1. Barbie (Greta Gerwig, 2023)

Barbie, de la o jucărie revoluționară cu un impact atât de mare (pozitiv și negativ, prin perpetuarea unor body images cam dăunătoare în general și altele) la cea mai așteptată lansare a anului 2023: un fenomen, dacă a existat vreodată vreunul. (Înainte să îmi sară în cap fanii altor mari hituri ale anului, menționez că scriu în mare parte această cronică axându-mă strict pe opinia și experiența mea personală.)

Ce a reușit să facă acest film e ceva de care nu doar generația mea (deși în principal ea) avea nevoie, mai ales după ultimii ani. Barbie a făcut mersul la cinema fashionable și nu numai atât, a făcut din lansarea sa în aceeași zi cu Oppenheimer (Christopher Nolan, 2023) un eveniment. Mersul la cinema, pentru prima oară în viața mea și a persoanelor cu care am împărtășit momentul, a fost un eveniment. Ne-am îmbrăcat pentru, ne-am pregătit sufletește și ne-am organizat o zi din viața noastră în funcție doar de cele două filme. Deci da, pentru mulți dintre noi, pe lângă oportunitatea de a ne alătura trendului de a viziona cele două filme unul după altul, vizionarea lor a fost mai importantă (pentru o zi) decât orice altceva. Nu am mai experimentat vreun astfel de film până acum, mă consider norocoasă să trăiesc așa ceva – și da, sigur că această impresie este datorată în mare parte statutului meu de fată impresionabilă cu nu foarte multă experiență de viață (nu e ca și cum aveam cum să trăiesc mai mult de atât), dar cum se face că nu m-a mai surescitat atât de mult un film de la Avengers: Endgame (Anthony Russo, Joe Russo, 2019) încoace? (Oh, zei ai criticii de film, nu mă judecați că îmi place Marvel, vă implor!)

Aceste paragrafe de început le-am scris înainte de vizionarea filmului (atâta anticipare a stârnit în mine), prin urmare dacă distingeți o diferență de ton, sper să nu vă bruieze lectura.

Filmul ar fi compensat prin toată vâlva pe care a stârnit-o, vâlvă pe care o găsesc foarte benefică pentru mersul la cinema în general, dar dacă tot a fost bun (sper să nu mă contrazică cineva), o să scriu și despre asta, având și un termen propice de comparație în Oppenheimer.

Într-un episod anecdotic din viața mea, tata, pe când eu aveam o vârstă fragedă – nu sunt sigură care, dar cu siguranță mai mică de opt ani – mi-a luat toate păpușile Barbie pe care le strânsesem din cadouri până atunci pentru că, trigger warning, „propovăduiau apucăturile Diavolului”… Aș spune mai multe despre acest moment dar și acum ca și atunci mă părăsesc adjectivele, substantivele și verbele: ce? Cum? Poftim?? De unde… Ce???. În orice caz, neavând foarte multe cunoștințe legate de Barbie în sine ca păpușă, nu mă voi aventura în analiza fațetelor ei complexe pe care filmul le explorează – sper să le exploreze cineva în detaliu, de la Barbie Președintă la Barbie Însărcinată, Barbie Scriitoare, Astronaut ș.a.m.d., această diversitate aparținând, cel mai probabil, tentativei de autopersiflare a companiei Mattel.

Revenind la analiza propriu-zisă a filmului, să nu șocheze pe nimeni valul de indignare iscat de el. Are această calitate Barbie, deși este un film bombastic de atrăgător de la ambalaj (toată campania lor de marketing merită un Oscar, sigur o să inventeze cineva premiul ăsta la un moment dat) până la fiecare detaliu al scenariului și al producției lui în general (tot încerc să răresc parantezele dar am prea multe de zis și prea multă adrenalină ca să le organizez mai elegant – recomand atât de mult să vedeți interviurile cu distribuția și regizoarea filmului, sunt minunate, o să revin la asta mai târziu): nu este (și asta puțin zis) pentru toată lumea.

