La Acoperișul de Sticlă ne-am adunat puterile în redacție ca să privim înapoi spre vârfurile cinefile ale anului care se încheie, împreună cu cei pe care i-am invitat să contribuie la acest material – în total, 29 de participanți, critici, profesori de cinema sau masteranzi și doctoranzi în domenii conexe, curatori de festival, profesioniști în industria românească de film (regie, montaj, producție, actorie – specializări care, de altfel, nu se exclud reciproc).
Cum filmele nu au, după noi, termen de expirare – sau dată înainte de care se vor consuma de preferință –, întrebarea a fost formulată cât se poate de deschis: care sunt cele 3-5 filme noi, sau noi pentru voi – văzute prima oară în ultimul an – pe care ați vrea să le recomandați? Din punct de vedere pragmatic, viața unui film e (de bine, de rău) tot mai puțin legată de primele proiecții în săli de cinema. După premiera festivalieră, poate circula un an sau doi în festivaluri și-apoi poate sta mult mai mult pe platforme de streaming unde e mult mai ușor accesibil. Dincolo de asta, crezul cinefililor a fost de dinaintea vieților noastre că filmele bune există din abundență și că se poate oricând găsi ceva nou printre lucruri mai vechi. Opțiunile fiind multe, limita de titluri mică i-a făcut pe cei care ne-au trimis răspunsuri ori să aleagă cu inimă grea între mai multe filme impresionante, ori să trișeze limita creativ.
Acestea fiind zise, mai mulți dintre cei care au contribuit la acest material au recomandat filme mai degrabă noi. Dintre cele 119 titluri unice numite, 46 sunt din 2022, 21 sunt din 2021, șase sunt din 2010-2020. Doar patru alte filme menționate antedatează 1960, iar șase sunt realizate în 1960-1969. Altfel, progresul nu e liniar, dat fiind că, față de opt filme menționate între 1970-1979, sunt doar trei din deceniul următor. Dintre spațiile geografice sondate, cele mai multe filme provin din Europa, America de Nord și America de Sud, Asia (continent destul de extins reprezentat, de altfel, nu doar prin trei-patru cinematografii mai solide!), în timp ce Africa are o prezență mai degrabă spectrală, dacă punem la socoteală un film având Algeria ca subiect. Deși datele enumerate par să sugereze o ofertă aproape infinită, coincidențele există, de exemplu faptul că două participante au descoperit separat în 2022 Pickpocket (r. Jia Zhangke, 1997) – tu ești responsabil oare, MUBI?
Apoi, mai multe dintre tendințe par contraintuitive, de exemplu că o mare parte dintre filmele recomandate sunt fie documentare, fie filme de o mare libertate formală, dacă nu întotdeauna experimentale cu pedigree – dar e un fapt că în sondajul nostru noul Batman a fost mai rar numit decât biografia celebrilor soți vulcanologi Krafft, iar între cele două filme despre ei de anul acesta, cel de Werner Herzog a fost numit o dată, iar cel al Sarei Dosa – de patru ori. De asemenea, printre lungmetraje mai apar nominalizate scurtmetraje sau producții TV.
Altfel, nu toate filmele pentru care votanții și-au exprimat recurent aprecierea sunt o surpriză totală: Alcarràs (cu 5 voturi în materialul nostru) a primit un Urs de Aur în săptămâna în care a avut premiera mondială (și alte filme nominalizate sunt, la fel, premiate undeva – inclusiv la Transilvania IFF); Nope (5 voturi) este doar cel mai recent film de Jordan Peele lăudat atât de criticii avizi de arthouse, cât și de spectatorii pretențioși de filme de gen; Pacifiction (4 voturi), Aftersun (3 voturi), Godland (3 voturi), Saint Omer (3 voturi), All the Beauty and the Bloodshed (2 voturi), Les Passagers de la nuit (2 voturi) și Everything Everywhere All at Once (2 voturi) sunt și ele frecvent în materialele presei cinefile cu cele mai bune filme din 2022. Și tot a fost in-joke-ul nostru pe parcursul editării materialului că un film bolivian, El gran movimiento, s-a dovedit mai popular între invitații noștri decât noul (și altfel apreciatul) Batman.
În încheiere, câteva precizări editoriale: pentru că părea adesea nedrept să rezumăm profilul celor care ne-au răspuns într-o descriere profesională de trei-cinci cuvinte, am preferat să atașăm un link (spre o scurtă biografie, un portofoliu online etc.) în dreptul fiecărui nume. Și pentru că misiunea noastră la Acoperiș e văzută și-n restul anului ca o încercare de-a vă recomanda filme care altfel v-ar putea rămâne străine, am atașat link-uri către texte de pe Acoperiș acolo unde filmul menționat a fost recenzat la noi; bineînțeles, există toate șansele ca punctele de vedere ale autorilor acestor texte să nu coincidă cu vederile cui le-au numit pentru retrospectivă.
Mai jos găsiți răspunsurile, sortate alfabetic, care sperăm să vă susțină într-o serie de descoperiri cinefile. Au răspuns: Ramona Aristide, Călin Boto, Sebastian Ceolca, Liri Chapelan, Ioana Ciuban, Cătălin Cristuțiu, Flavia Dima, Dana Duma, Dragoș Hanciu, Cristina Iliescu, Pia Ionescu, Monica Lăzurean-Gorgan, Tudor Jurgiu, Dora Leu, Diana Ludu, Emilian Lungu, Ionuț Mareș, Victor Morozov, Iulia Necșulescu, Mona Nicoară, Cătălin Olaru, Katia Pascariu, Ștefan Ristea, Andrei Rus, Laura Săvuțiu, Monica Stan, Radu Toderici, Irina Trocan și Emil Vasilache.
Spor la citit și văzut!
– Irina Trocan, Dora Leu și Laura Săvuțiu
Încă opun rezistență la încheierea acestui an și nu sunt gata să trag linia, dar dacă e să aleg un film din peisajul cinematografic al anului, un singur film, atunci trebuie să fie Fire of Love (r. Sara Dosa), întru totul pentru materialele vizuale cu vulcanii care sunt de o frumusețe izbitoare, filmate foarte crafty pe 8mm de cuplul-romantic-duo-savant: Katia și Maurice Krafft. Montajul e surprinzător și nu te lasă nicio secundă să închizi un ochi, aliniindu-se cu maniera ludică a cuplului de a seduce spectatorul prin idila romantică construită pe obsesia împărtășită pentru erupții și roci.
