul pe scenariu, mi-am dat seama că nu mă potrivesc în acel rol. Mariana a fost cea care a spus „Bine, atunci o să regizezi” – așa am făcut scurtmetrajul, cu care am fost la câteva festivaluri de profil și deși am avut o vizibilitate bună, nu am fi putut niciodată să îl distribuim în cinematografe. Știam că trebuie să facem și un lungmetraj, dar atunci nu îmi dădeam seama cât de naiv eram în aspirațiile mele.

Însă impulsul a venit tocmai din naivitate și entuziasm. Când eram șofer pe platoul de filmare de la Beautiful Corruption (2018, Eugen Damaschin), mi-a venit ideea filmului. Am sunat-o pe Mariana Starciuc, care a și semnat scenariul și am colaborat cu ea. A fost o perioadă lungă de documentare, mi-a luat o jumătate de an până am ales direcția filmului, personajele. Inițial, voiam să avem copii ca personaje centrale, apoi ne-am dorit politicieni și eventual am ajuns la Vasia și Dima. În diverse etape de scrierere a scenariul, ni se părea destul de sec – erau doar aceste două personaje și cam atât. Simțeam nevoia să redăm atmosfera și societatea anilor ‘90, iar din această nevoie s-au născut multe dintre celelalte personaje. Ceea ce am încercat a fost să îmbogățim filmul în ajutorul istoriei, nu în detrimentul ei.

Având în vedere că ai lucrat și în producție, cum vezi producția restrânsă de filme moldovenești, este mai greu să faci rost de finanțări decât, să zicem, în România?

Se fac filme moldovenești, dar trebuie să ne raportăm și la populația pe care o avem comparativ cu România. Acum, se fac cinci, șapte, poate opt filme anual. Doar că Centrul Național de Cinematografie s-a fondat abia în 2016, prima sesiune fiind în 2017 și abia de atunci au început să se facă filme. Pare că a trecut suficient timp încât să fi ieșit mai multe filme din Republica Moldova, dar un film se face greu, iar noi nu am avut nici aceeași experiență până acum – însemnând că nu facem un film într-un an. Majoritatea filmelor din 2017 încoace au fost făcute în între trei și cinci ani. În atât de mult timp, poate dispărea și entuziasmul de a continua să lucrezi la proiect, pe lângă faptul că și resursele, în sine, sunt limitate. Noi am început să pre-producția Carbon în 2018, filmările, în 2020, iar filmul a avut prima proiecție în 2022. Eu știu despre un film (Barbara Moldova) a cărui idee a fost lansată chiar în anul primei sesiuni și abia acum urmează să iasă. Dar cu siguranță vom ajunge și noi la performanța de a face un film, de la cap la coadă, într-un an.

Cum crezi că citește filmul un public mai puțin familiar cu istoria Republicii Moldova?

Noi am avut două experiențe cu prezentarea filmului unui public străin, cea de la TIFF – unde publicul știe de Republica Moldova, cunoaște limba, unii dintre ei fiind chiar familiar cu contextul politic din perioada declarării independenței – și una în Spania, unde nu era urmă de moldovean sau de român. În ambele părți a fost primit foarte bine, toată lumea a înțeles conflictul, indiferent de cunoștințele despre trecutul Moldovei.

Poate că asta a fost posibil și pentru că, când am început acest proiect, am făcut-o cu gândul la publicul de afară. În viziunea noastră, acest gen de conflict sociopolitic nici măcar nu se referă neapărat la Republica Moldova – ele există peste tot în lume, mai ales acum. Ne-am propus să-l facem accesibil tuturor, să-l traducem într-un fel în care să nu riscăm să plictisim un public străin și în care să evităm să săpăm atât de mult în subtextul perioadei încât să ajungă doar pe înțelesul publicului de acasă.

Deși trecutul este unul dur, a fost important pentru noi să nu facem din acest film o melodramă. Am ținut de asemenea foarte mult ca dialogurile să fie exact așa cum sunt, zi de zi, în Republica Moldova. Asta o cereau și personajele, dar am observat o tendință a cineaștilor moldoveni de a construi dialogurile pentru a fi vorbite chiar mai corect decât la București, poate tocmai în încercarea de a se apropia și de un alt public decât cel moldovenesc, dar, personal, nu mi se pare natural. Văd dialectul ca pe un atuu.

Recent, au mai fost lansate și alte filme care adresează perioada de declarare a independenței Republicii Moldove față de ruși, precum documentarul Iubirea nu este o portocală (2022). Ați vrut de la început să fie un lungmetraj de ficțiune sau ați avut în minte și alte forme posibile ale filmului? 

