Așa cum este obiceiul la TIFF, festivalul a prezentat și o sumă de filme care au câștigat premii importante în circuitul festivalier european, două dintre care vor fi distribute și în cinematografele din România și pe MUBI în lunile ce urmează – Annette, revenirea spectaculoasă a legendarului cineast francez Leos Carax, și What Do We See When We Look at the Sky?, tandrul și totodată monumentalul film al georgianului Alexandre Koberidze. Cel de-al treilea, The Dog Who Wouldn’t Be Quiet al cineastei argentiniene Ana Katz nu pare deocamdată că va avea parte de distribuție dincolo de premiera națională din cadrul festivalului.

Annette (r. Leos Carax, premiul pentru regie la Cannes 2021)

Primul film al lui Leos Carax în ultimii nouă ani este dovada faptului că unul dintre cei mai cameleonici dintre marii cineaști francezi este în continuare capabil (și dornic!) să se reinventeze.

Aproape dând impresia unui flirt cu mainstream-ul din trailerul său, fiind primul lungmetraj în limba engleză al lui Carax și avându-i pe Adam Driver și Marion Cotillard în rolurile principale, Annette este o farsă magistrală – una care știe să facă exact ce face o farsă să funcționeze cel mai bine: oricât de aberant ar fi conținutul, secretul este să o spui pe un ton cât mai serios cu putință. Având toată anvergura unei opere, Annette se alătură unui club select de musicaluri subversive patronate de inegalabilul Rocky Horror Picture Show (1975); totodată, trebuie spus din capul locului că scenariul filmului a fost conceput de duo-ul Sparks (despre care a scris mai multe colega mea, Teodora Leu), însă adaptarea și mizanscena sunt 100% Carax: de la glumițele meta-cinematografice piperate de-a lungul întregului film (de exemplu, Annette este „jucată” realmente de o păpușa de lemn pe tot parcursul filmului) la secvențe mizanscenate cu măiestrie (precum cea a furtunii de pe mare).

E un film greu de descris fără a intra prea mult în teritoriul spoiler-elor (deși, ce-i drept, cine vrea să se spoil-uiască poate să asculte coloana sonoră a filmului, disponibilă integral pe Spotify.) Bref, Annette se învârte în jurul poveștii de dragoste fulminante dintre Henry McHenry (Driver), un comediant în stil douămiist (laconic și sarcastic, dansând pe linia fină a injuriosului) care se bucură de o popularitate enormă, și Ann Desfranoux (Cotillard), o suavă soprană de renume mondial. Aflați în permanență sub lupa mass-media, cei doi se căsătoresc și fac un copil – însă cariera lui Henry începe să intre în declin, creând o inevitabilă fricțiune cu parcursul meteoric al lui Ann, teren fertil pentru o tragedie care abia așteaptă să se întâmple.

Ce-i clar este că Annette face cu ochiul la Zeitgeist-ul contemporan și la schimbările de sensibilități care-au avut loc pe parcursul ultimului deceniu – și într-un mod suficient de ambiguu politic încât toată lumea să poată să plece acasă fericită: Henry McHenry este definiția starului machist, măcinat din ce în ce mai puternic de succesul soției sale; o secvență îl surprinde în timp ce visează cu ochii deschiși la rolurile de operă interpretate de Ann, toate (de la Carmen la Madame Butterfly) încheiându-se, invariabil, cu moartea protagonistei pe care-o întruchipează. (Ceea ce dublează totodată drept un comentariu subtil la adresa naturii operelor clasice și-a modului în care reprezintă personajele feminine.) Într-o altă scenă, Ann are un vis în care Henry este punctul focal al unui denunț al șase femei cu povești similare în stil #MeToo – cu versuri ce împrumută puternic din arsenalul de expresii puse la bătaie în asemenea momente. Însă tot Henry este indiscutabil personajul central al acestei desfășurări de forțe, surprins în plină descompunere și cu toate idiosincrasiile sale la pachet – și oricât de razna ar lua-o lucrurile în a doua parte a filmului, trebuie spus că puțini cineaști știu să regizeze scene de dragoste atât de hipnotice și de tandre precum Carax: o secvență (care a înnebunit toată presa de film) îi surprinde pe Henry și Ann în timp ce fac dragoste, cântând în buclă versul „We love each other so much…”. Și dacă ar fi să fie un laitmotiv în opera cineastului, este acesta: al scurtelor momente de iubire deplină, narcotizantă în mijlocul unor uragane emoționale de nestăvilit.

What Do We See When We Look at the Sky? (r. Alexandre Koberidze, premiul FIPRESCI al competiției oficiale – Berlinale 2021)

Al doilea lungmetraj al cineastului georgian Alexandre Koberidze are toată anvergura unui epic poem de dragoste pasional adresat cinemaului însuși – și chiar dacă o asemenea expresie poate părea întrucâtva clișeică, aceasta face parte din ethos-ul lui What Do We See When We Look at the Sky?, un film care își asumă natura escapistă în fața unei lumi care, dincolo de cei patru pereți ai cinematografului, este din ce în ce mai instabilă și sufocantă. Koberdize atacă direct această chestiune a caraterului întrucâtva desuet al artei în momente de restriște globală într-o scenă aflată înspre finalul filmului, dar căreia îi răspunde cu tandrețe: în timp ce cinemaul nu poate salva lumea întreagă, el poate salva măcar câteva destine – și poate funcționa drept catharsis, drept mijloc de emancipare spirituală, drept privire transcendentă asupra cotidianului pe lângă care treci fără răgaz în viața de zi cu zi.

