În urma proiecției din cadrul One World Romania a documentarului Iubirea nu este o portocală, am stat de vorbă cu realizatoarea Otilia Babara despre sensibilitățile intergeneraționale dintre mamele de peste hotare și fiicele lor, rămase în Republica Moldova după declararea independenței de Uniunea Sovietică din 27 august 1991 – aceste relații, în multe cazuri deteriorate de separare, au dat naștere filmului.

Mișcarea basarabenilor a condus nu doar la eliberarea de regimul comunist în favoarea pieței libere, ci și la conflicte politice perpetue, criză economică și emigrare în masă (1.5 milioane de locuitori în ultimii 30 de ani), adesea ilegală. Dacă un buletin românesc îți permitea să circuli fără viză către țările vestice, un pașaport moldovenesc impunea dispunerea de viză de călătorie sau de ședere aprobată. În plus, în cazul vizelor de ședere, solicitantul trebuia să facă dovada unui contract de muncă în țara propusă, cu toate că majoritatea lucrătorilor necalificați erau, de fapt, plătiți la negru.

Documentarul Iubirea nu e o portocală, realizat în întregime prin arhive de familie – înregistrări folosite pentru a întreține comunicarea între familiile rămase în țară și mamele plecate la muncă (necalificată) în străinătate –, vorbește despre situația sociopolitică a unei țări post-sovietice, despre acumulare descrisă drept „complex național”, încercările emoționale resimțite de cei rămași acasă în urma depopulării Moldovei și, mai ales, despre anii petrecuți la distanță care înstrăinează permanent unele mame de copii lor, indiferent câte obiecte inaccesibile în țară le-ar fi trimis din Italia și indiferent câte casete video ar trece granița împreună cu aceste colete.

Care a fost criteriul de selecție al casetelor video? Ai pornit de la niște materiale transmise între membrii familiei tale?

Nu – deși am făcut parte din această generație, nu e povestea mea. La un moment dat, am observat că toate mamele prietenilor mei au început să dispară – și asta mi-a marcat copilăria. Și în cazul colegilor de clasă, dar și al copiilor de pe strada noastră, cam toate mamele au plecat în străinătate. Inițial, mi se părea extrem de dezirabil să ai mama plecată, să primești mereu pachete de acolo. Abia mai târziu, pe măsură ce eu și prietenele mele am început să ne împărtășim neajunsurile familiale, am realizat că ele ajunseseră să urască toate aceste obiecte. Trăiau o traumă și tot ce își doreau era să își primească mama înapoi.

Am început să fac filmul cu șapte ani în urmă, când chiar dacă mama prietenei mele s-a întors după 12 ani, cele două erau străine. Am filmat cu ele trei ani, dar nu am folosit nimic din brutul respectiv. Simțeam că nu era felul în care vreau să fac filmul ăsta, fiindcă ceea ce mă interesa să surprind se întâmplase deja în trecut, iar eu filmam în prezent. Din aproape în aproape, din interviuri luate oamenilor care au trecut printr-o astfel de experiență, am aflat că existau casete video care se trimiteau între mame și familia rămasă în Republica Moldova, ba chiar era ceva destul de comun să comunice prin intermediul lor. La început, două familii ne-au pus la dispoziție casetele și eventual, am lansat un call pentru mai multe astfel de materiale.

Când am început să filmez cu prietena mea, aveam în cap ce am văzut eu în timp ce am crescut, cum emoțiile lor s-au schimbat pe parcursul anilor în care mamele lipseau, de la bucuria adusă de obiecte, la melancolie pentru o familie completă, și până la rebeliunea manifestată asupra obiectelor primite din străinătate, din timpul adolescenței, sau chiar ura răsfrântă asupra lor. Eu căutam să redau evoluția acestor sentimente și, cu gândul ăsta în spate, am navigat printre toate casetele primite. Schimbarea progresivă a trăirilor copiilor față de plecarea mamelor a devenit și structura narativă principală a filmului.

Discursul mamei plecate, asociat casetelor filmate din străinătate, a fost reiterat pe baza a ceva înregistrat tot în trecut?

