Puterea, iar nu doar frumusețea, e-n ochii privitorului. De-aia cel mai înfricoșător lucru de pe lumea asta nu poate fi decât omnisciența. Adesea luăm peste picior documentarele standardizate pentru că dau glas „vocii lui Dumnezeu”, cum a ajuns cunoscută acea prezență narativă, mama pedanței, aceea care coase imaginile cu un fir narativ, taie colțurile, subțiază în talie, totul pe mărime universală. Acuza? – desuetudine, printre altele. Însă dacă vocea omniscienței, a lui Dumnezeu, s-ar face cu-adevărat auzită, atunci ar fi departe de ridicolul ăsteia; iar dacă privirea-i s-ar lăsa văzută, ar fi, la fel, de-a dreptul  copleșitoare. Căci, mă repet, din ele ar veni o putere neasemuită, iar puterea nu-i nicicând imparțială. Cum Dumnezeu nu intră în calculele mele, îmi întorc privirea spre mașinării. „Cine-ochiul trăiește și se dezvoltă în timp și spațiu. El percepe și înregistrează impresiile în alt fel decât omul. Aparatului nu-i este chiar atât de utilă poziția corpului nostru în momentul în care percepem un anumit fenomen vizual, căci el percepe mai mult și mai bine. El ne perfecționează. Nu ne putem perfecționa ochiul, dar aparatul de filmat poate fi permanent perfecționat.”^[1]

Doar că „[m]ereu e cineva în spatele camerei. Chiar și când credem că nu e nimeni. Chiar și când e o mașinărie care filmează, sau un tehnician. Mereu e cineva care veghează.” Eléonore Weber e printre aceia care-mi împărtășesc anxietatea.

Documentarista franceză – robinhoodiană, ca orice cineast de bună-cuviință; farockiană, ca multe alte minți incisive – a reușit să pună mâna pe o mică comoară; N-o să mai fie noapte, al doilea și cel mai recent lungmetraj al ei, dă startul pornind de la ceva ce bănuiam, anume că toate intervențiile militare ale forțelor aeriene sunt înregistrate, iar mai apoi arhivate. Să știi, să bănuiești, să speculezi înăcrit; asta-i una. Dar să le vezi e cu totul altceva, iar Weber are o suplețe aparte în a doza propriile-i intervenții vocale cu timpul de desfășurare pe care orișicare imagine îl cere, acel „lasă-mă-n pace” de nerefuzat. În interiorul acestui film-cufăr se găsesc înregistrări ale misiunilor pe care soldați americani și francezi le-au întreprins de-a lungul timpului în Irak, Pakistan și Afganistan, montate în așa fel încât să curgă sub dările de seamă ale regizoarei, care din când scoate un as din mânecă – cum, necum, Weber s-a apropiat de un pilot francez, Pierre V., sursa materialului video, pe care acesta a fost de-acord să-l și vizioneze cot la cot cu ea.

Pierre V. e o esență tare de pragmatism; Weber, de poezie. Ea-și amintește niște vorbe antologice de-ale lui, unele despre cum hazardul le joacă feste amărâților care se-ntâmplă să arate a militari, altele despre cum ultimul lucru pe care și l-ar dori e un război la el pe stradă. După parafrazări mereu se lasă tăcerea, căci pentru Pierre V. și alții ca el nu s-a găsit o acuzație licită. Însăși meseria lor pare că sparge orice barieră morală, că lasă un miros de secret murdar. Căci, dincolo de orice, oamenii ăștia omoară pixeli care se dovedesc a fi alți oameni. Nu tu bătaie corp la corp – armă la armă –, nu tu prizonieri. Totul pentru siguranța noastră. „Dacă privirea ar putea ucide”, obișnuiam să spunem în glumă. Ei bine, poate. Camera atașată de casca comandanților din elicoptere ascunde și o armă; zoom-urile nu se fac de amorul artei. Ba se mai fac și-așa, ne-arată Weber. Sau, în fine, se fac din aceleași motive pentru care alții fac artă. Chiar la început se spune c-aceste camere dotate cu infraroșu te fac să vezi stelele însutit. Mai apoi, într-o altă intervenție, se comentează un moment straniu din arhiva lui Pierre V., când acesta pur și simplu petrece ceva timp urmărind niște copii jucându-se în tihnă. E ca și cum i-ar mângâia pe creștet cu arma. Lăsând la o parte crâmpeiele astea de-a dreptul frumoase în toată bizareria lor, filmul meditează în jurul punctului la care-a ajuns tehnologia militară. Când spune că n-o să mai fie noapte, cineasta – aflăm în final – se referă la niște noi scule ale industriei, fie că-i cinematografică sau militară. Noi și noi camere de filmat reușesc să învingă întunericul, să facă o golden hour de 24 de ore; fabuloase imaginile, teribile implicațiile.

[1] Dziga Vertov, „Revoluția cine-ochiului”, în Erwin Voiculescu (editor), A șaptea artă, Meridiane, București, 1968, p. 281.