În fiecare an – observ acest tipar – încerc să recuperez filmele din anul precedent, iar anul acesta cel mai mult m-a intrigat Taste, debutul în lungmetraj al cineastului vietnamez Lê Bảo din 2021, un film care te imersează într-o microcomunitate stranie formată dintr-un bărbat nigerian și patru vietnameze care par să trăiască după propriul set de reguli. Paleta eclectică de texturi materiale și culinare, cromatica pământie, absența dialogului, nuditatea și sexualitatea compun o experiență de vizionare mai degrabă somatică și un film care îmbină cu mare fler realismul cu escapismul. Îl recomand ca pe o pauză de la cinemaul narativ, ce cred că domină jurnalul cinefil al oricăruia dintre noi.
O recuperare uriașă pe care am făcut-o a fost Bubble Bath (r. György Kovásznai, 1979), o animație canonică în cinemaul maghiar care te copleșește în mod continuu cu vizualul psihedelic, narațiunea suprarealistă și personajele ei nevrotice. O experiență extenuantă, dar necesară. Recomand un somn de zece ore după.
Herbaria (r. Leandro Listorti, Argentina, 2022)
Fairytale (r. Alexander Sokurov, Russia, 2022)
Potemkiniștii (r. Radu Jude, Romania, 2022)
De fapt, cele trei ar putea foarte bine să devină unul și același film deplin. Căci joaca lui Leandro Listorti de-a peisajul infinit al imaginilor uitate în arhive devine deplină abia odată ce Alexander Sokurov schimbă regulile: multe imagini pot fi peisaje infinite, dar altele, foarte puține, nu pot fi decât portrete. Fairytale, cu ai săi Iisus, Stalin, Hitler, Lenin, Mussolini și Churchill, fiecare animat într-un deepfake instabil cât timp flanează purgatoriul, este minunat și plictisitor, un gând ce se vrea a fi de lungimea unei idei, perfect dialectic cu șprințarul Potemkiniștii al lui Radu Jude, și el despre imaginea istoriei, mai degajat, mai lumesc, întrucâtva mai important.
Într-un fel, cel mai important film nou pentru mine a fost astfel pentru toată lumea. N-aș ști să spun dacă Panta Rei (România, 1975) al Wandei Mihuleac a mai fost proiectat cu muzica lui Octav Nemescu pe fundal, așa cum a fost realizat inițial, însă știu că pentru BIEFF a trebuit să luăm totul de la zero. Lucrez de ceva timp cu filmul românesc de arhivă și pot spune că puține descoperiri ar fi meritat efortul cerut de Panta Rei, o reală capodoperă necunoscută a cinemaului în genere, de o modernitate cinematografică a timpilor morți perfect egală cu (de altfel contemporanul) Jeanne Dielman.
Athena (r. Romain Gavras, 2022)
Mai întâi, o reprezentare fidelă a evenimentelor din Franța anului 2005. Mai apoi, un film care scoate la suprafață – și încă cu o extraordinară putere – măruntaiele furiei colective. Nu știu de existența vreunui film care să reproducă detaliat un asemenea tip de mânie. Cel puțin din punctul ăsta de vedere, Athena e cu adevărat original, dacă nu chiar o capodoperă.
Censor (r. Prano Bailey-Bond, 2021)
Din seria filmelor dedicate unor oameni care lucrează la filme și nu sunt regizori, producători, scenariști sau actori, începută cu Blow Out (Brian De Palma, 1980), continuată cu Berberian Sound Studio (Peter Strickland, 2012) și The Editor (Adam Brooks & Matthew Kennedy, 2014), întâlnesc acum vreo lună-două, absolut întâmplător, minunăția asta britanică – un debut din 2021, care adulmecă urmele lăsate de acele video nasties, de pe la începutul și mijlocul anilor ’80. Un adevărat ospăț așezat în fața acelora care au apucat vremurile alea, dar invitația la masă e deschisă și noilor generații.
Nope (r. Jordan Peele, 2022)
Fără îndoială, cel mai bun film al lui Peele de până acum. În Nope, toată cinefilia lui e scoasă la iveală. În sensul ăsta, e la fel de personal ca orice Tarantino – e foarte clar aici că Peele a văzut foarte multe filme și poate și mai mult TV. Și asta se vede foarte limpede prin trimiterile către horrorul-SF al anilor ’60, dar și către târgurile/bâlciurile americane prin care sigur și-a petrecut copilăria.
The Stranger (r. Thomas M. Wright, 2022)
Sean Harris și Joel Edgerton sunt formidabili aici. Interpretările sunt cruciale în thriller-ul ăsta polițienesc: Edgerton e un polițist care conduce înspre un alt nivel munca sub acoperire; Sean Harris e înfiorător de bun, atât de bun încât n-ai vrea să-l întâlnești pe o alee întunecată. Filmul lui Thomas M. Wright e unul dintre cele mai intense, mai tulburătoare și – nu în ultimul rând – mai surprinzătoare filme din anul ăsta.
- Hafreiat (r. Alex Sarda, 2022)
Un documentar dezbărat de orice amiție formală sau chiar, am putea spune, de conștiință de sine ca obiect cinematografic. Regizorul se retrage complet în umbră pentru a urmări cum – paradoxal – sub soarele arzător al deșertului iordanian, Abu Dya, fost deținut palestinian de drept comun, răscolește pământul pe șantierul unei misiuni arheologice spaniole. Chestiunea imposibilității reabilitării individuale se împletește cu cea a imposibilității reparației Nordului global față de Sud, iar neocolonialismul deghizat sub formă de demers civilizator de cercetare a unui trecut suficient de îndepărtat încât să nu fie problematic nu trece neobservat de protagonist, care își instigă colegii la grevă. Claritatea ideilor lui, formulate la fel de sec precum trupul lui noduros de muncitor, îi dau uneori filmului amploarea politică a marelui cinema umanist.
