Spioni de ocazie, al doilea documentar al Oanei Giurgiu, îi are drept subiecți principali pe agenții palestinieni recrutați de MI9 și trimiși în estul Europei (unii dintre ei ajungând înapoi în România, țara de baștină), cu misiunea de a-i recupera pe prizonierii de război și aviatorii aliați. Filmul servește drept mărturie a destinului acestor spioni, dezvoltându-se simultan în mai multe direcții și alternând la nivel vizual între filmări de arhivă, mărturii personale și o reconstituire ficțională în alb-negru, prin fotograme cu actori. Astfel, aflăm nu doar despre misiunea gândită de britanici și urmările ei la nivel politic și personal, în cazul fiecărui om recrutat, dar și despre contextul sociopolitic ce a stârnit intervenția în anul 1944, felul în care statutul evreilor s-a schimbat de-a lungul războiului și, pe urmă, în anii ce i-au urmat, fiindu-ne propusă și o incursiune în istoria țării – la firul ierbii, dar și în contextul mai amplu al statelor est-europene aflate în sfera de influență sovietică.

Fără doar și poate, Spioni de ocazie e un film amplu, care nu-și propune altceva decât o abordare cât mai complexă a unui la fel de complex subiect. Însă e greu de crezut că ți-ai putea menține un discurs dacă nu obiectiv – în fond, obiectivitatea e un atribut intangibil umanului -, măcar (cu pretenția de a fi) holistic, atunci când nu dispui de resursele istorice necesare. În astfel de momente, creativitatea stilistică schimbă jocul. În opoziție cu, să zicem, Certitudinea probabilităților (2021) al Ralucăi Durbacă, film construit exclusiv din materiale de arhivă – toate, produse în 1968 la studioul de film documentar Sahia-, și al cărui discurs, deși cu siguranță gândit dinainte, pare că s-ar subordona a posteriori imaginilor de arhivă prin însuși felul în care au fost montate, Spioni…, la fel ca Aliyah Dada (2015, montat tot de Letiția Ștefănescu), este un documentar care pornește de la o teză pe care caută să o susțină pe parcurs, în diverse feluri și sub diverse forme. Oana Giurgiu pleacă la drum cu un set de informații prestabilit, care nu-și schimbă volumul pe parcurs, și, la fel ca în cazul proiectului anterior, încearcă să creeze o imagine de ansamblu, fapt ce-i reușește doar parțial, căci în cele din urmă se abate de la subiectul principal, recte misiunea MI9-ului, pierzându-i urma. În ciuda celor aproape două ore cât rulează documentarul, fie (1) complexitatea narativ-descriptivă a misiunii și a multiplelor sale fațete, precum și abundența mărturiilor și surselor istoriografice justifică împreună amalgamul solicitant de tehnici folosite, caz în care durata filmului e prea scurtă pentru a lăsa informația să se așeze în mintea spectatorului, fie (2) concluziile ar putea fi digerate mai ușor dacă documentarul, cu durata pe care o are, ar renunța la pretenția exhaustivității și ar adopta un plan concis și o identitate vizuală unitară, poate puțin mai liniară.

După cum am zis și mai sus, caracterul eclectic al filmului rezidă în trio-ul arhivă-mărturie-fotografii. Cele din urmă amintesc de La jetėe (1962) al lui Chris Marker, foto-roman în faza sa filmică și cine-roman în forma tipărită. Oricum l-ai descrie, filmul e cunoscut pentru suprapunerea povestirii din off și a muzicii pe șirul de imagini înghețate în timp. Still-urile Oanei Giurgiu ni-i înfățișează pe actori (profesioniști și neprofesioniști deopotrivă) ca Paul Ipate, Ilinca Hărnuț, Ioan Paraschiv, Elena Stancu, Marius Bălănescu, Daniel Achim și alții, în rolurile oamenilor implicați în misiunea de spionaj, fotografiați astfel încât să pară că sunt de-ai locului și de-ai vremii. Astfel, acest suport vizual, găselniță ingenioasă fără doar și poate, susține teza anti-obiectivității în reprezentarea fictivă a istoriei (vezi Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari pentru a înțelege cât de mult se poate complica procesul de reconstituire). Cu atât mai bine primit dacă asta își și propune, căci spre deosebire de Jude, Giurgiu nu chestionează direct, și nici în vreun alt fel, limitările actului narativ în ceea ce privește relatarea unor întâmplări istorice.

Desigur, ce apropie Spioni de ocazie de La jetėe nu este doar rețeta voce din off care explică un set de fotografii ce se succed, ci și discuția despre cum te folosești de această rețetă folosită și răs-folosită pentru a crea un efect licit. Marker nu a făcut un pariu doar cu un alt tip de redare cinematografică a unei ficțiuni. Mai mult, a mers atât de departe încât a pariat cu timpul însuși. Căci el, timpul, este cel care urnește montajul și tot el, impalpabil cum e, impregnează ritm și dă senzație de mișcare și continuitate acolo unde avem de-a face cu un șir de imagini care stau pe loc.

Diferența dintre Spioni de ocazie și La jetėe este tocmai această atenție la ritm, iar ce îi lipsește primului este dozarea optimă a cantității de informație audio-vizuală, fiind binevenite mai multe pauze de respiro și cadre mai puține, dar care să evoce mai mult. Despre spionii trimiși în România, ca Shaike Dan, Menu Ben-Efraim, Abba Berdichev, Sarah Braverman, Dov Berger, ni se povestește pe două voci. Una îi aparține unui narator obiectiv – omniprezent și omniscient, pentru care faptele stau într-un singur fel, ar putea să conducă doar el povestea acestora până la final. Însă, așa cum materialul vizual e un amestec de expunere exactă (arhivă) și expunere parțială (reconstituire), la fel și vocea din off capătă nuanțe voit personale, când protagoniștii încep să descrie evenimentele prin ochii proprii, în secvențele cu fotograme. O secvență documentată arhivistic, care-i prezintă pe membrii misiunii comportându-se ca un grup compact de prieteni, cu fotografii de arhivă derulându-se în prezența unei voci care ghidează și explică și a unei coloane sonore menite să-l atragă pe spectator în poveste, este urmată de o secvență care ar exemplifica camaraderia menționată anterior. De-abia ce apucă să se acomodeze cu un stil care enunță faptele așa cum s-au petrecut și care, pe alocuri, folosește mijloace de manipulare standard – ca muzica și întorsăturile de condei -, și spectatorul este nevoit să se instaleze într-o altă realitate filmică, la fel cum harta europeană, prezentată din timp în timp ca un laitmotiv, îl relochează geografic. Realitatea la care asistă în noua secvență este una puțin mai jucăușă și mai plastică: cea a reconstituirii, având și ea propria identitate vizuală (fotogramele de pe platou), propriile efecte sonore, de la un punct încolo și propria voce, cea a actorilor români care relatează faptele în engleză. Un du-te-vino între secvențe cu mesaj comun și tonalități diferite, resimțit ca o lectură alternând între un manual de istorie și un jurnal personal, o lectură a unui om curios, poate prea avid să le știe pe toate deodată.

Încă un motiv pentru care experiența de vizionare a documentarului ar putea fi numită greoaie, ceea ce nu s-ar datora vreunei inovații cinematografice majore și nici unui discurs atent structurat, care să-ți dea mult și bine de gândit. Și încă o ocazie pentru ca dușmanul binelui este mai binele să continue a fi o vorbă de căpătâi pentru artiști.