Cunoscută în primul rând (sau aproape exclusiv) pentru filmele de propagandă realizate în Germania anilor ’30, Leni Riefenstahl a lăsat în urmă un film extrem de personal, o confesiune a legăturii strânse pe care regizoarea a avut-o cu Hitler şi cu ceilalţi membri de rang înalt ai partidului nazist. Tiefland a fost realizat la începutul anilor ’40, dar în urma represaliilor celui de-al Doilea Război Mondial, a fost finalizat abia în 1953 şi a început să ruleze în săli în 1954. Bazat pe opera omonimă de Eugen d’Abert, filmul este ultimul lungmetraj de ficţiune al lui Riefenstahl, al doilea după Das blaue Licht / Lumina albastră (1932), cele două având în comun faptul că se încadrează în genul melodramei alpine, iar L.R. este protagonista – o frumoasă paria.

La fel ca în Das blaue Licht, şi în Tiefland muntele este reprezentat ca o forţă supremă, care transferă personajelor din puterea sa naturală, pură, mistică. Dacă în filmul din ’32 Junta primeşte aceste calităţi, în Tiefland ele sunt transferate lui Pedro (Franz Eichberger), un păstor exilat în vârf de munte. Filmul se deschide chiar cu o secvenţă extrem de puternică în care acesta omoară cu mâna liberă lupul care ameninţa turma de oi. Paralela cu situaţia externă a Germaniei din acea perioadă este mai mult decât evidentă – nemţii atacaseră multe ţări vecine neajutorate. Răul este întruchipat de către marchiz, Don Sebastian (Bernhard Minetti), care este lupul cel rău în relaţie cu sătenii care locuiesc pe moşia sa – acesta redirecţionează apa râului pentru a-şi adăpa taurii, în detrimentul plantaţiilor ţăranilor.

Legătura dintre păstorul bun şi marchizul rău este realizată prin intermediul Marthei (Leni Riefenstahl), o frumoasă ţigancă dansatoare, care ajunge în sat şi îi delectează pe săteni cu mişcările ei. Tensiunea erotică dintre marchiz şi Martha nu poate fi contestată, însă în acelaşi timp este evident că femeia este atrasă de el doar pentru că îl consideră un bărbat puternic şi blând – acesta o salvează din ghearele însoţitorului ei, care o maltrata. Martha îl acceptă pe marchiz aşa cum şi Leni R. l-a acceptat pe Hitler, vrăjită fiind iniţial de promisiunea unei existenţe privilegiate şi protejate, a unei cariere strălucitoare în lumea filmului, una predominant masculină.

Un număr important de elemente din film susţin paralela dintre relaţia Marthei cu marchizul şi experienţa lui Riefenstahl cu naziştii. După ce acceptă poziţia la castel, Martha înlocuieşte rochiile de ţigancă cu cele oferite de marchiz, care o împodobeşte cu cele mai alese ţesături şi bijuterii, marcând-o astfel ca proprietatea lui. În timpul călătoriei prin orăşel alături de Don Sebastian, aceasta devine martoră a tiraniei marchizului, citând turul lui Hitler prin mulţimea din Nürnberg în primul segment din Triumph des Willens / Triumful Voinţei (1935). Însă spre deosebire de Triumf, aici mulţimea săracă nu îl primeşte cu urale pe „Führer”, ci cu blesteme furioase, născute din foame şi sărăcie. Martha, la fel ca L.R., se află sub dominaţia unui lider pe care a fost de acord să îl servească şi a cărui cruzime intră în contradicţie cu comportamentul generos şi dovezile de iubire pe care acesta i le arată. Nu este de ignorat nici asemănarea fizică puternică dintre marchiz şi Goebbels, despre ministrul propagandei naziste presupunându-se că ar fi agresat-o verbal în mai mult rânduri pe Leni (după cum a declarat chiar ea, deşi acest lucru nu a fost demonstrat până astăzi).

Donna Amelia (Maria Koppenhöfer), fiica primarului orăşelului, este o figură care poate fi asociată cu suportul capitalist acordat liderului totalitar. Aceasta este presată de primar să devină soţia marchizului, pentru prestigiul titlului pe care l-ar primi în urma căsătoriei. Marchizul se foloseşte de asta pentru a stoarce bani de la Amelia, femeia fiind tratată ca un obiect/proprietate atât de tatăl ei, cât şi de către marchiz. Filmul se transformă astfel într-o alegorie puternică a dominaţiei masculine, a abuzului suferit de femei, indiferent de clasa socială din care fac parte: deşi Martha, Amelia şi sătencele fac parte din clase diferite, acest lucru devine irelevant în relaţie cu bărbaţii, care se comportă ca proprietarii lor, cei care le domină din toate punctele de vedere.

După ce Pedro îl omoară cu mâinile goale pe marchiz – analogia cu moartea lupului, din prima parte a filmului, fiind una deloc delicată, Martha şi Pedro încep să urce muntele ţinându-se de mână, într-un triumf absolut asupra răului. Finalul fericit pare scris de o Leni Riefenstahl dornică să iasă de sub dominaţia lui Hitler, una care vrea să distrugă pactul cu diavolul, pentru care lucrase (atât de frumos) până atunci. Dacă în Das blaue Licht, eroina se sacrifică până la sfârşitul filmului, de data aceasta, protagonista, o non-ariană, devine în final o femeie puternică, independentă, deposedându-l pe antagonist de machismul demonic cu care o asuprise. În ceea ce priveşte relaţia dintre Martha şi Pedro, ea nu poate fi văzută în niciun fel asupritoare dinspre partea masculină, fiind oarecum influenţată de diferenţa de vârstă dintre ei (sugerată – ea e ceva mai mare), precum şi de bonomia păstorului, care pare conştient de calităţile ei dominatoare.