Les Indésirables (lansat în Franța ca Bâtiment 5 și în România, distribuit de Independența Film, ca Nedoriții. Blocul 5 nu se predă) e cel de-al doilea lungmetraj al lui Ladj Ly, realizat cu un buget mai mare decât Les misérables (2019) și având în comun cu filmul precedent aceeași preocupare pentru Franța celorlalți. Se petrece într-un oraș ficțional și în mare parte într-un cartier locuit de familii de imigranți (numărând, însă, aici inclusiv cea de-a treia generație), care-și duc viața în blocuri înalte, populate dens și foarte vizibil slab întreținute. În loc să rezolve, însă, problema locativă, primăria le pregătește pentru distrugere, ca să se facă loc pentru ceea ce eufemistic e denumit regenerare urbană. Aș începe analiza filmului prin a propune că standardele de autenticitate pentru drame sociale sunt în general mai sus în cinemaul francez – orașul din Nedoriții e fictiv, dar problemele rezonează cu multe evenimente documentate – și că, privit ca o stilizare, într-un film de public larg, a experienței de a trăi într-o suburbie precară, face o treabă absolut onorabilă. (Modelul pentru cartierul ficțional a fost aria Clichy-Montfermeil, unde a crescut Ladj Ly însuși și pe care a filmat-o într-un documentar anterior.)
Filmul clarifică destul de amplu cine sunt „nedoriții”, mai ales că o bună parte din timp îl petrecem cu ei, într-un bloc de tip HLM[1] vizat pentru demolare, și în special cu protagoniștii cu descendență africană Haby (Anta Diaw) și Blaz (Aristote Luyindula). În ciuda faptului că amândoi sunt muncitori și educați, nu se pot adăposti de bunăvoința fluctuantă a celor mai integrați – superiori la job, oficiali care le pot da sau nu autorizații etc., fiind întotdeauna tratați ca cetățeni de rang secund. În această atmosferă în care primesc doar cât li se permite, devine sarcastic cu bună știință că, într-un punct al filmului, Haby e întrebată cum s-ar descrie pe scurt și răspunde „O franțuzoaică din ziua de azi.”
De cealaltă parte a baricadei, inginerii „regenerării” – reprezentanții primăriei – ne sunt arătați ca omogen lipsiți de scrupule și avizi de putere. De altfel, poate profilul lor psihologic reiese un pic prea repede și fără rest; urmărind deciziile lor și consecințele acestora asupra orașului, pare că o gașcă de trei oameni furnizează tot mecanismul transformării capitaliste; iar din punct de vedere dramatic, faptul că întotdeauna știm următoarea lor mișcare taie din efectul uluirii cu care se confruntă cetățenii, pentru că, oricât de absurde ar fi măsurile, filmul ne pregătește în etape. O decizie oficială anunță că tinerii nu se mai pot întâlni seara în grupuri, cel puțin nu fără adulți care să-i supravegheze, iar până când tinerii protestează în fața primăriei, spectatorii au avut timp să digere vestea. Niște măsuri oficiale anunță că locuitorii blocului 5 vor fi expropriați în schimbul unei sume mizere cu care le sunt cumpărate imobilele, sau că, sub pretextul că e în joc siguranța locatarilor, blocul trebuie evacuat de urgență ca să fie distrus, și din nou, până când aceste decizii își produc efectele dramatice asupra protagoniștilor, spectatorii sunt cu un pas în față. Cinemaul politic a găsit, de-a lungul multor decenii, alternative la desfășurarea în plot points a problemelor sociale, însă aceste alegeri formale au rămas întotdeauna de nișă – iar Nedoriții urmărește destul de loial tipare clasice.
La schimb, pentru că nimic din film nu tulbură relația cauză-efect și dezvoltarea de personaj lipsită de opacitate, primarul Forges (Alex Manenti) și adjunctul lui, Roger Roche (Steve Tientcheu), își arată mai nuanțat culorile de villains, inclusiv prin faptul că se taxează reciproc pentru ceea ce știu că fac greșit sau în propriul interes (un singur exemplu: Forges e primar interimar, numit după moartea subită a antecesorului, ceea ce le permite celor care-l contestă să-i aducă aminte că nimeni nu l-a votat), dar diferențele de opinie nu părăsesc niciodată incinta – în fața cetățenilor fac front comun. E interesant de văzut și cum evoluează Forges – care de profesie e pediatru și, după cum îi amintește soția (Aurélia Petit), nici măcar n-a pus piciorul, înainte să-și capete funcția, în câteva dintre cartierele pe care acum le administrează. Inițial pare că acceptă să fie primar ca pe o concesie pentru binele public, dar, cu cât e mai batjocorit, cu atât flexează mai tare mușchiul autorității.
Altfel, dacă puteți intra în convenția că la zece minute se întâmplă ceva devastator (sau, altfel spus, că un personaj trebuie să sufere intens ca să ne pese), Bâtiment 5 are multă rigoare în etalarea problemelor cu care se confruntă un astfel de cartier. Oficialii au o abordare autoritară și total deconectată de realitate, urmată de măsurile inepte aferente. Infrastructura e în pragul colapsului, de la liftul care nu merge niciodată (într-un bloc-turn!) și până la autobuzul care într-o bună zi nu mai ajunge în stație – astfel încât transportul în comun e suplinit, ca soluție de avarie, de un vecin binevoitor cu o dubă. Haby ajunge să candideze la primărie dintr-o iritare în continuă creștere, după ce tot ajunge la administrația locală cu întrebări și cereri, iar ce primește la schimb sunt intimidări și pedepse – dar chiar după acest punct de turnură optimist, vedem din cum decurg lucrurile că reforma poate cu greu să țină pasul cu distrugerea. Nu în ultimul rând, comunitatea vecinilor e adesea solidară, dar niciodată omogenă – înainte să se confrunte cu limitările aceluiași cartier, familiile din HLM au adus cu ei aici culturi cât se poate de diverse.