Da, este un text scris de mine, bazat pe scrisori, interviuri sau chiar mesaje vocale trimise pe WhatsApp între ele și familie. Pornind de la comunicările reale, am scris o voce colectivă a tuturor mamelor, de aceea uneori ea vorbește și la plural. În ceea ce privește imaginile video, a fost ceva ce m-a frapat în timp ce le urmăream, mai precis că ele filmau ceea ce vedeau, camera în care locuiau, priveliștea, orașul unde au plecat la muncă, dar niciodată pe ele. Erau doar foarte puține înregistrări în care le vedeai. M-am întrebat dacă avea legătură cu rușinea, cu vinovăția și luând în calcul discuțiile cu ele, cred că inconștient și asta contribuia. Sau poate că le era greu să se poziționeze fizic într-o lume atât de diferită față de tot ceea ce cunoșteau, una în care nu se regăseau, de fapt. Ele, toate, erau lucrătoare domestice și își petreceau cea mai mare parte din timp în aceste case sau în camerele lor și mult prea puțin afară. Trăiau într-o altă familie în care nu aveau niciun statut și tocmai asta cred că le făcea nici să nu se perceapă ca parte a acelui univers. Dar am decis ca, oricum, să păstrez acest element și în film – invizibilitatea mamelor.

Exceptând vocea mamei, care este înregistrată ulterior, cât de mult ați intervenit mult asupra sunetului și imaginilor originale?

Pe vocea mamei am intervenit cel mai mult, acolo am reconstruit sunetul aproape integral, pentru a obține o atmosferă cât mai diferită față de cea din casetele cu copiii. Cât despre imaginile video din Moldova, ce a fost dificil pentru noi era faptul că toate aceste înregistrări conțineau atât de multă gălăgie. Atunci când facem un film, căutăm și momente de liniște, pe când în cazul imaginilor de familie, ei apăsă butonul atunci când deja se întâmplă ceva. Din cauza asta, erau foarte intense, așa că a trebuit să creăm artificial momente de liniște, să dea spectatorului un pic de spațiu să respire, să se gândească, să absoarbă, iar vocea mamei lucrează și în scopul ăsta.

Era ceva specific vremii să plece mamele și nu tații? Se găsea mai ușor munca ca îngrijitoare sau alte munci asociate, în general, femeilor?

Eu cred că au plecat în egală măsură și femei, și bărbați. Dar am ales să vorbesc despre ceea ce am trăit, iar în anturajul meu au fost mamele cele care dispăreau în număr tot mai mare. Deși nu am certitudinea asta, suspectez că în anii ‘90, femeile au fost primele care au luat această inițiativă, tocmai pentru că se găsea mai ușor de lucru în vest pentru femei. Dar tot din interviurile luate, am descoperit că mai era un motiv pentru care plecau, pe lângă acela că sărăcia le făcea să simtă că nu au altă variantă – acela de a scăpa de violență domestică.

Exceptând evoluția sentimentelor copiilor referitoare la plecarea mamei, fragmentele par alese la montaj și pentru a dezvălui treptat unde a plecat mama, începând cu a folosi „grazie” la primirea pachetului și a lăsa privitorul să deducă că este trimis din Italia, până la tatăl care reproșează copilului că vrea macaroane italiene, nu budincă din Moldova. A fost o alegere conștientă?

Au fost mai multe elemente pe care le-am urmărit drept fir roșu. Una dintre ele era și construcția casei, care devine un motiv pentru care mamele să rămână plecate în străinătate mai mult timp. La început, ai nevoie de chestii mici, de mâncare, apoi de îmbrăcăminte, de bani pentru studiile copiilor. După ce ai toate astea, de ce mai ai nevoie? Acum aveai nevoie să aveți un loc al vostru. Motivul casei a fost și el foarte important pentru mine și cred că e o nevoie a fiecărei familii de a construi ceva al lor. Am urmărit și firul obiectelor la care nu aveam acces, dar care ulterior au devenit o nevoie, o parte din cotidianul nostru, dar și felul în care tații se schimbă pe parcursul anilor. Și acolo exista o ruptură pe care am vrut să o surprind.

Multe dintre obiectele sau obiceiurile din film pare că țin de o anumită identitate națională. Crezi că filmul poate vorbi publicului și în felul ăsta?

Multe dintre tradițiile de Paște, de Crăciun sau de Revelion apar în film și arată ceva despre cultura noastră. Pe casete, apare chiar și discursul președintelui de Revelion, în fundal. Aceeași familie asculta discursul lui Putin la ora 23, apoi asculta discursul președintelui moldovean, urmat de discursul președintelui român Băsescu. Deși nu am apucat să pun toate discursurile în film, asta vorbește foarte mult despre identitatea noastră ca moldoveni, despre faptul că, într-un fel, suntem între țări. Același lucru îl spune chiar și trecerea din inerție de la română la rusă și invers. Chiar și nevoia de a construi o casă vine din faptul că bunicii noștri au fost desproprietăriți de ruși, care au trecut totul la comun și nu mai aveai nimic care, cu adevărat, să-ți aparțină, lucru din care s-a născut încă o nevoie. Deși ceea ce câștigau părinții în străinătate nu îți ajungea mai mult decât pentru trăi ceva mai bine, iar să investești într-o casă cerea mult mai mulți bani decât puteau face, era ceva extrem de important pentru ei să aibă acest ceva pe care nu l-au avut niciodată. Visau la asta fără să se gândească la fel de mult la câți ani de muncă cere. Crezi că lucrezi pentru ceva ce nu ai avut și îți spui că și copiii tăi vor avea nevoie, dar este doar altceva din care se naște o traumă.