- Pickpocket (r. Jia Zhangke, 1997)
În ciuda (sau datorită) titlului, filmul de debut al lui Jia Zhangke este anti-bressonian: dinamic, haotic, forfotitor, imprecis în morala lui, înclinat la digresiuni (deși e greu de spus de la ce divaghează, singurul fir roșu al filmului fiind trasat de hoinăreala fals nonșalantă a protagonistului, un hoț de buzunare care se trezește împins la marginea propriului său cerc social când vechile lui cunoștințe intră în rândurile micilor capitaliști pe care a știut atât de bine să-i genereze regimul chinez). Pe alocuri, pentru spectatorul român, filmul capătă un aer de rudenie cu Proba de microfon a lui Daneliuc în atenția pe care o dedică spațiului și timpului cotidianului, care le perforează pe cele ale marii narațiuni oficiale în care se presupunea că ar trebui să încapă.
- An Actor’s Revenge (r. Kon Ichikawa, 1963)
Un foc de artificii de efecte vizuale de un expresionism revendicat, râzând nerușinat în fața oricărei convenții realiste și susținând o poveste arhetipală schematică de răzbunare, filmul lui Kon Ichikawa este de o modernitate surprinzătoare nu doar la nivel estetic, ci și prin naturalețea cu care se joacă cu fluiditatea de gen a protagonistului său, un onnagata (interpret masculin de roluri feminine în tradiția teatrală japoneză) determinat să-i pedepsească pe trei notabili din Edo care i-au împins părinții la ruină și moarte. Dar a pune filmului o etichetă precum queer sau camp, oricât de potrivite ar părea la prima vedere, ar fi o formă de reducționism care ar masca geniul demersului de actualizare și hibridizare a străvechilor coduri ale teatrului Kabuki pe care îl urmărește cineastul.
Alcarràs (r. Carla Simón, 2022)
Câștigător al marelui premiu Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, 2022, un film înduioșător, inspirat din viața familiei regizoarei și realizat numai cu actori neprofesioniști. Filmul spune povestea familiei Solé, o familie numeroasă de fermieri dintr-un mic sat din regiunea Catalonia, Alcarràs, cu o livadă imensă de piersici. Noile planuri pentru teren, care includ tăierea piersicilor și instalarea de panouri solare, provoacă o ruptură în această familie mare, tulburată de un viitor incert.
Il buco / Grota (r. Michelangelo Frammartino, 2021)
În timpul boom-ului economic din anii ‘60, în nordul prosper al Italiei este construită cea mai înaltă clădire din Europa. În capătul celălalt al țării, în regiunea Calabria, mai mulţi tineri speologi se avântă într-una dintre cele mai adânci peşteri din lume, la al cărei capăt, la 700m sub nivelul solului, nu s-a ajuns niciodată până atunci. Un film de o forță vizuală extraordinară și de o liniște contemplativă rar întâlnită.
Geographies of Solitude / Geografiile solitudinii (r. Jacquelyn Mills, 2022)
O imersiune în peisajele bogate din Insula Sable și viața lui Zoe Lucas, o ecologistă, care a trăit peste 40 de ani pe această fâșie îndepărtată de nisip. Filmat pe 16mm şi realizat folosind mai multe tehnici inovatoare prietenoase cu mediul înconjurător, acest documentar experimental este de o frumusețe rară, o mică bijuterie.
Alcarràs (r. Carla Simón, 2022)
S-au spus multe despre Alcarràs, nu mai este un secret pentru niciun cinefil. Trebuie să mărturisesc că l-am evitat o vreme din cauza impresiei (greșite) că ar fi un feel good film ușurel. Nimic mai greșit! Este un film despre o problemă importantă, tratată cu seriozitate, așa cum prea puține dintre filmele recente cu iz realist o fac; despre modernitate, istorie, muncă, birocrație, familie și moșteniri păguboase, filmat cu grație și atenție la detaliu de Carla Simón, aflată abia la al doilea film. Merită cu prisosință recuperat și Estiu 1993, debutul său din 2017. Partea cea mai ciudată este că, spre deosebire de Yokshire-ul întunecat filmat de Loach, Catalonia însorită a Carlei Simón dă un sentiment de falsă speranță pentru destinul personajelor, fapt care face povestea cu atât mai nuanțată.
Pornomelancolía (r. Manuel Abramovich, 2022)
Debutul argentinianului Manuel Abramovich este frapant din punct de vedere formal – vedem în paralel activitatea de pe social media a sex influencer-ului Lalo, cât și fragmente din viața sa privată, bântuite de – ați ghicit – melancolie. De aici și montajul remarcabil, care începe încă din titlu. Un film despre performance și despre limita intimității, unde o secvență dintr-un film porno gay cu Lalo jucându-l pe revoluționarul mexican Emiliano Zapata este urmată de o discuție relaxată între performeri despre viața cu HIV.
Mato seco em chamas (r. Joana Pimenta, Adirley Queirós, 2022)
Într-o zonă de la lângă Brasília, în cartierul-ghetou Ceilandia, autorii imaginează un viitor nu foarte îndepărtat – Bolsonaro ar fi fost încă la putere – de tip Mad Max, în care o organizație locală de femei parazitează cu pompe artizanale conductele de petrol ale statului brazilian. Filmul are o calitate cinetică impresionantă (o combinație a felului în care este filmat cu energia actrițelor neprofesioniste), culminând cu o petrecere într-un autobuz, momentul de grație cinematografică al filmului.
Carvão (r. Carolina Markowicz, 2022)
Primul lungmetraj al braziliencei Carolina Markowicz este în parte farsă culture clash (un bogat traficant de droguri argentinian este nevoit să se ascundă într-un sătuc brazilian), comentariu social, dar și comedie a secretelor sexuale. Filmul este construit cu atenție etnografică la traiul locuitorilor din satul în care familia își câștigă existența fabricând cărbune.
Cele mai importante recuperări din trecut au fost Mababangong Bangungot / Perfumed Nightmare (Kidlat Tahimik, 1977) și Beyroutou el lika (Borhane Alaouié, 1981).
