Câtă vreme istoria evreilor din România a fost scrisă ca un subcapitol din istoria României, multe lucruri care i-ar fi asigurat coerența au fost omise din relatare – de la antisemitismul românilor, care învinuiau evreii pentru schimbări sociale mai largi, până la aproprieri culturale (artiștii evrei de origine română devin, succint, români dacă își câștigă faima). Documentarul Oanei Giurgiu, amplu ca parcurs istoric, are în prim-plan evreii români – cu comunitatea din Moinești ca punct de plecare – și ilustrează susținut, prin mijloace variate, informația densă.

Scopul e același pe tot parcursul documentarului – de a completa cu detalii, chipuri și nume istoria unui neam redus în mentalul colectiv la stereotip –, dar tehnicile documentarului variază: de la tradiționalele talking heads și filme de arhivă, la colajele de fotografii care se asamblează pe ecran în fața noastră. Alibiul pentru ultima tehnică e mențiunea artistului dada Tristan Tzara, dar utilitatea ei devine clară pe parcurs: dacă istoria evreilor n-a fost documentată satisfăcător în arhive, relatarea ei trebuie să fie un proces interpretativ de a pune cap la cap fragmentele, de a reconstitui niște legături.

Un documentar adresat unui public larg, Aliyah DaDa își propune să contreze trecerea sub tăcere a greutăților îndurate de evreii de origine română. La începutul filmului, Oana Giurgiu își amintește de un episod din adolescență care a pus-o pe gânduri: „Nu știam nimic despre evrei atunci, dar mă întrebam cum ei plecau, în vremurile acelea în care noi nu puteam ieși din țară.” Termenul de aliyah înseamnă, în ebraică, întoarcerea din exod în Èšara Sfântă, dar documentarul reușește să demonstreze cât de complicată e, de fapt, chestiunea naționalității.

Le-am adresat câteva întrebări Oanei Giurgiu și Letiției Ștefănescu – regizorul, respectiv monteurul filmului – despre cum au lucrat la Aliyah DaDa, care va intra în săli peste câteva zile.

 

Irina Trocan: Se vede din documentar că e produsul unor cercetări îndelungate. Cât a durat realizarea lui?

 

Oana Giurgiu: Am tot spus că am muncit cinci ani la acest film, dar s-ar putea să fi fost mai mult. Oficial, am început în 2010, când am participat la workshop-ul Archidoc, organizat de Facultatea de Film La Fémis din Paris. Am lucrat mult atunci la dezvoltarea filmului, a structurii, a conținutului și, cel mai important, am încercat să găsesc acel filon care poate face o poveste relativ locală să fie atractivă pentru un public diferit. Probabil că acesta este cel mai greu lucru, atunci când faci documentar. Eu, pe de altă parte, cred că un film cu o poveste interesantă, care cotrobăie în inimile și sufletele personajelor, până când scoate la iveală adevărata lor față, nu are cum să nu fie atractiv pentru oricine.

 

I.T.: Sunt curioasă cum a început să prindă formă filmul – dacă ați scris textul și apoi v-ați gândit cum să-l ilustrați, dacă ați încercat să construiți o narațiune în jurul unor personaje-cheie, dacă ați adunat materiale de arhivă și v-a venit ideea colajelor ca să le îmbinați mai creativ/eficient etc. Ați căutat un ton pe care să spuneți povestea sau a venit de la sine?

 

O.G.: Modul în care urma să fac filmul îl stabilisem încă de la început, respectiv tonul și incursiunea personală în poveste, precum și „găselnița” vizuală de a ilustra episoadele unde nu aveam șanse să găsesc materiale de arhivă, prin realizarea unor colaje naive de fotografii sau prin transformarea unor instalații ready made ale dadaiștilor, astfel încât să-mi slujească să duc povestea mai departe. Așadar aveam mijloacele, trebuia doar să țes povestea. Și am mers pe firul cronologic al istoriei, încercând să găsesc acele personaje ale căror istorii personale să fie relevante pentru a ilustra un anumit moment istoric. Am început să caut personajele, am realizat interviurile, am căutat materialele de arhivă și abia la final s-au născut colajele.

