Producția lui Daughters of the Dust a durat cincisprezece ani, din cauză că Julie Dash a găsit foarte greu finanțare. Asta înseamnă că a fost gândit în 1975, când filmele nord-americane despre rasă erau Mahogany (r. Berry Gordy, cu Diana Ross în rolul principal) și Mandingo (r. Richard Fleischer), și a fost terminat abia în 1991, în același an în care au apărut Jungle Fever(r. Spike Lee) și Boyz n the Hood (r. John Singleton) – și, de altfel, cu puțin înainte să apară The Piano (r. Jane Campion, 1993), un film despre feminitate pe fundalul naturii necruțătoare care este atât de banal, încât a fost răsplătit la Cannes cu un Palme d’ Or.

Monologul de la începutul lui Daughters of the Dust face toată diferența între un intro pitoresc și genul de film care e, de fapt, debutul în lungmetraj al lui Dash. Nu ni se prezintă un paradis exotic, ci un mediu izolat – Sea Islands, pe coasta statului Georgia, unde trăiește comunitatea Gullah, urmași ai sclavilor africani aduși în Statele Unite – care în același timp permite păstrarea unei tradiții strămoșești și îi condamnă pe locuitori să nu-și depășească condiția materială. Filmul se petrece la începutul secolului XX, când o mare parte a familiei Peazant se pregătește să părăsească insula și invită un fotograf să imortalizeze momentul. Nana (Cora Lee Day), cea mai în vârstă femeie din neamul Peazant, e o personificare a tradiției pe care o lasă în urmă: „Sunt prima și ultima, sunt cea cinstită și cea batjocorită, sunt târfa și cea sfântă, sunt soție și virgină, sunt cea stearpă și multe sunt fiicele mele. Sunt tăcerea pe care nu o poți înțelege, sunt pronunțarea numelui meu.” Monologul din deschidere, cu muzică tradițional africană în fundal și suprapus peste imagini de pe insulă, plasează filmul într-o perspectivă specific feminină, dacă nu chiar arhetipal-femeiască – care va fi urmărită consecvent de-a lungul filmului – și se mai revendică de la o tradiție, cea a povestitorilor griot. Acești barzi africani aveau rolul de a păstra și transmite istoria orală a poporului lor, care era astfel fragmentată – legată de evenimente/perspective individuale – și perisabilă: moartea unui griot însemna inevitabil pierderea unei părți neconservate de istorie.

Structura filmului e la rândul ei episodică: Dash regizează discuții în grupuri de femei, care funcționează parțial ca expozițiune (fac referire la mutarea de pe insulă, un viol petrecut recent și problemele conjugale rezultate din el, reîntoarcerea uneia dintre femeile tinere) și parțial ca detaliu etnografic – actrițele vorbesc engleza în dialectul Geechee, specific coastei vest-africane, și reușesc în decursul filmului să parcurgă mult teren din istoria ultimelor generații. Aceste dialoguri-evenimente alternează cu pasaje lirice ce arată ritualuri comunale – cu muzică africană, o abundență de enchaîné-uri și deseori o voce din off feminină care e în același timp înțelepciune distilată și foarte, foarte umană – dincolo de a-și reprezenta generația, fiecare femeie are puncte vulnerabile sau accese de afecțiune/răutăți ușor de recunoscut. De altfel, Dash nu se sfiește să își arate personajele cuprinse de emoții paroxistice, până la care nu-și conduce spectatorii pas cu pas. Poate că de la lipsa asta de contextualizare vin multe reacții confuze – lui Dash i s-a tot spus că poate trebuia să facă un documentar despre femeile Gullah înainte să se avânte într-un film semi-opac și în același timp solicitant emoțional de ficțiune (deși putem ghici ușor că, dincolo de chestiuni estetice, e mult white privilege în reacția asta – în presupunerea unui spectator că a aflat deja tot ce merită știut și că orizontul nu se așterne prea departe).

E „daughters” și nu „children” of the dust pentru că, așa cum am mai zis, e o perspectivă predominant feminină. Bărbații de pe insulă sunt, cu câteva excepții, arătați în tăcere și în tablouri colective – sunt de bază în munci fizice, au ocazionale pulsiuni violente, se destind într-un joc tip piatră-foarfecă-hârtie. Unul dintre ei, o rudă îndepărtată a familiei Peazant, îi povestește fotografului amintirile din străbuni. Altul, un tânăr Cherokee – și singurul non-african dintre personajele filmului – primește o voce atunci când iubita sa, Iona (Bahni Turpin), îi citește cu voce tare o scrisoare de dragoste în care îi cere acesteia să rămână.

Spiritualitatea celor de pe insulă e indisolubil legată de loc; până la finalul filmului, cadrele cu valurile mării dobândesc o putere hipnotică, iar figura totemică din lemn care plutește în apă capătă patosul unui sfânt decăzut – o imagine cinematografică cu care Andrzej Wajda, în apogeul carierei lui, s-ar putea mândri. E sugestiv că vocile care narează – a Nanei și a unei fetițe nenăscute la vremea celor povestite în film – sunt amândouă ancorate în viața pe insulă. Deși insinuează că ar deveni un film epic despre migrație, Daughters of the Dust nu e despre adaptarea la lumea nouă, ci povestea celor care rămân și sunt „tot mai mari, mai înțelepți, mai puternici”.