Filme recente (2021/2022):
– El Gran Movimento (r. Kiro Russo, Bolivia)
– Vanskabte Land / Godland (r. Hylnur Pálmasson, Islanda/Danemarca)
– The Novelist’s Film (r. Hong Sang-soo, Coreea de Sud)
– Saint Omer (r. Alice Diop, Franța)
– Grosse Freiheit / Great Freedom (r. Sebastian Meise, Austria)
mențiuni speciale: Feature Film About Life (r. Dovile Sarutyte, Lituania, 2021), Happer’s Comet (r. Tyler Taormina, SUA, 2022)
Filme de patrimoniu:
– Khaneh Siad Ast / The House is Black (r. Forough Farrokhzad, Iran, 1963)
– Soleil Ô / Oh, Sun (r. Med Hondo, Franța, 1967)
– A New Leaf (r. Elaine May, SUA, 1971)
– Orlando (r. Sally Potter, Marea Britanie, 1992)
– Edward II (r. Derek Jarman, Marea Britanie, 1991)
mențiune specială: Apenas un delinquente / Hardly a Criminal (r. Hugo Fregonese, 1949)
Fără explicații, fără clasificări, pretenții de obiectivitate sau tot așa – câteva filme care m-au încântat anul acesta, pe care vă încurajez să le vedeți, pe un ecran cât mai mare cu putință.
Recunosc dintru început. Dintre numeroasele filme văzute anul trecut păstrez o plăcută amintire celor “meta” ori auto-reflexive. Ele mi-au adus aminte şi de alte surse literare ori teatrale, sau conţin trimiteri cinematografice pe care îmi face plăcere să le recunosc.
Să încep cu mult premiatul Drive My Car de Ryûsuke Hamaguchi (Oscarul pentru cel mai bun film străin, Premiul FIPRESCI pe 2021 etc). Evident, drama unui regizor care tocmai şi-a pierdut soţia nu poate fi înţeleasă total fără referirile la piesa lui Cehov „Unchiul Vanea”, pe care eroul o pune în scenă. Zigzagurile între trecut, prezent şi sensurile piesei fac farmecul acestui film slow motion care asimilează ceva din convenţiile road movie. Evident, adeseori am simţit că mi se adresează numai mie.
Apoi, să recunosc ce mult mi-a plăcut Nope de Jordan Peele, unul dintre cele mai inteligente filme ale anului. Nu e vorba numai că abordează diferit tema venirii extratereştrilor (aici luând forma unui animal, nu a unui vas spaţial, cum observau cei de la Cahiers du cinéma). Mi-a plăcut cel mai mult atât omagiul la adresa lui Spielberg (cel care în SF-ul său Close Encounters of the Third Kind îl distribuia pe regizorul francez François Truffaut în rolul specialistului în comunicare), cât şi aluziile la filmul de artă european, în general. Felul cum operatorul din film (jucat de Michael Wincott, unul dintre „băieţii răi” ai filmelor hollywoodiene din anii ‘90) e un fel de alter ego al directorului de imagine al peliculei, suedezul Hoyte van Hoytema, colaboratorul constant al lui Christopher Nolan (Interstellar, Dunkirk, Tenet). Probabil că n-am fost mulţi în sală care s-au amuzat atât de tare când operatorul din film e înghiţit de bestia extraterestră în formă de ochi, tocmai când se pregăteşte să filmeze „în regim”, adică la ora magică, atât de apreciată de DOP-ii europeni, dornici de atmosferă poetică.
Şi, dacă tot am amintit de Spielberg, să recunosc şi plăcerea de a vedea filmul său The Fabelmans. În fine, vedem pe ecran autobiografia regizorului atât de celebru şi de milionar, dar al cărui rol în înnoirea cinema-ului american în epoca Noului Hollywood nu se poate nega. În noul film mi-a plăcut şi felul cum încearcă să exorcizeze trauma despărţirii părinţilor (cu rădăcini în conflictul ştiinţă versus artă), dar şi modul de a evoca naşterea şi dezvoltarea cinefiliei sale. Iar momentul rememorării întâlnirii cu John Ford (excelent jucat de David Lynch) şi a primei mari lecţii de cinema („să nu pui niciodată orizontul la mijlocul cadrului”) mi-a adus plăcerea comparaţiei cu declaraţia lui Spielberg din documentarul dedicat de Peter Bogdanovich marii figuri a lui Ford.
Iată doar trei dintre filmele care mi-au adus, anul trecut, mari plăceri cinefile.
P.S. Şi aş mai vrea să recunosc plăcerea de a fi văzut şi de a scrie despre Triunghiul tristeţii de Ruben Östlund, unul dintre filmele de anticipare socială ale anului trecut. Felul cum mult premiatul lungmetraj suedez anticipează recentul scandal Balenciaga merită o analiză aparte. Iar regizorul e sincer furios pe dezechilibrele lumii de azi. Apreciez asta.
În nicio ordine anume, lista mea e următoarea:
Exotica, Erotica, Etc. (r. Evangelia Kranioti, 2015)
Gigi la legge (r. Alessandro Comodin, 2022)
07:15 – Blackbird (r. Judith Auffray, 2022)
The Batman(r. Matt Reeves, 2022)
Pawnshop (r. Lukasz Kowalski, 2021)
Mariner of the Mountains (r. Karim Aïnouz, 2021)
Motivul pentru care am numit aceste filme este destul de simplu, și-anume pentru că ele au rămas cu mine din momentul în care le-am văzut și până acum. După ce s-a terminat fiecare dintre ele m-am gândit că mă bucur că există aceste lucrări și am simțit că mai învăț ceva despre lumea asta în care trăim. Sunt filme care m-au emoționat profund și m-au impresionat în primul rând prin atmosfera creată, apoi prin coerența stilistică și în final prin realizare.
Pacifiction (r. Albert Serra, 2022)
Este primul film al lui Albert Serra pe care l-am văzut și mi-a plăcut enorm. Conform unui review de pe Letterboxd care mi-a rămas în minte, Pacifiction e the good type of boring. Are o narațiune care își permite ambiguitate: filmul este construit în jurul unor experimente nucleare făcute în Oceanul Pacific și care prezintă un risc major pentru populația insulară, dar dedică mult spațiu altor mize și sub-ploturi prin faptul că-și permite să fie deseori flexibil și criptic, atât din punct de vedere narativ, cât și formal – vezi secvența-climax în care un stâlp de iluminare joacă un rol cel puțin la fel de important ca protagonistul. Apropo de protagonist – pe cât este de misterios, absurd și neintenționat comic (papagal), pe atât este de simpatic personajul jucat de Benoît Magimel. Bonusuri: e filmat pe o insulă paradisiacă din Tahiti, plus petreceri în cluburi stranii populate cu personaje improbabile – ar fi binevenită o vacanță în Pacifiction, chiar și cu riscul experimentelor nucleare.