Având în vedere că aceste camcorder-e pe care le folosesc pentru înregistrat s-au popularizat înaintea telefoanelor mobile, are legătură faptul că s-au oprit din trimis casete cu noile metode de comunicare?

Da, are legătură cu apariția Skype-ului – și acolo am și decis să oprim filmul. Am primit și foarte multe imagini trimise pe telefon, dar nu mai era același lucru tocmai fiindcă permitea comunicarea instant. La casete, exista o așteptare, înregistrai, o trimiteai, așteptai să ajungă. Eu nu știam că oamenii comunicau așa și nici nu mi-a trecut prin cap, având în vedere că plecau din sărăcie, că ar fi avut acces la aceste camere. Dar ele le cumpărau acolo, la mâna a doua, unde deja începea să le treacă vremea, deci le luau destul de ieftin. Le trimiteau acasă și refoloseau mereu aceeași casetă, pe care o digitalizau și o puneau pe CD-uri, înainte de a o goli. Unele dintre familii nici măcar nu au mai avut curajul să revadă aceste casete, mi le-au trimis neștiind ce îmi trimit. Spuneau că doare prea tare să se uite din nou la ele.

Mamele, în general, plecau unele după altele și se forma o comunitate chiar și acolo. La început, pleca una dintre ele, care dădea de știre dacă este bine, dacă mai este de muncă – și așa și ajungeau să se golească toate casele de pe aceeași stradă de mame. Din câte am înțeles, deși se uitau la casetele primite de la familie și individual, femeile aveau acest obicei de a se strânge toate într-o cameră și a da drumul tuturor înregistrărilor primite. Tocmai fiindcă se uitau la ele în grup, este și un moment în care cineva folosește niște cuvinte urâte în fața camerei și i se atrage atenția să nu mai vorbească așa, fiindcă „nu le privește singură.”

La începutul filmului, pui în temă spectatorul că ele pleacă ilegal. Ai vrut să abordezi și tema asta, să sugerezi cum ajungeau acolo? 

Poate fi chiar un alt subiect de documentar. Multe mergeau pe jos până acolo, altele erau ascunse în valize sau în pereții microbuzelor. Sau în timpul călătoriei erau în microbuz, dar când trebuia să treacă granița se ascundeau sub el. Au mers cu zilele prin păduri, pe jos. La începutul filmului menționez asta, da, dar nu intru atât de profund în subiect pentru că nici nu aș fi știut cum să-l abordez la cât este de complicat, de dur. Are nevoie de multe informații ca să-l înțelegi pe deplin, dar sunt convinsă că din puținul pe care l-am dat, oamenii au înțeles care era situația, că plecau ilegal, fără acte. Cât de mult să dau din asta este o discuție pe care am purtat-o foarte îndelung cu producătoarea mea, care este belgiană și pentru care conjunctura lor era complet străină. Ar fi vrut să știe mai mult, să dau mai mult, dar am preferat să pun la dispoziție doar o cheie care să te lase să cercetezi mai târziu și să mă concentrez pe relațiile dintre ele și familii.

Crezi că filmul emoționează la fel de mult și un public străin, trecut prin altfel de experiențe de familie?

Da, oamenii reacționează emoțional chiar în necunoștință a subiectului, tocmai fiindcă oricine dintre noi are o mamă și nicio generație nu e perfectă, sunt multe paralele care se pot face între imaginile din film și relațiile de familie ale fiecăruia și cred că filmul stârnește o anumită conștientizare a dinamicilor în special dintre privitor și mamă. Cred că relațiile cu mamele vor rămâne mereu unele dintre cele mai complicate relații, iar ăsta este și motivul pentru care oamenilor le este la îndemână să se regăsească. Chiar și la mulți ani după ce s-au întors, acum că nu mai sunt plecate în alte țări, ci sunt acasă, aceste mame încă se luptă cu vinovăția plecării lor, cu regrete dacă au luat sau nu decizia corectă, dacă ar fi fost mai bine să rămână lângă copii, chiar și în sărăcie.