De la premiera sa festivalieră din toamnă, filmul a avut o primire critică mai degrabă rece, fiind adesea comparat depreciativ cu Les misérables și cu filmul-cult al așa-numitului cinéma de banlieue, La haine (r. Mathieu Kassovitz, 1995; care e grozav, desigur, dar cred că putem admite mai mult de un film în fiecare gen). De altfel, aceeași critici care au fost de data asta critici până la capăt scriu în publicații care alteori laudă filmele mainstream și/sau de franciză că sunt realiste pentru mult mai puține subtilități decât reies de aici. E adevărat și că e mult mai șablonat în construcție decât mult mai surprinzătorul Les misérables, și că pare că reduce schimbarea socială la o escaladare consecventă a daunelor suferite de locuitori. În fine, cu toată construcția meșteșugită pe plăceri de gen, culminând cu un episod de furie violentă în care primarul e pe punctul să culeagă ce-a semănat, acumularea ofenselor nu are cum să fie o experiență de vizionare foarte fun. Și totuși, tocmai repetitivitatea necazurilor care se succed la o viteză destabilizatoare pare, în realitate, foarte comună în viața de migrant, iar în lumina acestui fapt sună destul de ciudat acuzația de redundanță.
Apoi, Ladj Ly are cu siguranță fler regizoral cu care să amplifice secvențele dincolo de semnificația lor în structura scenariului. Filmul debutează cu un priveghi, urmat imediat de anevoiosul drum al sicriului pe treptele nesfârșite către parter: e nevoie de mai mulți bărbați solizi să-l care pe umeri și de niște ajutor în plus să le lumineze calea cu telefoanele pe holul întunecat. Când evacuarea, până în acel punct previzibilă, a clădirii se ordonă – dintre toate datele posibile, în pragul Crăciunului și în mare grabă –, Ly și directorul de imagine Julien Poupard transformă episodul într-o frescă de mari proporții: mulți vecini se petrec pe scări agitându-se să-și ia din case obiectele cele mai de preț; alții își aruncă pe geam saltelele și textilele mari; o fetiță își pierde jucăria preferată și nicio pledoarie rațională nu o convinge să o lase în urmă etc. Cât despre – din nou previzibilul – apogeu al furiei îndreptățite, n-o să divulg prea multe dincolo de contrastul izbitor al secvenței: între disperarea cuiva care și-a pierdut totul într-un timp scurt și, de cealaltă parte, liniștea domestică, perfecțiunea pusă în valoare de luminițe colorate, din casa primarului care e tulburată doar de acest intrus. Chiar pentru cine nu crede nicidecum în eficiența violenței ochi-pentru-ochi, e greu de privit altfel decât ca pe o mare nedreptate că același om poate evacua mii de familii și-apoi să se întoarcă, senin, să serbeze cu a lui magia Crăciunului.
Și pentru că filmul e întotdeauna mai mult decât conflictul și personajele sale, merită amintită eficiența fundalului care, nu degeaba, în titlul francez e chiar personajul eponim. HLM-ul bântuie cinemaul francez chiar de la inaugurarea conceptului, când apariția lui arhitecturală anunța extinderea galopantă a orașului (crescând, pe atunci, cu locuitori din clasa muncitoare veniți din restul țării sau cu foștii subiecți coloniali). În plus, din imaginea ghetoului urban s-au extras și în cinemaul american fiori din abundență, prin lirismul sumbru al clădirilor care promiteau cândva o utopie socială și-apoi s-au degradat mai repede decât iluziile pe care le reprezentau: filmele Candyman, de exemplu, sunt notabile pentru horror cu tușe antropologice.
Nu în ultimul rând, Les Indésirables promite meta-plăceri mai mari sau mai mici. Deși nimeni de la primărie nu dovedește vreun dram de umanitate și doar jocul actorilor poate atenua din schematism în secvențele cu oficiali, Jeanne Balibar în rolul de ghimpe în coastă e întotdeauna un deliciu (plus că, dincolo de machiavelismul personajului, nicicând Balibar nu pare că se ia foarte în serios; nu-mi amintesc s-o fi văzut în vreun film în care să nu joace faptul că joacă). Poate mai frapant, Steve Tientcheu își interpretează un fel de doppelgänger malefic, în rolul unui trădător de clasă – secundul primarului care are la rândul său origini africane și a ajuns, în ciuda obstacolelor, la loc călduț, așa că nu s-ar sacrifica din solidaritate cu cei lăsați în urmă. Înainte să-și fi făcut un nume în cinemaul francez, Tientcheu a fost subiectul unui documentar de Alice Diop – La mort de Danton (2011) –, pe când era un student cât se poate de atipic la Cours Simon – fiind totodată și un catalizator pentru rasismul latent al elitei sociale franceze – și făcea naveta între o suburbie nu foarte diferită de cea din film și școala de artă teatrală din centrul Parisului. Cu toate că, sigur, aceste detalii sunt periferice pentru experiența de vizionare a filmului, ele ne amintesc și de un aspect totuși crucial – că existența unui film, resursele antrenate în producția lui, oportunitățile ulterioare pe care le creează pentru cei primiți în echipă depășesc experiența de vizionare. Măcar din acest motiv, ar trebui să nu film mai pre(ten)țioși cu filmele de banlieue imperfecte decât cu cele pe modele de business încercate, care de multe ori primesc laude că sunt doar un pic mai bune decât media categoriei lor – mai ales când multe dintre ele nu ies dintre pereții frumos decorați ai casei primarului.
[1] Acronim de la habitation à loyer modéré