Aloners (r. Hong Sung-eun, 2022)
Am văzut Aloners, lungmetrajul de debut al cineastei Hong Sung-eun, singură, căutând un film oarecare pe MUBI – nu știam în prealabil nimic despre el. Este un film în care m-am imersat foarte tare, compus din cadre lungi, în care situațiile se desfășoară lent. Jina este o tânără singuratică, care încearcă să se împace cu moartea mamei ei, lucrează într-un call center și uneori își privește tatăl pe camera care a rămas montată în apartamentul părinților. Șarmul filmului stă în alternarea dintre încadraturi recurente și situații recurente. Același unghi al camerei de supraveghere pe ecrane diferite – desktop, telefon, full screen. Jina privind în jos – în telefon, la colega ei nouă și tânără, mergând pe palierul din clădirea ei de blocuri. Clădire de blocuri unde pare posibil că Jina a schimbat câteva replici cu o fantomă, cea a vecinului ei care murise sufocat sub munții de reviste porno pe care le colecționa (un personaj care face trimitere la hikikomori). Dincolo de asta, există în el ceva pe care l-am simțit familiar – fie un absurd al vieții cotidiene, fie o frustrare care mocnește, dar nu explodează. Mi-a plăcut curajul de a păstra în film mai multe secvențe care se desfășoară un ecran de telefon minute întregi, în palma Jinei.
Pickpocket (r. Jia Zhangke, 1997)
Poate doar acum cât sunt sub impresia lui, este Pickpocket-ul meu preferat. Unul dintre primele filme ale lui Jia Zhangke – e singurul văzut dintr-ale lui, momentan, dar înțeleg că face notă discordantă în rândul filmelor sale. Pickpocket surprinde suflul tranziției dintre comunism și capitalism într-un mic orășel din China, printre ruine, muzică pop, televizoare cu tub, karaoke și dramele unui tânăr hoț de buzunare. Filmat hand-held, împrumutând din cultura documentarului observațional, cu actori neprofesioniști și cu un fundal sonor atât de bine gândit, Pickpocket m-a făcut să mă gândesc că ori Jia e foarte, foarte talentat, ori a avut noroc să îi iasă atât de bine, pentru că – după mine – surprinde fix ce cred că-i cel mai greu de surprins în cinema.
Utama / Casa noastră (r. Alejandro Loayza Grisi, 2022)
De Utama nu auzisem până când am mers să-l văd, și ce bine că am mers! Am avut norocul să-l prind într-un cinematograf, căci povestea și personajele sunt plasate în niște peisaje deșertice, care fac sens pe un ecran mare și lat, nu doar pentru că sunt extrem de frumoase, ci și pentru că te fac sa te simți foarte mic, te fac să uiți pentru un moment de viața ta urbană și te obligă să te gândești la ce înseamnă să trăiești în condiții basic fără niciun confort, într-un mare void lipsit de referințe în care timpul e doar un concept. Un film lent, contemplativ, (fără să fie plictisitor vreo secundă) despre supraviețuire, demnitate și devotament care pe mine m-a făcut să vărs câteva lacrimi sincere.
Delta Bucureștiului (r. Eva Pervolovici, 2020)
Intrat în septembrie 2022 în cinematografe, documentarul acesta este o meditație profundă asupra a ce înseamnă un loc, un ținut sau un teritoriu și ce face trecerea timpului cu el, cum îl transformă și cum îl memorăm în timp.
Cred că este prima dată în viața mea când mă gândeam că în sfârșit fac sens imagini de dronă într-un film – altfel decât să arate bine. Cadrele, cu toate că erau cumva distante și sobre, îmi dădeau senzația că văd și ele prima dată ce văd eu, că trasau acele locuri făcându-ni-le vizibile nouă. Parcă locurile erau palpate de cadre, îți creau o continuă impresie de descoperire și îți lăsau timp și loc să procesezi ororile trăite și narate de către femeile pe care circumstanțele istorice le-au obligat să nască copii în aceste locuri.
Malina (r. Werner Schroeter, 1991)
Ecranizare după romanul lui Ingeborg Bachmann, cu adaptare făcută de Elfriede Jelinek, în regia lui Werner Schroeter, copilului teribil al Noului Val de cineaști germani de după al Doilea Război Mondial. Este un trip intens în străfundurile sufletului uman și extremele de care acesta este capabil. Bineînțeles că nimeni alta decât Isabelle Huppert n-ar fi putut juca rolul unei scriitoare care trăiește la Viena cu un bărbat pe nume Malina și care se pierde într-o pasiune excesivă pentru alt bărbat până își pierde mințile și viața. E un film intens, de o estetică stranie, teatrală, cu o coloană sonoră superbă de operă și un apartament care reflectă viața interioară a protagonistei, luând foc treptat până la incendiu total.
În ordine aleatorie:
- Unrest (r. Cyril Schäublin, 2022) – Cum poate o explicație detaliată a principiilor de funcționare a unui ceas mecanic să emită atâta senzualitate și să ducă la o evadare erotică în pădure? Unrest reușește să găsească senzualitatea în mecanica construirii unui ceas și în fetișul nostru pentru obiecte mici din metal care trebuie așezate atent cu penseta. Mai e felul în care o poveste de dragoste răzbate subtil, dar intens și se îmbină cu ciocnirea dintre obsesia opresivă pentru eficiență și idealurile politice ale anarhiștilor inspirați de Comuna din Paris. Filmul e făcut cu multă răbdare și delicatețe, inducând treptat o transă, însă în același timp continuând să îți livreze coerent un discurs politic și filosofic. O combinație rară, deși nu nemaivăzută.
- Aftersun (r. Charlotte Wells, 2022) – De la început până la sfârșit, o scufundare vâscoasă, tandră și dureroasă în conștiința cuiva. Mai rar se simte atât de vie și emoționantă o rememorare a unor fragmente și a șuvoiului de sub ele, pe care în copilărie îl simțim intens, deși nu îl conștientizăm. Mult mai târziu retrăim momentele acelea și le asimilăm ca ceea ce sunt. Un proces dificil de pus pe ecran, dar Wells reușește.