Am lucrat și eu la Iubirea nu este o portocală. Nu sunt documentarist, dar nu sunt nici cineast, ca formare. Când am făcut acest film, m-am gândit că Republica Moldova are o mare lipsă de filme de ficțiune, în special pe această temă, altfel ofertantă. Au mai fost câteva încercări de a face un film care adresează acest conflict, dar în acele cazuri, era mai mult o componentă a filmului decât tema principală. Chiar și Iubirea nu este o portocală este mult mai mult despre migrație, plasată în contextul acelei perioade, decât despre câștigarea independenței Moldovei. Deși avem niște personaje pur ficționale, tot ce apare în film sunt comportamente, conjuncturi care se întâmplă în realitate, chiar și binecuvântarea Mercedesului, care rămâne o practică actuală, în special printre cei mai săraci. Majoritatea Moldovenilor se tem de un singur lucru – de Dumnezeu.

Însă nu am vrut să abordăm direct tema războiului din Republica Moldova. Pentru noi, acest război este doar un fundal, un pretext de a arăta cum răspund oamenii la propaganda care se infiltrează în viața de zi cu zi. Discrepanța între această propagandă și datele istorice persistă și astăzi, când suntem în continuare invitați să credem că moldovenii și vecinii geografici sunt în conflict. În realitate, oamenii de pe ambele maluri trăiesc foarte bine împreună, se înțeleg și, la nivel de societate, au făcut Unirea de mult. Conflictul politic nu echivalează cu unul social, nu există și în rândul populației.

Vorbind despre lipsa filmelor de ficțiune, Carbon e destul de abundent și în elemente comice sau iconografie western. Intersecția cu filmul de gen a fost ceva care a venit din abordarea subiectului sau ceva ce v-ați propus să obțineți de la început?

Chiar nu am luat asta în considerare. Noi ne-am propus niște chestii foarte pământești, să vedem dacă putem face plan/contraplan corect, să nu stâlcim nimic din ceea ce ține de abecedarul cinematografiei. Pentru mine, era prea devreme să mă gândesc la altfel de trimiteri. Cât despre umor, el vine din măiestria Marianei (n.red. scenarista filmului),

ale cărei glume funcționează tocmai pentru că nu sunt spuse doar de dragul glumei, ci vin din substraturile personajului („Așa încerc să-mi găsesc nevastă.” / „Vezi să nu fie cu coasă.”) Dacă m-am convins de ceva prin toate proiecțiile la care am fost, acela este că toată lumea râde, chiar și cu subtitrări.

Muzica a fost compusă de la zero special pentru film sau sunt reinterpretări ale pieselor populare din perioada războiului („Cui îi trebe acest război? / De ce ne ucidem între noi?”)

Sunt cântece populare specifice perioadei de atunci, care încă se mai ascultă și acum. Am avut și un altfel de draft la muzică, care era compus de la zero, dar ne-a interesat mai mult să conservăm atmosfera anilor respectivi. Deși are unele elemente compoziționale moderne, compozitorul și muzicienii care s-au implicat la proiect au ținut neapărat să folosească aceeași chitară, aceleași instrumente la care se cânta atunci, chiar și să scrie în aceeași gamă. Asta a fost ceva ce am apreciat foarte mult, chiar dacă nu întotdeauna diferența era neapărat sesizabilă de către o ureche mai puțin educată în sensul ăsta.

Există multe momente în film în care sunt sesizabile reminiscențele URSS în Moldova, precum faptul că pe uniforma poliției scrie „Poliția”, dar plăcuța instituției este încă în alfabet chirilic. Aceste reminiscențe sunt prezente și astăzi?

Foarte puțin, ele există mai mult în sate moldovenești îndepărtate. De exemplu, pe malul stâng al Nistrului există un sat pe care îl consider muzeu. Tot ceea ce se găsește acolo a  rămas exact cum era sub ocuparea URSS-ului. Dar altundeva decât în aceste sate încă rusificate, propaganda vestică a încercat și încearcă în continuare să ucidă tot ceea ce înseamnă URSS și să promoveze influențe culturale mai degrabă americane.

Ai menționat propaganda și faptul că există o discrepanță între datele istorice și felul în care sunt transmise către populație – din același motiv, ți-ai propus să fii și cât mai imparțial față de personajele tale sau credințele lor personale?

După părerea mea, Vasia pare cu siguranță cel mai protejat personaj față de tot ceea ce înseamnă idei impuse, preluate, la care refuză încă de la începutul filmului să pună botul. Însă ajunge să fie o victimă a lor atunci când trece de la insistența de a oferi soldatului o moarte demnă, la refuzul de a-l îngropa când află că este separatist. Dima, pe de altă parte, începe ca fiind cel mai naiv dintre personaje, unul care aproape tot filmul caută să scape mai repede de acest cadavru. Asta, ca mai apoi, să ducă el povara lui Vasia și să rezolve problema îngropând cadavrul așa cum a știut el mai bine.

Nu am căutat activ să fiu imparțial, dar am ținut cont să duc până la capăt toate personajele. Am văzut multe filme care, indiferent de motivația celor implicați în producție, conțin personaje sau scene care nu avansează istoria filmului. Pentru mine, a contat în primul rând să închidem arcul fiecărui personaj.

Carbon e distribuit de Transilvania Film și va intra în sălile românești începând din 7 iulie.