Condusă de un narator extradiegetic, care funcționează asemeni unui narator de basme, What Do We See When We Look at the Sky? are în centrul său o poveste de dragoste care este sabotată de o vrajă nefastă: cea dintre Lisa, o studentă la farmacie, și Giorgi, un fotbalist cu care, tot întâlnindu-se pe stradă, își dă întâlnire a doua zi într-o cafenea din centrul orășelului georgian Kutaisi (care, în această economie, este al treilea personaj central al filmului). Însă deochiul care se abate asupra Lisei îi face pe cei doi să se trezească de dimineață în alte trupuri, uitând totodată și cum să-și practice meseriile. Koberdize regizează simplu, dar totodată magistral această scenă a metamorfozei: camera oprindu-se pe chipul unei Lise adormite, naratorul roagă spectatorii să-și închidă ochii vreme de câteva secunde cât timp se petrece transformarea (anume, schimbarea actriței), indicând că vraja are nevoie de concursul spectatorilor pentru a se putea înfăptui. Lisa și Giorgi, nevoiți să își găsească locuri noi de muncă, nu vor înceta însă să se caute reciproc – iar o echipă de filmare care își face apariția în micuțul orășel străbătut de câini maidanezi blânzi, în care se instalează microbul cupei mondiale de fotbal din 2018, va avea un rol de jucat în călătoria lor. Știind că lucrează într-un registru care se spijină pe micile scamatorii cinematografice ce fac mediul capabil să încalce regulile realității empirice, dar și că e foarte ușor să pierzi spectatorii dacă aceștia încep să caute să desfacă iluzia, Koberdize ia decizia inspirată să joace cu cărțile aparatului său la vedere, fără să lase discursul său să scape în direcția tezismului ci reiterând constant dragostea acestuia fața de cinema.

În definitiv, o bucată serioasă din film – incluzând fragmentul în care sunt urmăriți câinii maidanezi blânzi ai orașului, sau cele în care copiii din Kutaisi joacă fotbal – este documentară, hibridă; ficționalizarea intervine aici prin intermediul narațiunii din voice-over.

Totodată, durata considerabilă – pe care anumiți detractori ai filmului o impută drept un defect – funcționează nu atât pentru a crește tensiunea rezolvării intrigii, cât pentru a-i lăsa timp să se desfășoare în tihnă, fără să fie nevoită să apeleze la episoade melodramatice sau bombastice, dar și pentru a arunca o privire împrejurul personajelor centrale. Cum spuneam și mai sus, What Do We See… este un film care, înainte de orice, este despre perspectivă, despre raportarea la viață (și astfel, și a extensiei ei în cinema) – puțin importă, de fapt, rezolvarea basmului, însă contează imersiunea într-un mod tandru și poetic de-a vedea viața, chiar și dacă doar pentru două ore și jumătate. O capodoperă.

The Dog Who Wouldn’t Be Quiet (r. Ana Katz, Big Screen Award la Rotterdam 2021)

Cel mai nou lungmetraj al cineastei și actriței argentinene Ana Katz este deopotrivă și cel mai experimental din întreaga ei carieră, jucându-se atât cu linearitatea narațiunii, cu mediul în sine (multiple secvențe sunt reprezentate prin intermediul unui montaj de desene naive), cât și cu narațiunea în sine, pendulând între un registru realist și unul științifico-fantastic. În centrul poveștii îl avem pe Seba, un bărbat aflat pe ultima sută de metri a tinereții, care navighează cu greutate rigorile vieții de adult și piața muncii: la începutul filmului, acesta își dă practic demisia de la jobul său de graphic designer fiindcă nu i se permite să vină la muncă alături de cățelușa sa. Cățelușă care, soarta fie blestemată, moare lovită de mașină la foarte scurt timp după acest episod – lăsându-l pe proprietar într-o derivă existențială care-l poartă în mai multe lumi pe parcursul celor 73 de minute ale filmului: ba la un show de radio, ba la o cooperativă agricolă, ba drept îngrijitor de bătrâni, ba haimana, ba tatăl unei micuțe familii.

Katz nu montează aceste scene în ordine cronologică – mai degrabă, descompune fiecare etapă a vieții lui Seba în viniete pe care apoi le amestecă pe toată durata filmului, accentul picând pe procesul de maturizare a protagonistului, un adolescent întârziat hoinărind într-o lume pe care nu știe de unde s-o apuce, în care nu reușește să nu prindă niciodată rădăcini serioase. Și-n momentul în care acesta atinge stabilitatea, forța universului înconjurător i-o smulge: într-o paralelă clară cu pandemia de COVID-19, lumea este lovită de un meteorit (!) care emană un gaz ce face imposibilă viața pentru cei care sunt mai înalți de un un metru și un pic, iar oricine nu-și permite o cască filtrantă foarte scumpă este condamnat să se târască pe jos, în patru labe.

După cum scrie și Peter Bradshaw în cronica sa pentru The Guardian, The Dog Who Wouldn’t Be Quiet este un film „enigmatic, dar totodată foarte digerabil” – faptul că acesta se alcătuiește din mici momente cotidiene iar nu din episoade dramatice contribuie la senzația că linearitatea poveștii nu este un dat, un element obligatoriu. Structura formală a filmului este o paralelă clară față de confuzia protagonistului său – dar episoadele însele (și drama lui Seba) sunt atât de palpabile, de umane, încât ruta de navigare a acestui film este mai degrabă una emoțională.