- El gran movimiento (r. Kiro Russo, 2022) – O privire foarte specială, atentă și concentrată, dar în același timp liberă și răbdătoare, uneori chiar jucăușă.
Gentle (r. László Csuja, Anna Nemes, 2022) o are în centru pe Edina, care este bodybuilder/ culturistă, rol în care actrița neprofesionistă Eszter Csonka se joacă pe ea însăși.
Sunt filme imperfecte (dar oare ce înseamnă un film perfect, sau complet, sau cu maxim de puncte…?) care te bucură și te mișcă profund. Sunt filme ciudate, inconfortabile, foarte tandre si emoționante în același timp. Așa este și Gentle pentru mine, un film făcut în Ungaria de Laszlo Csuja – regizor de film si Anna Nemes – artistă vizuală. Faptul că ne putem hrăni cu filme ciudate e un privilegiu, iar gândul ăsta îmi dă un confort major. 🙂
Three Minutes: A Lengthening (r. Bianca Stigter, 2022) – un film care te bântuie si care e profund emoționant, care te surprinde pentru că e într-adevăr special iar desfășurarea lui este surprinzătoare.
All the Beauty and the Bloodshed (r. Laura Poitras, 2022) în regia lui Laura Poitras – pentru că voi aprecia tot timpul documentarele despre oameni curajoși si activi în societate, care reușesc să provoace schimbări mici, dar esențiale. Și îin același timp, admir automat regizorii implicați în cauzele pe care le urmăresc.
Meteors (r. Gürcan Keltek, 2017), un documentar turcesc pe care l-am revăzut anul acesta. Este așa o frumusețe să poți construi o poveste plină (care să acopere parcă toată lumea asta) din imagini filmate de diverși oameni și găsite pe Youtube, să construiești cerul si munții din pixeli vizibili și umbre gri, pentru că ai zoomat prea mult în imaginea digitală filmată cu telefonul. Și să construiești din filmarea de amator o poveste largă si foarte emoționantă despre dispariția locurilor, a oamenilor și a lucrurilor create de noi.
Și as mai menționa:
Fire of Love (r. Sara Dosa, 2022) – un documentar despre o iubire a unui cuplu desfășurată între vulcani și lavă fierbinte.
The Rehearsal / Repetiția (r. Nathan Fielder) – pentru că Nathan experimentează și se joacă cu limitele moralei și ale eticii mai mult decât face comedie.
Titane (r. Julia Ducournau, 2021) – l-am văzut în acest an, iar scena de dans a pompierilor pe muzica celor de la Future Islands merită toată transpirația.
(alfabetic)
Godland (r. Hlynur Pálmason, 2022)
Saint Omer (r. Alice Diop, 2022)
Small, Slow but Steady (r. Shô Miyake, 2022)
The Souvenir: Part II (r. Joanna Hogg, 2021) + Caprice (r. Joanna Hogg, 1986)
You Have to Come and See it (r. Jonás Trueba, 2022)
Dacă e ceva ce ar putea să lege toate aceste filme e răbdarea. Cineva mi-a spus la început de an că cele mai bune lucruri se întâmplă atunci când ai răbdare. A avut, bineînțeles, dreptate. Small, Slow but Steady, așa cum spune filmul lui Shô Miyake. Așteptări, timpi lungi, timpi morți – în filmele pe care le-am numit mai sus se privește mult, intens, în cadre uneori interminabile. Dar se privește cu respect, cu candoare, cu afecțiune. Ce aleg din 2022 sunt filme cu victorii mici, victorii care n-aduc fericirea, sunt filme despre momentele de inerție din viață, pe care, într-un final, ne descurcăm noi să le depășim. Alte comentarii n-aș avea decât că The Souvenir: Part II e recuperat de către mine din anul trecut și nu l-aș recomanda să fie văzut altfel decât împreună cu unul dintre scurtmetrajele de început ale Joannei Hogg, Caprice, pentru a ajunge la maximul său de căldură sufletească și frumusețe auto-biografică.
Pe listă ar fi putut fi și Aftersun (r. Charlotte Wells, 2022), despre care mărturisesc că mă simt ca și cum aș vrea să îl păstrez doar pentru mine. Paul Mescal depășește de la film la film orice așteptare, încă n-am găsit cuvintele să descriu cât de revelatoriu e ca actor. Aș fi adăugat în top și Un été comme ça (r. Denis Côté, 2022), dar nu o fac pentru că, atunci când i-am spus lui Côté că e filmul care m-a bântuit tot anul, el mi-a răspuns că „băi, asta nu sună prea bine pentru tine; eu m-aș întreba de ce”.
- Permiteți-mi un bonus obraznic: videoclipul meu preferat din tot anul, Fontaines D.C. – Roman Holiday. Și dacă tot suntem aici, The Specials – Ghost Town. RIP Terry Hall.
Pe locul V la categoria „cele mai bune filme văzute de mine în 2022” se află Nope (r. Jordan Peele, 2022) – un film science fiction, neo-Western. M-a impresionat atât la nivel vizual (l-am văzut de două ori în perioada în care a rulat în cinematografe), cât și din punctul de vedere al premisei sale: suntem curioși, dependenți de spectacol, incapabili să ne întoarcem cu spatele în fața unei povești care merită să fie spusă mai departe.
Pe locul IV se află Moon, 66 Questions (r. Jacqueline Lentzou, 2021) – un film despre iubire, mișcare, revoltă și despre lipsa lor; o dramă care urmărește reconectarea unei fiice cu tatăl ei.
Pe locul III e Quo Vadis, Aida? (r. Jasmila Žbanić, 2021) – care are ca subiect viața unei familii prinse în tragedia genocidului din 1995 de la Srebrenica, în timpul războiului de pe teritoriul fostei Iugoslavii.
Pe locul II – Les Passagers de la nuit / The Passengers of the Night (r. Mikhaël Hers, 2022) – o dramă retro, plasată în anii ‘80. Filmul urmărește viața unei familii care îi oferă adăpost unei adolescente care a fugit de acasă, reușind să descrie cu simpatie și tandrețe procesul vindecării sale.
