The Assistant - Don’t show & don’t tell - Sfaturi pentru început de carieră

În 2019, australianca Kitty Green și-a lansat primul lungmetraj de ficțiune într-o lume în care deși condamnarea lui Harvey Weinstein nu era încă o realitate, hashtag-ul MeToo aduna deja online suficiente mărturii împotriva sexismului instituționalizat, reprezentativ pentru Hollywood și alte industrii de film. The Assistant, pe care l-a regizat, scris, co-produs și co-editat și a cărui premieră oficială a avut loc la Telluride Film Festival, are la bază, conform spuselor cineastei ^[1], o cercetare. Într-un demers mai mult sau mai puțin formal, ce a făcut Green pentru a aduna material a fost să consulte prietene și foste angajate ale companiilor Weinstein și Miramax în legătură cu asistența pe platoul de filmare. Așa cum tot ea relatează, poveștile nu diferă cu mult una de alta. Astfel că materia primă cu care a fost construită experiența lui Jane (Julia Garner), protagonista filmului, vine din surse sigure. În plus, aduce o doză suficientă de realism unei lumi lipsite aproape în întregime de tempo-spațialitate și este un argument solid pentru discuția despre un posibil nou gen de film indie – filme #MeToo, care să-și propună demistificarea și condamnarea patriarhatului abuziv din industrie.

Julia Garner joacă rolul non-glamorous al unei asistente pentru o companie de producție, iar filmul o urmărește în decursul unei zile de muncă, din creierii dimineții până târziu în noapte. Pe măsură ce realizăm că Jane este acel om bun la toate, dar puternic subapreciat, iar sarcinile ei sunt obositor de repetitive, timpul cinematografic se dilată și devine tot mai vag. Spațiul acțiunii, un New York friguros și golit de oameni, este metafora perfectă pentru poziția pe care o are Jane în inima companiei și setează fundalul unei povești despre singurătate și imposibilitatea de a ieși dintr-un anonimat care-ți este impus. În plus, minima comunicare de care aceasta are parte se întâmplă la telefon sau via e-mail. Munca îi invadează viața privată și o ține ocupată într-atât încât o face să uite de ziua tatălui său, pe care de abia că are timp să-l sune la finalul zilei de muncă, cândva în noapte. În schimbul de mail-uri cu șeful său, cuvintele nu-i aparțin, iar scuzele transmise acestuia de fiecare dată când calcă strâmb sunt atent formulate și dictate într-o manieră vrut-prietenească-dar-autoritară de cei doi colegi de birou (interpretați de Jon Orsini și Noah Robbins). Iar singurele clipe de odihnă ale lui Jane sunt pauzele de masă, majoritatea niște du-te-vino-uri pe repede-nainte înspre și dinspre bucătărie, unde tot singură o vedem.

Anonimatul și tăcerea la care e supusă protagonista sunt litere de lege în lumea reprezentată de Kitty Green în The Assistant. Este de la sine înțeles că, pentru a-și păstra locul de muncă, tânăra trebuie să suporte ieșirile nervoase ale șefului și să-i înghită jignirile și maniera brutală de a i se adresa, să-i răspundă nevestei sale la nevoia de a ști cu cine și pe unde îi umblă soțul – practic, să închidă ochii la abuzurile de tot felul și să se facă sac de box pentru superiori. În plus, lui Jane i se reamintește cât de norocoasă este să aibă job-ul acesta – de unde, firește, ar putea evolua înspre ceva mai însemnat, cum ar fi producția. Când ajunge într-un birou situat în afara sediului în care lucrează, relatând o posibilă legătură născută între șeful ei și o nou-venită pe nume Sienna (Kristine Frøseth), și întrebând cu real interes ce ar trebui să facă privitor la asta, bărbatul căruia îi cere ajutorul (Makenzie Macfadyen) se face că nu înțelege gravitatea situației. Acesta se preface că nimic din cele povestite de ea n-ar fi motiv de îngrijorare, fiind de părere că Jane este mai degrabă geloasă pe ascensiunea bruscă a Siennei. Sure, we could use more female producers, îi spune acesta lui Jane la începutul dialogului lor. Să fie aceasta, într-adevăr, o dovadă de deschidere din partea majorității masculine din industrie către minoritatea feminină? Căci dacă nimeni nu e dispus să le ia în serios – și nimeni nu e dispus să o ia în serios pe Jane –, atunci nimic nu se va schimba, iar eforturile lui Jane de a face dreptatea cuvenită vor fi, în continuare, fără sorți de izbândă.

Rolul lui Jane în această companie se aseamănă mult cu cel al unei secretare. De fapt, Green ia experiența unei asistente de pe platoul de filmare și o mută pe verticală, într-o clădire de birouri. Ironia reiese din această punere în oglindă a dinamicilor de putere pe care le-am găsi într-o echipă de producție cu cele care s-ar crea între angajații unei corporații. Și tocmai din această comparație s-a născut și impresia mea că în fața ochilor o am pe Elisabeth Moss în rolul lui Peggy Olson din Mad Men. Munca exasperantă prin repetitivitatea ei, absurdul interacțiunilor cu mai marii companiei și micropatriarhatul de la locul de muncă sunt întocmai ca cele prezente în serialul creat de Matthew Weiner. Desigur, cu mențiunea că Kitty Green, prin maniera ei documentară de a înregistra fictivul din jurul protagonistei – exact cum proceda odată Chantal Akerman cu Delphine Seyrig în Jeanne Dielman… –, are intenția de a condamna. Ce-i drept, cineasta nu pătrunde în miezul lucrurilor (nici măcar nu ține să arate dacă suspiciunile lui Jane ar fi fondate sau nu), dar asta pentru că o prezentare a acestor realități nu i-ar servi mai mult decât o face deja simpla lor invocare. Și-n plus, nu vrea să ne convingă de vreo posibilă reușită sau de un posibil eșec al Jane. E suficient că fata și-a ieșit puțin din rol, riscând poziția pentru care a muncit din greu, în încercarea de a ajuta și de a îndrepta o neregulă între multe altele din industrie.