Două filme care au rulat în cadrul festivalului Les Films de Cannes, Une vie (Stéphane Brizé, 2016) și Corsage (Marie Kreutzer, 2022), au în comun faptul că relatează viața cotidiană a unor femei din secolul XIX provenite din înalta societate, însă sunt destul de diferite stilistic cât să provoace o comparație interesantă. Jeanne din Une vie – urmărită cu salturi timp de peste două decenii – își începe tinerețea vioaie și plină de speranțe, însă declinul social întrepătruns cu o căsătorie nefericită o fac insuportabil de vulnerabilă. În Corsage, regina Elisabeta a Austriei, mai cunoscută în magazinele de suveniruri vieneze drept Sisi, e de la un capăt al filmului la celălalt matură – tocmai împlinește patruzeci de ani – și rebelă sau recalcitrantă, depinzând pe cine întrebi. Ambele filme au – deși în feluri diferite – optica unei priviri retrospective asupra unei epoci încheiate, în afara unor coincidențe mai mici și accidentale: de exemplu, Finnegan Oldfield, distribuit în Une vie ca Paul, fiul lui Jeanne, apare dincolo ca inventatorul Louis Le Prince, al cărui dispozitiv de înregistrare antedatează cu puțin timp cinematograful-așa-cum-îl-știa-secolul-XX.
Dacă, pentru Corsage, decorul e de regulă regal sau maiestuos, Une vie, plasat în Normandia, e în multe secvențe mai aproape de natură, iar când camera filmează în interior, e adesea aproape de chipul actriței (Judith Chemla), ale cărei ten și postură sunt principalii indicatori pentru deceniile care trec. Filmul, adaptat după romanul omonim al lui Guy de Maupassant, e dedramatizat, însă altfel plin de nenorociri previzibile: Jeanne e disciplinată de tânărul soț (Swann Arlaud), care-i reproșează că e prea cheltuitoare, iar apoi înșelată, cu cele mai deznădăjduitoare consecințe imaginabile. După trecătoarele clipe idilice din copilăria fiului ei, Paul pare să crească în două salturi mari și-apoi să realizeze întruparea viciilor din tată-n fiu înainte ca Jeanne să înțeleagă ce se întâmplă; apoi fiul îi scrie mamei de departe doar ca să-i ceară bani iar și iar, și când situația ei financiară nu-i mai permite să fie generoasă, el plusează cererile cu amenințări de suicid.
Faptul că toate aceste afronturi la seninătatea încrezătoare a lui Jeanne nu sunt prea mult deodată ține cu totul de tehnica narativă: filmul lui Brizé ascunde mai multe decât arată, iar ce ne ține fermi pe poziții alături de Jeanne e opacitatea emoțiilor ei, realizarea ei lentă și pasivă că viața pe care credea că o trăiește va fi câte un pic diferită și, de obicei, tot mai rea. Căsătoria ei e o surpriză euforică până când deja e o dezamăgire dureroasă: îl cunoaște pe Julien (un personaj care e mai mult o umbră a impresiei lui Jeanne, în rolul căruia Swann Arlaud are timp doar să arate bine sau să se revolte de obiceiurile nevestei), este consultată de părinți dacă acceptă un soț dintr-o familie care și-a pierdut averea, apoi fără alt avertisment vedem ceea ce pare a fi consumarea căsniciei; curând după, se naște un copil din flori în casa lor care se va dovedi al lui. Violul lui repetat asupra servitoarei e la fel de indirect arătat: Rosalie, care înaintea căsătoriei lui Jeanne părea să-i fie apropiată, se închide brusc, apoi refuză vehement să divulge cine e tatăl copilului ei; din partea lui, Julien declamă ferm că n-ar trebui să țină în casă o servitoare lipsită de virtute; la puțin timp după, Jeanne îl găsește pe Julien în camera ei (ceea ce iarăși e doar sugerat, dar omis), iar într-un final Rosalie mărturisește totul. În plus, foarte frecvent vocea din off și narațiunea vizuală sunt juxtapuse ca să dirijeze impactul emoțional al evenimentului relatat: pe când Jeanne află că e însărcinată, e și bolnavă, iar vocea medicului care o anunță că va fi mamă se aude din off peste un cadru în care ea se ghemuiește în pat, într-o stare vizibil rea de sănătate; căsătoria n-a împlinit-o și nici maternitatea nu e, aici, anunțată înălțător. Alteori evenimentele majore sunt și mai sintetic anunțate, de exemplu prin apariția unei inscripții noi pe piatra de mormânt a familiei.