Iar filmul meu preferat din acest an a fost Alcarràs (r. Carla Simón, 2022) – o dramă care urmărește familia Solé, deținătoare a unei livezi de piersici. Aceasta primește o înștiințare de la proprietarul legal al pământului, care dorește să distrugă plantația și să instaleze panouri solare pe toată suprafața terenului. Perspectiva plecării este una care la început pare de neconceput, dar până la final se dovedește a fi inevitabilă. Astfel, filmul urmărește lupta dintre tradiție și modernitate, scoțând în evidență atașamentul fizic și emoțional al familiei față de livada de piersici – simbol al unei vieți simple, dar fericite.
Až přijde kocour/ The Cassandra Cat (r. Vojtěch Jasný, Cehoslovacia, 1963, 105 min) – câștigător al premiului juriului la Cannes, The Cassandra Cat este o lume într-o lume. Un motan, acompaniat de un magician și un acrobat, vine în caravană într-un mic oraș din Cehia și dă lumea peste cap, odată ce îi sunt scoși ochelarii de soare, care îi țin puterea în frâu – aceea de arăta adevăratele culori/caractere ale oamenilor. De recuperat/revăzut ca o experiență metaforică soothing, în care eroul este mai-mult-decât-uman.
Diva (r. Nicolas Cilins, 2022, 29 min) – rezultatul videomontajul unor clipuri cu Diva Cat Thy luate de pe canalul ei de YouTube, o cartografiere a experienței queer în Vietnam și a coping-urilor sale, ce rezultă din activități de subzistență și momente camp-performative. O perspectivă non-vestică și non-glam asupra corpului trans și a culturii drag/performării genului.
2046 (r. Wong Kar-Wai, China, 2004) – Abia în 2022, spre rușinea mea, am intrat mai adânc în filmografia lui Wong Kar-Wai și recomand 2046 ca varianta mai indie a lui In the Mood for Love, care poate văzut ca fiind și un sequel indirect. Wong Kar-Wai lucrează similar cu spațiile liminare, folosindu-se de aceeași tropi ai holului de hotel ca punct de interconectare între vecini și spațiile pe care le locuiesc, spații niciodată delimitate fix, ci plutind fluide de-a lungul filmului.
Becoming Male in the Middle Ages (Pedro Neves Marques, Portugalia, 2022)
22 min) – o ficțiune speculativă despre posibilitatea fertilizării unui ovul în afara unui corp feminin, prin implantarea unor ovare în diferite locuri ale unui corp receptor masculin. Realismul magic și utopia queer combinate pentru rescrierea granițelor corpului.
Bleach: Thousand-Year Blood War (Tite Kubo, 2022) – un mult-anticipat sequel, pe care l-am așteptat încă din adolescență și al cărui detaliu în animație este absolut spectaculos.
Iniţial am vrut să scriu despre plăceri cinefile pe care mi le-au oferit şase filme de ficţiune exclusiv din 2022, întâmplător câte două de la Cannes, Veneţia şi Berlin, iar astea să formeze topul meu: EO (r. Jerzy Skolimowski, 2022), Pacifiction (r. Albert Serra, 2022), No Bears (r. Jafar Panahi, 2022), Saint Omer (Alice Diop, 2022), Les passagers de la nuit (r. Mikhaël Hers, 2022) şi Incroyable mais vrai (r. Quentin Dupieux, 2022). Nu mi-ar fi fost ruşine cu el (şi l-aş fi putut completa uşor şi cu câteva titluri americane). Dar apoi mi-am zis că oricâte satisfacţii mi-au produs ele (şi au fost multe!), nu aş fi complet sincer cu mine şi aş fi nedrept faţă de câteva documentare care m-au tulburat profund prin felul lor direct şi deschis de a aborda teme dureroase, în forme inventive. În două dintre ele, moartea cuiva drag devine pentru autor, care se pune la rândul său în faţa camerei, prilej de doliu şi de melancolie (Cahiers noirs, 2021, regizat de Shlomi Elkabetz, care o omagiază astfel pe sora sa, regretata cineastă Ronit Elkabetz, alături de care a făcut celebrul film Gett) sau de chestionare a propriei conştiinţe şi de evocare (Marx può aspettare, 2021, de Marco Bellocchio, care vorbeşte despre un frate sinucis în tinereţe). În Tales of the Purple House (2022), Abbas Fahdel o pune în prim plan pe soţia sa, pictoriţa Nour Ballouk, şi îi face un portret tandru pe fundalul istoriei mari. În schimb, alţi cineaşti iau camera în mână şi îi privesc cu generozitate şi curiozitate pe cei din societatea în care trăiesc: în Futura (2021), Pietro Marcello, Francesco Munzi şi Alice Rohrwacher străbat Italia pentru a afla care e starea de spirit a tinerilor astăzi, iar în The Balcony Movie (2021), Pawel Lozinski îşi instalează aparatul de filmat pe balcon, de la înălţimea căruia îi întreabă pe trecători cum le mai e viaţa. Două filme aparent simple, însă de o forţă emoţională pe care numai filtrarea realităţii prin cinemaul documentar o poate oferi.
No Place for Fools (Oleg Mavromatti, 2015)
Manifesto (Angie Vinchito, 2022)
Nikita Lavretski (Nikita Lavretski, 2019)
Am ales aceste trei filme estice – cu titlurile lor internaționale – în ordinea descoperirii lor de-a lungul anului. Nu sunt, neapărat, cele mai bune pe care le-am văzut – de altfel, dată fiind bulversarea istorică a regimului imaginii cu care avem șansa să fim contemporani, nici nu mai știu ce înseamnă, astăzi, „bun”. Dar știu că aceste filme – înrudite prin frenezia cu care desfigurează cinemaul pentru a-l reconstrui de la zero – reprezintă un facelift adus acestei arte care, la nici 150 de ani, se simte deja bătrână. Bătrână și, mai cu seamă, în pierdere gravă de viteză față de temporalitățile aiuritoare (televiziune, streaming, TikTok) cu care i se cere să concureze pentru a captiva o pereche de ochi în plus. Aceste filme de mai sus, bricolate din arhivele Internetului, pun în criză afectul cinefil, bombardându-l cu fascinație, oroare și uimire: senzații tari, demne de operele pionierilor, și la fel de magnetizate de forța proaspătă a imaginii. Parcă în amintirea lui Harun Farocki – una dintre cele mai mari minți care să se fi aplecat vreodată asupra audiovizualului–, visceralitatea lor brută și brutală vine să arunce în derizoriu orice imersiune convențională obținută din maldăre de dolari, obligând cinemaul, pentru binele lui, să caute în altă parte: acest teritoriu al imediatului – un imediat al emoției, dar și al revoltei sociale, al criticii politice, al reprezentărilor de tot felul – e ocupat de forme mai succinte și mai democratice, chiar dacă, evident, deloc lipsite de riscuri. Observarea lor atentă e una dintre sarcinile cele mai fierbinți pentru o critică de film care aspiră să rămână relevantă în contextul actual.