 

Workshop-ul de care vorbeam se adresa acelor proiecte care se bazează pe arhivă. Pe mine, informațiile acumulate atunci m-au ajutat foarte mult. La acel moment, nici măcar nu îmi imaginam câte lucruri aveam să NU găsesc în arhivele din România. Dar cred că am avut foarte mult noroc. Am avut norocul să lucrez cu domnul Bujor Rîpeanu, care cunoaște extraordinar de bine ceea ce există în Arhiva Națională de Filme, iar apoi nopțile petrecute surfând pe net au dat roade neașteptate. De exemplu, am găsit într-o zi niște imagini în colecția lui Alex Gâlmeanu care surprindeau niște oameni îmbarcându-se într-un avion, în aeroportul Otopeni, și mulți alții stând la gard – erau probabil rudele care îi conduseseră. Erau niște imagini achiziționate de Alex la o licitație și poate nici el nu și-a dat seama că sunt probabil singurele fotografii care surprind plecarea emigranților evrei din România. Fiecare poză din colaje are propria ei poveste, e îndelung căutată, într-un proces extrem de laborios. Nu m-aș mai înhăma o dată la același lucru. Am muncit împreună cu Letiția Ștefănescu la montaj aproape doi ani.

 

Știu că Aliyah Dada a avut deja premiera la Festivalul de film documentar Astra și aș vrea să vă întreb care au fost primele reacții. Mi se pare că e destul de complex structurat și invită spectatorul să facă legături între faptele prezentate. Ați auzit până acum interpretări ale documentarului care v-au surprins?

 

La Astra am prezentat o variantă mai lungă cu vreo 20 de minute. La prima proiecție nu mi-am dat seama de reacții, pentru că oricum nu-mi auzeam decât pulsul în urechi. Îmi aduc aminte că la sfârșit m-am întâlnit cu dl. Vintilă Mihăilescu și mi-a spus că este un film care ar trebui să fie material de studiu obligatoriu la facultățile de istorie. Pentru mine era oricum extraordinar că văzuse filmul un om la a cărui opinie țin foarte mult, dar cuvintele lui mi-au făcut bine, pentru că exact acest lucru îmi doresc să se întâmple cu acest film. La cea de-a doua proiecție, care a fost într-un spațiu mai intim, am reușit să simt publicul mai bine, să-l simt vrăjit – dar și plictisit pe alocuri – și așa mi-am dat seama la ce pasaje aș putea să renunț. Au fost oameni care, spre surprinderea mea, au văzut filmul de două ori ca să nu rateze informații, dar și unii care au comentat, contrariați, că lucrurile nu stau chiar așa cum le prezint eu în film. Sunt sigură că voi mai avea surprize.

 

Urmărind documentarul, pe măsură ce se derula în ritm accelerat istoria evreilor în România, mi se consolida tot mai mult impresia că sunt victimele schimbărilor de regim și ale instabilității sociale, că perspectiva românilor asupra lor (fie a conducătorilor, fie a populației) putea să se schimbe peste noapte. Ați încercat, când construiați documentarul, să discutați posibilele cauze ale anti-semitismului?

 

De fapt, unul din motivele pentru care am făcut filmul este tocmai pentru a căuta explicații la atitudinea anti-semită, la stereotipuri. Mi se părea o contradicție, pentru că eu știam despre poporul meu că este tolerant, primitor, sufletist, cu frică de Dumnezeu. Or, paradoxal – sau nu –, toate aceste calități conviețuiau bine cu ura, intoleranța, cruzimea și chiar cu crima. A fost greu să descopăr și să admit aceste trăsături necunoscute mie, pentru că eu am învățat la școală o istorie bine cosmetizată în epoca comunistă, dar cred că este un lucru necesar să ne cunoaștem istoria cu bune și cu rele. Or, relația dintre români și evrei e într-adevăr una contorsionată, cu dragoste și ură deopotrivă. Sunt două popoare care s-au chinuit să se despartă, s-au bucurat de despărțire și apoi au rămas fiecare cu nostalgia celuilalt, până ce timpul va așterne uitarea.

 

 

Ce avantaje are documentarul asupra ficțiunii în readucerea în discuție a unui fragment din trecut ascuns sau uitat? Care e riscul în a învăța istorie doar din Lista lui Schindler sau Ida ?

 

Riscul de a învăța istorie din filmele de ficțiune e mai uriaș azi decât ieri. De-asta cred că realizatorii de film documentar nu trebuie să se dea bătuți, chiar dacă soarta nu le e chiar simplă.

 

Care e situația documentarului în România? Cât de greu sunt de produs (la standarde înalte), cât de greu sunt de distribuit?