Pornește încă de la culoarea roz, atât de abundentă în aproape fiecare cadru din Barbieland – da, printr-o asociere stereotipică, aceasta e culoarea fetelor și femeilor, bravo nouă. (Știați că s-a folosit atât de multă vopsea roz la realizarea acestui film încât au epuizat rezerva mondială a unei anumite companii partenere?) Are un personaj central feminin – nici primul, nici ultimul de pe lumea asta, construit însă pe o răsturnare ingenioasă de stereotipuri ale societății patriarhale. Aș putea continua să înșirui aceste aspecte ca fiind ceva ce limitează publicul filmului la o anumită categorie de oameni (nu mă refer, bineînțeles, la cei cărora le place culoarea roz și nu au nicio obiecție împotriva unei protagoniste atât de… protagonistă), dar cum nu cred asta, o să continui pur și simplu investigarea calităților acestui film. Povestea a reușit să mă suprindă în multe momente (pe lângă manipularea iscusită a clișeelor și trucurilor tipic hollywoodiene) prin modul în care se juca aproape constant cu personajele și comicul absurd generat de intrigă – hai să spun doar că personajul lui Ken (Ryan Gosling), nu e doar Ken… e o oază de comedie care sper să nu se termine niciodată, împreună cu Margot Robbie, care m-a impresionat fără precedent cu acest rol principal. De clișee, însă – e plin în Barbie. Greta Gerwig, scenaristă alături de Noah Baumbach la acest proiect, a investigat probabil tot ce a găsit mai specific legat de experiența de viață a unei persoane de sex biologic feminin și la final i-a ieșit un film atât de clar realizat dintr-o perspectivă plină de sentimente pozitive, încât și-a asumat într-un fel rolul de mamă a noastră, a tuturor (fetelor, dar bineînțeles că nu numai) – nu găsesc (și nici nu vreau să o fac) un singur aspect negativ la acest film, și se concentrează în mare parte pe statutul femeii în societatea patriarhală (un statut cât se poate de nefericit, aici voiam să ajung). Filmul nu este cea mai pricepută reprezentare a femeilor, dar este cea mai inovativă și distractivă – pentru publicul larg – pe care am văzut-o în ultimii ani.

În privința aspectelor tehnice, filmul excelează în acest sens (cum era și cazul să o facă), de la un montaj în mare parte invizibil (realizat ca la carte), sunet cu aspect ireproșabil și imagine excelentă, ca să nu mai vorbesc de costume și set design – de excepție! Cum este moda mai nou (vezi Babylon), și Barbie are o secvență de montaj cu materiale extrase din alte surse (membrii echipei de filmare) și nu produse pentru film. Secvența intervine în momentul dramaturgic în care protagonista filmului devine conștientă de umanitatea sentimentelor ei – împreună cu un public înlăcrimat – și spune ceva mai important prin asta decât „Ce frumos e cinemaul și ce mult înseamnă filmele pentru mine!” – e genul de moment care te lasă să-ți tragi concluzii proprii, pur personale, dar te ghidează foarte frumos în acest sens și da, e declanșatorul principal pentru criza de plâns pe care inevitabil trebuie să o aibă oricine la acest film. Despre această secvență de montaj spune mai multe Greta Gerwig aici, nu doresc să adaug nimic în plus (poate doar că am lăcrimat la acest interviu).

Introducerea în universul lui Barbie este făcută atât de rapid și ingenios – suntem ghidați de un voice-over asemănător unui narator din basme, interpretat de Helen Mirren, care sparge de câteva ori cu mult fler cel de-al patrulea perete, plusând atât de mult caracterul comic general. Se joacă la fel de ingenios și cu așteptările noastre legate de cine va fi antagonistul din film – vorbesc efectiv de forța care i se opune lui Barbie.

Dacă în prima parte a filmului, rolul de antagonist părea că îi va revine lui Will Ferrell, această iluzie s-a risipit când l-am văzut glisând în fundal, pe patine cu rotile, și am decis că e prea haios ca să poată fi luat (în serios) drept villain. Ken este cel care aduce patriarhatul în Barbieland (ce amuzant e să scrii asta). Ken, prietenul platonic al lui Barbie, accesoriul ei inofensiv și amuzant: acest personaj primește o apreciere cât se poate de meritată din partea publicului, însă doresc să subliniez că el este antagonistul (tradițional) din acest film (hai să nu ne mai lăsăm orbiți de șarmul indiscutabil al lui Ryan Gosling). Barbie, după discuția ei finală de împăcare cu Ken, este cea care își cere scuze, iar pe mine aici mă părăsește feminismul din film. Este vina lui Barbie că e atât de perfectă încât este iubită romantic – dacă se poate considera iubire ce simte Ken pentru ea – de prietenul ei platonic? Nu.. Ken a fost creat ca accesoriu, o realizare tristă pentru el (și pentru cine se regăsește în personaj), dar tot Ken e cel care trebuie să își depășească singur condiția, pentru că nu Barbie l-a creat și nu are de ce să fie responsabilă pentru el.

O altă acuzație pe care aș aduce-o eu acestui film este aspectul său simplist – situația catastrofală se rezolvă foarte rapid și ușor la final, doar că Barbie nu este despre acea rezolvare de situație și la urma urmei, este destinat în mare parte unui public destul de tânăr. Tot ce se întâmplă este atât de insistent inocent, aluziile sexuale de orice fel sunt vizibil date la o parte cu mâna din orice situație – poate cel mai de apreciat aspect la Barbie, în opinia mea: a arătat cât se poate de clar că funcționează perfect fără – sau ar funcționa, dacă nu ar fi nevoie de această latură atrăgătoare a filmelor. Aș fi vrut însă (și e un compliment mascat sub formă de critică) ca realizatorii filmului să-l fi împins și mai departe în traseul lui de emancipare a maselor, pentru că aveau cu ce material să facă asta (dacă Greta Gerwig o să înființeze un cult, mă declar de pe acum prima care i se alătură), dar asta e mai mult o dorință de a mea și nimic mai mult.