E o realizare notabilă pentru Une vie că un parcurs atât de monoton-sordid al evenimentelor nu e niciodată greoi într-un fel punitiv – deci să ne bucurăm, pentru început, că n-a încăput pe mâna lui Lars Von Trier. Când se întâmplă lucruri bune, sunt și ele neprevăzute și repară doar parțial pierderile lui Jeanne, însă îi permit acestui film mici momente de grație. Rosalie îi scrie din senin, după ce toți au părăsit-o, că-i e recunoscătoare pentru bunătatea arătată pe vremuri și vrea să vină s-o îngrijească la bătrânețe. Sincron cu cuvintele scrisorii ei vedem de departe două siluete în rochii colorate la malul mării, în lumina apusului – ar putea fi cele două femei în tinerețea lor sau când s-au regăsit, și poate în gândirea lui Jeanne cele două momente se suprapun. Prezența caldă a tatălui (Jean-Pierre Darroussin) contrabalansează intervenția distructivă a tuturor celorlalți bărbați din viața lui Jeanne (nu numai Julien și Paul, ci și preotul, când o sfătuiește într-un moment dificil, o ghidează în numele Domnului spre o hotărâre pe care Jeanne ezită să și-o asume).
Câteva dintre deciziile regizorale consolidează efectul de viață retrăită în crâmpeie, inclusiv insistența lui Brizé de a nu avea decoruri și costume într-o imaculare „de muzeu” – dincolo de conformitatea istorică, spune regizorul, când începe un cadru deja se vor fi întâmplat multe, tivul rochiei purtate în grădină trebuia să se fi murdărit de pământ etc. Altfel, apropierea camerei de personaje – aproape ca într-un observațional – și nararea care ne aruncă înspre o nouă turnură dramatică înainte s-o fi cuprins bine pe cea anterioară sunt alegerile care fac această protagonistă deloc modernă, deloc inspirațională, adesea nici măcar simpatică în ciuda inocenței ei, să fie inteligibilă pas cu pas de-a lungul adversităților pentru care e cu totul nepregătită.
Dacă Une vie e un film care cere răbdare despre o suferință de martiră, Corsage e despre cum privilegiile de împărăteasă nu sunt destul. Judecat după credibilitatea sau specificitatea vieții unei protagoniste istorice, filmul cu siguranță nu marchează foarte bine, dar probabil nici nu era de așteptat – dacă biografiei împărătesei o să i se facă vreodată dreptate, după vreun secol jumate de romantizare, probabil cinemaul nu e mediul perfect pentru misiunea dată. Corsage e cu o Elizabeta post-punk așa cum Sissi cea interpretată de Romy Schneider (în 1955-1957) e de melodramă, dar dacă pretextul este reprezentarea unui personaj legendar de enigmatic, totuși nu e mai niciodată greu de ghicit ce gândește și de ce.
Elizabeta e fun – călărește, sfidează o masă de somități, e o mamă glumeață, o cheamă pe tânăra amantă a împăratului s-o roage ca între femei, și încă așezate lângă un tablou imens al împăratului, să fie amanta împăratului –, iar dacă facem concurs de capete încoronate ficționalizate din filme de artă, cu siguranță e mai reconfortant de petrecut sfârșitul vechii ordini europene cu ea decât Crăciunul cu prințesa Diana din Spencer (r. Pablo Larraín, 2021). De altfel, nimic din tonul filmului nu pretinde a fi interpretarea chibzuită a unui punct critic din istorie, sau de a spune ceva nemaiauzit despre el – unul dintre primele gesturi private care-l caracterizează pe Franz Josef, de exemplu, e că-și pune o perucă cu colțuri de mustață. Dincolo de o vagă proclamație de libertate pentru femeile din toate timpurile, care e mai la îndemână de evocat pentru unele care chiar au existat, Corsage putea să fie foarte bine despre o aristocrată rebelă fictivă. (Am fi fost doar mai mirați că o împărăteasă folosește heroină.)