 

E simplu, filmele documentare în România nu se pot distribui, televiziunile nu le cumpără, iar distribuția lor în cinematografe nu există. A face ca un documentar să fie văzut e o muncă ce necesită aproape tot atâta creativitate, câtă s-a investit la realizarea lui. Eu îmi încerc acum puterile pentru că trebuie să fiu consecventă cu energia pe care am pus-o în realizarea filmului, nu pot să las câțiva ani din viața mea să fie aruncați într-un sertar. Dar știu că e un job demn de Don Quijote!

 

Letiția, am înțeles că ai lucrat multă vreme cu Oana Giurgiu la montajul documentarului. În ce stadiu al proiectului ai început să lucrezi la el și în ce măsură crezi că ai influențat montajul/colajul final?

 

Letiția Ștefănescu: Oana a început să filmeze în 2010. Eu am apărut în peisaj în vara lui 2013, când exista mai puțin de jumătate de material filmat și se montase doar un trailer, care urma să fie înaintat către pitch-uri și surse de finanțare.

După mine, într-o relație sănătoasă și funcțională dintre un regizor și un monteur, nu poți niciodată să tragi o linie fermă între contribuția unuia și a celuilalt în forma finală a montajului. E un balet în doi – nu pricepi exact al cui e gâtul, a cui e mâna, însă nici nu contează. Importante sunt doar grația și emoția care se transmit privitorilor. Însă, cu siguranță, Oana e unul dintre cei mai relaxați și mai permisivi regizori cu care am lucrat. Și într-un astfel de mediu nu ai cum să nu înflorești. Ea nu-și strunește colaboratorii cu lese scurte și bine întinse, ci îi ia la braț într-o călătorie pe care o fac împreună. Din perspectiva asta știu că mă număr printre cei care au marcat călătoria.

 

Informația din Aliyah DaDa e foarte densă și, mai mult, e greu de ghicit ce îi e deja cunoscut sau nu unui privitor. Cum te-ai asigurat că există niște linii directoare care le mențin trează curiozitatea spectatorilor?

 

L.S.: Îmi permit să fac o comparație – filmul ăsta e ca foie gras-ul, cu spectatorul pus în dificila ipostază de „îngrășare” cu informație istorică. Scopul nostru a fost să facem această experiență cât mai puțin traumatizantă și, dacă se poate, chiar plăcută. E evident că au rămas în afara filmului zeci de povești ale personajelor sau momente importante din cei 100 de ani de istorie puși în discuție.

Am avut întotdeauna în minte faptul că nu facem acest film pentru specialiști, ci pentru cei care ori nu știu nimic despre subiect, ori cunosc doar anumite episoade din el. Prin urmare, era firesc să oferim un minim context istoric al momentelor discutate, chiar dacă unele dintre ele erau mai bine cunoscute – cum ar fi Al Doilea Război Mondial.

Un alt rând de ochiuri prin care am cernut informația au fost perspectivele celor patru categorii de spectatori posibili ai filmului – românul, evreul român, israelianul și spectatorul universal, pe care l-am botezat „prietenul finlandez”. Gândindu-ne ce înțelege și cum vede fiecare evenimentele, am încercat să construim povestea filmului astfel încât să fie incitantă și aducătoare de noutate pentru fiecare dintre aceștia.

 

Crezi că receptarea documentarului e diferită de la o generație la alta? Dacă da, cum?

 

Sunt sigură că e foarte diferită. Istoria e ca un basm popular – fiecare culegător o povestește din perspectiva lui. Or, e limpede că în anii comunismului s-a învățat o cu totul altă istorie decât se învață acum. Nu știu dacă cea de-acum e mai bună sau mai proastă, dar cu siguranță e diferită. Numai prin prisma asta îți dai seama că există diferențe de percepție între cei sub 30 de ani și cei peste. La un moment dat am avut un ajutor la montaj, o domnișoară drăguță de 24 de ani. Ea nu știa nimic despre pogromul de la Iași sau despre Ana Pauker. Și, dacă stau bine să mă gândesc, la începuturile mele în acest proiect nici eu n-aveam habar de deportările din Transnistria, de moineșteni, de vânzările evreilor și multe altele. Așa că pentru cei de-o vârstă cu mine, sau mai mici decât mine, acest documentar e o sursă grozavă de informație condensată. Pentru generațiile mai mari, cei care cunosc diverse episoade din acest documentar, cred că filmul le folosește drept liant ce unește punctele și reface corect legăturile de cauză și efect dintre ele.