Altfel, chiar mi se pare că nu este atât de îndrăzneț pe cât îl fac criticii lui conservatori să pară. Cred că știți la ce mă refer: controverse legate de rolul interpretat de Hari Nef, o femeie trans, sau teoria cum că Barbie este lesbiană (măi dragilor, după ce am stat suficient de mult pe internet cât să mi se confirme asta, pot să zic că e o experiență universală faptul că păpușile Barbie se pupau între ele când ne jucam în copilărie: Barbie e the original lesbian, dacă o luăm așa, și credeți-mă că nu zic asta cu sensul de a-i da dreptate tatălui meu). Și nu, mă repet pentru ultima oară aici, filmul nu este o pledoarie împotriva bărbaților de nicăieri, iar tot ce fac aceste critici la adresa lui e să pluseze și mai mult mesajul lui, și anume: imediat ce devii conștientă de privilegiul tău de a fi fată, devii conștientă și de cum societatea percepe asta ca pe un handicap (atât natura feminină, cât și realizarea ei – spus foarte elegant). Riscând asumat să dau spoilere, o să menționez totuși faptul că discursul ținut de personajul Gloriei (America Ferrera) are un caracter puțintel cam didactic (aparent nu suficient de didactic și explicit, dacă ne luăm după numărul de oameni care nu au înțeles despre ce e filmul); pentru mine a funcționat oricum, înțeleg însă dacă a stârnit o mică ridicare din sprâncene. Dacă a stârnit ceva mai mult de atât în sens negativ în spectatori, problema nu este la film sau la discurs, vă asigur. La urma urmei, ce se vrea de fapt cu acest film nu este deloc nou, este exact o însumare a mai multor concepte, teorii, propuneri, na, formulate sau nu, dar aparținând cu siguranță de feminism. (De câte ori trebuie explicat faptul că acest curent nu este benefic strict pentru femei? De prea multe ori, acesta e răspunsul.) Gerwig a îndesat aceste idei cu grijă în lingura ei de sirop, pe care unii dintre noi tot nu vrem să o înghițim și să o digerăm, așa că hai să o scuipăm pe alții (mă refer, pentru ultima oară, la critica negativă primită de acest film).

După cum am menționat și mai devreme, vreau să spun câteva cuvinte despre interviurile cu distribuția și regizoarea filmului. În afară de Greta Gerwig, Margot Robbie și Ryan (e și el doar Ken, să nu vă supărați pe mine că nu îi mai adaug Gosling), nu o să înșirui nume, sunt destul de multe și și eu mă pierd în ele. Prefer să vă stârnesc curiozitatea în speranța că o să îi căutați singuri pe acești oameni minunați care au lucrat la Barbie, dacă vreți cu adevărat să știți cine sunt. În orice caz, m-a șocat ceva destul de neintuitiv la aceste interviuri. În fiecare dintre ele, când era formulată o întrebare cu aspect general și nedirecționată specific unui anume membru al echipei, fără a ezita pentru o secundă, Margot Robbie răspundea prima și de obicei o făcea foarte bine (uneori incluzând cu grație în răspunsul ei și câte o afirmație de trecere pentru un următor răspuns de la un alt membru al echipei prezente alături de ea). Nu am mai întâlnit așa ceva până acum. E doar o observație, una de la care eu am tras multe concluzii și am generat și mai multe conversații, concluzii și conversații pe care o să vă las să le deduceți singuri (sunt o persoană generoasă, ofer provizii pentru gândurile voastre, cu plăcere), dar hai să vă dau un indiciu. Margot Robbie, o femeie (extrem de capabilă, de altfel, în caz că era neclar pentru cineva), răspundea în interviuri înaintea partenerului ei de muncă, Ryan Gosling (în acest context nu îl mai las să fie doar Ken, îmi pare rău), el fiind evident un bărbat. Nu am mai întâlnit asta până acum. Sunt foarte supărată că până și în privința unui aspect atât de insignifiant există tipare impuse prin repetiție stupidă de societatea asta în care trebuie să și trăim, să și funcționăm. Of, Doamne!

Pentru cineva care nu e familiar cu Greta Gerwig (puțin probabil, cred eu), recomand cu tragere de inimă să îi vizioneze întreaga filmografie, și ca regizoare și ca actriță. Credit where credit’s due, ăsta nu e singurul film ce merită văzut de la o cineastă de excepție care a reușit, iată, să avanseze în industrie cu așa măiestrie încât să fie pe picior de egalitate cu cineva precum Christopher Nolan. Realizările ei sunt atât de impresionante pentru mine, încât singurul cuvânt cu care vreau să o descriu este idol.