Filmul oferă cam toate plăcerile convenționale ale unui film plasat în înalta societate, doar că protagonista e mai tot timpul în mișcare, așa încât camera nu are prea mult timp să lâncezească pe decor. Regizoarea Marie Kreutzer spune în interviuri că s-a amuzat încurcând detaliile autentice (Avea Elizabeta cu adevărat tatuaj? Dap.) cu unele ficționale, așa cum invită un personaj în anumite feluri foarte public, dar surprins de Corsage în spatele ușilor închise, unde ce s-ar fi putut întâmpla e de domeniul imaginației. În fond, de ce nu? Reginele bine-crescute și sub vremi au fost o modă în filmul istoric, cele senzuale, nesupuse și energice sunt alta, iar între două categorii de filme de aceeași dificultate, Corsage e divertismentul mai proaspăt. Posterul care arată ca o copertă Vogue avant la lettre promovează conceptul destul de fățiș.
Cei mai reticenți spectatori ai acestui film sunt cei care îl critică pentru că s-ar vrea mai mult decât e, și-anume un film politic anti-încorsetare feminină cu o împărăteasă moartă cap de afiș. Argumentul nu e nefondat, căci cu siguranță narațiunile cu Mari Bărbați care Conduc Istoria și Mari Doamne care o Onorează lasă multe pe dinafară, însă pe de altă parte și infuzia de feminism de zi cu zi frecvent, mai nou, în filme cu aristocrate e un pic dezorientant. Altfel zis, să ridice mâna toate care știu cum e când EEEEl nu-și dă seama că e la cârma unui imperiu în declin. Mai mult, în Corsage pare că e de celebrat tot ce face Elisabeth interzis doar pentru că e interzis femeilor, iar dacă monogamia unilaterală în cupluri regale nu a fost, într-adevăr, tare cinstită, glorificatul fumatului ca act de rebeliune e un pic 1940.
Plecând de la premisa că rolul Elisabetei e să facă imperiul să arate tânăr și frumos, filmul face cât se poate de explicit, ba chiar literal adevărat, că i-ar putea ține locul ca împărăteasă orice femeie cu aceeași talie și podoabă capilară, iar demonstrația asta e între ultimele surprize ale filmului. De exemplu, pozând pentru un tablou, se plictisește și-i spune pictorului să copieze alt portret de-al ei, iar asta nici nu e ultima oară când se privește prin ochii celorlalți – împărăteasa Sisi ca imagine izomorfă.
Între ultimele sarcini oficiale de care protagonista se achită cu plăcere e vizitatul spitalelor, că vorbim de cele cu soldați răniți sau pentru femei cu boli psihiatrice. (Dacă n-ați văzut o frivolă devenită sfântă în Europa ’51 de Rossellini, o vedeți acum.) În aceste secvențe elanul anti-moralist cu nepăsarea i se împletesc și mai strâns, când dovezile de empatie cu suferinzii sunt un pic prea radicale – căci până la urmă și generozitatea are un cod de conduită. Altfel, spectacolul personalității ei, pe o durată de lungmetraj, devine obositor. Spre deosebire de Jeanne, ea nu e opacă, ci mai degrabă o femeie consecvent modernă rătăcită într-o perioadă istorică ce nu e a ei, când domnește un monarh cu ale cărei viziuni politice nu e de acord, și mai are ghinionul că-i și e regină.
Dacă filmul e memorabil prin ceva, e turul de forță al lui Vicky Krieps, care deja avusese multe de făcut în Bergman Island (r. Mia Hansen-Løve, 2021) – aici vorbește patru limbi, e în șa la fiecare câteva scene, râde copios, înoată în Dunăre; cu împăratul e în constantă frondă, cu copiii e colegial-maternă, și în rest pare că are câte-o altă față, uneori studiată, pentru oricine-i iese în cale. Face altceva decât să-ncerce să umple contururile mitului lui Sisi, dar ce face pare mai interesant, în logica filmului, ca viața de împărăteasă-bibelou.