Barbie, un nou mit

Îi mulțumesc Irinei Trocan (pentru multe, dar în momentul de față) pentru că mi-a sugerat – de suficient de multe ori cât să îmi și amintesc să o fac – să citesc cronica Flaviei Dima de la Films in Frame, a filmului Barbie (nu e chiar o cronică, dar e ceva – ajută dacă vă zic că e o poveste?)

În eseul respectiv, autoarea argumentează că plecarea lui Barbie din irealul Barbieland și transformarea ei într-o persoană umană sunt legate de faptul că filmul nu reușește să își împlinească pe deplin promisiunea de a fi activ feminist, de la început până la final. A argumentat foarte bine asta, atât de bine încât m-am speriat și am intrat și în flight, și în fight mode, încercând să găsesc o evadare din acest verdict, care pentru mine distrugea noul meu film preferat. Am găsit calea de scăpare și pot spune acum, argumentat: nu sunt de acord.

Când m-am ridicat în picioare să ies din sala de cinema, după terminarea lui Barbie și a șervețelelor mele (nu cred că a avut nimeni suficiente – dacă se lansa filmul ăsta iarna, eram mai pregătiți…), una dintre prietenele cu care am vizionat filmul s-a întors către mine și mi-a zis ceva, în legătură cu replica finală din film, replică a unei Barbie extrem de zâmbitoare „Sunt aici pentru vizita la ginecolog!” – Se bucură și ea că e fată.

În acel moment am râs și nu am acordat importanță spuselor prietenei mele. Bine că nu am făcut-o, pentru că deja nu mai aveam șervețele de prea mult timp.

Barbie, până în acel moment din film, fusese o păpușă – fie că îi vedeam noi lipsa organelor genitale sau nu, ca să fim conștienți de convenție (sper că nu agasez pe nimeni dacă zic „organe genitale”). Odată cu devenirea ei umană, probabil (tot în convenție suntem) Barbie a căpătat și organe genitale, împlinindu-i cu totul, într-un mod cât se poate de tradițional – biblic, dacă vreți – existența. Iar Barbie, în acel moment din timp și spațiu, era bucuroasă că are aceste organe genitale – organe, care pentru femei în general, nu reprezintă neapărat primul avantaj care le reprezintă existența (puțin spus). Barbie era bucuroasă (și sper că încă este) că era fată. Câte dintre noi putem spune asta?

Barbie s-a bucurat de faptul că are organe genitale, într-un moment în care în Lumea Noastră Reală, a avea, a te naște cu aceste organe, a te naște de sex feminin – acesta este unul dintre principalele dezavantaje pe care viața ți le oferă (în societatea în care trăim).

Pentru mine Barbie e angajată politic, iar motivul pentru care nu m-am gândit la asta de mai demult e că nu mă gândesc de obicei la organele genitale ale personajelor pe care le văd în filme, chiar dacă tot filmul este despre asta. (Vreau să scrie Greta Gerwig o continuare în care Barbie să dea cu oroare de chinurile menstruației și să-l educe pe Ken în privința asta – imaginați-vă ce ar putea face cu acest scenariu – măcar educație sexuală, dacă nu altceva…)

Vreau să răspund la întrebările Flaviei legate de plecarea lui Barbie și să spun, cred că și asta e o referință biblică a Gretei Gerwig. Plecând din Barbieland (rai), Barbie (mântuitoarea noastră) vine în lumea reală, dar nu vine orișicum. Dacă am dreptate și asta e referința corectă, atunci Barbie e inversul mitului mesianic. Același caz se repetă puțin schimbat în film și cu personajul Gloriei (amintiți-vă din nou de discursul ei cu aspect de predică – dacă se întâmplă să fie doar 12 personaje Barbie în film, atunci chiar cred că totul e o joacă cu mitul mesianic – am căutat pe IMDb: sunt 11 Barbie și o Midge).

Barbie alege de bună voie și nesilită de nimeni (ba din contră) să renunțe la statutul ei privilegiat din Barbieland, pentru a deveni o femeie reală (o femeie, nu o persoană, mi se pare importantă distincția), face asta atât pentru că vrea să devină femeie, cât și pentru a le ajuta pe alte femei (Gloria și fiica ei, dar cred că nu numai). Și face toate astea, în schimbul imortalității ei – doar acesta e privilegiul la care aspirăm cu toții, nu? (Cred că ajung să înființez eu direct cultul lui Greta Gerwig, fără să îmi dea consințământul). Prin urmare, îndrăznesc să închei acest eseu prin:

Pentru mine, Barbie tocmai a devenit primul mit mesianic feminist și feminin.