Cine mă strigă? (Letiția Popa, 1979)
C’eravamo tanto amati (Ettore Scola, 1974)
Hobson’s Choice (David Lean, 1954)
De departe, Letiția Popa e descoperirea anului pentru mine, și de abia aștept să-i văd dedicată o retrospectivă, așa cum au avut parte recent cineastele Malvina Urșianu și Cristiana Nicolae (încet, încet se conturează și un canon predecembrist feminist). Chiar dacă pe C’eravamo tanto amati l-am mai lăudat recent la cineclubul Film Menu, n-o să ratez ocazia de a-l ridica din nou în slăvi pentru îndemânarea cu care jonglează critica socială, umorul și referințele cinefile. Iar în ceea ce privește Hobson’s Choice, rămân în continuare îndrăgostită de filmele „minimaliste” ale lui David Lean, în detrimentul spectacolelor sale ultracanonizate de genul Lawrence of Arabia (să nu mai zic că are o combinație foarte rar întâlnită în anii ‘50: un personaj feminin puternic și critici la adresa masculinității toxice!).
Anul ăsta mi-au rămas în cap mai multe documentare decât filme de ficțiune (cu excepția lui Pacifiction, de Albert Serra). Astea sunt trei din ele, în ordinea în care le-am văzut, că n-aș putea face o ierarhie cu nici un chip:
Fire of Love (r. Sara Dosa, 2022), folosește arhive spectaculoase filmate de doi vulcanologi în serviciul unei povești de dragoste ai cărei protagoniști ar putea fi desprinși direct dintr-un film al lui Wes Anderson dacă nu ar fi fost foarte reali și, doar pentru o vreme, vii. L-am văzut online în prima seară de Sundance și m-am jurat imediat că-l văd și la cinema, cu sunet de vulcan bubuitor. Sunt părtinitoare: Erin Casper, care a montat Fire of Love, a montat și primul meu lungmetraj, Școala noastră. Dar sunt convinsă că oricine vede filmul devine automat părtinitor.
În All That Breathes (2022), Shaunak Sen face ceva foarte simplu și de fapt foarte rar: observă, activ, cu răbdarea, planificarea și mijloacele tehnice ale cinemaului de ficțiune, până când dă de reverberațiile globale și filozofice ale unei povești aparent simple despre doi frați care salvează păsările din New Delhi.
All the Beauty and the Bloodshed (2002) expune legătura invizibilă dintre durerea privată și suferința colectivă. Laura Poitras pune în relație două povești, ambele despre Nan Goldin: una publică, despre artă și activism, și una personală, despre originile simultan intime și sistemice ale dependenței. Structura care aduce aceste două povești laolaltă e de o inteligență emoțională pe cât de adâncă pe atât de modestă la suprafață.
Nu-mi place mie să fiu solemn, că ar trebui să proclam 2022 Anul Porcelii: cel în care am văzut mult, mai mult ca niciodată, nerezonabil-pentru-oricine de mult. Dar am văzut și bine.
Ca selecționer al Festivalului Filmului European, m-am bucurat ca de un câștig la loto de Espíritu sagrado (2021), scris și regizat cu la fel de mult fler de cineastul spaniol Chema García Ibarra. Absurd spre negru, umorul se asamblează din credință și speranță, examinate, mai degrabă decât caricaturizate, în lupta lor inegală cu realitatea. În militantul și reconfortantul Rien à foutre (r. Julie Lecoustre, Emmanuel Marre, 2021), asupra stewardesei Cassandre (Adèle Exarchopoulos) planează nu riscul depresurizării, ci depresia, iar asta mai ales pentru că i se neagă drepturile sindicale. La antipodul cotidianului, Almodovar n-a murit, ci doar se transformă (în Christos Massalas, regizorul grec al ocazional explozivului Broadway).
În calitate de votant al Globurilor de Aur, am redescoperit plăcerea vinovată a revenge movie-ului. Din Islanda până în Spania și Kazahstan, răzbunarea (inevitabilă) se coace greu și are ca ingredient obligatoriu umilința. Poate și pentru modul în care gestionează echilibrul acesta inevitabil și extrem de delicat dintre eșec, amânare și execuție, aș revedea oricând The Northman (r. Robert Eggers), Cerdita (r. Carlota Pereda) sau Goliath (r. Adilkhan Yerzhanov). Li se adaugă alianța improbabilă dintre umor și tragedie din World War III (r. Houman Seyyedi). Lumina care cade parcă mai blând peste mâinile de culegător din Close (r. Lukas Dhont) și Alcarràs (r. Carla Simón). Admirabila, eroica, înduioșătoarea hăbăuceală a lui Freddie din Retour à Séoul (r. Davy Chou). Tristețea implacabilă care mai răzbate din când în când prin pliurile altfel luminosului Un beau matin (r. Mia Hansen-Løve).
De pe teren propriu, revenirea lui Vasile Pavel/Digudai, debuturile extrem de promițătoare ale actriței Ana Dumitrașcu și regizoarei Monica Stan, adică Imaculat. Probabil filmul românesc al anului, To the North (r. Mihai Mincan), cu visceralitatea și uruitul lui, cu tonele lui de metal ruginit și de frică. Dacă aș putea, cu asta mi-aș încheia retrospectiva, cu bubuiturile orchestrale ale compozitorului Alessandro Cortini. Cu sunetele lui neliniștitoare, prelungi, înfundate și totuși asurzitoare. Cu visul oricărui creator de conținut din istorie: crescendo-ul care descrește greu sau niciodată.
Mi-a fost greu să aleg și am stat până în ultima clipă,… îmi place mult să mă uit la filme, cam de toate genurile (bune – haha!), cu prietenx sau singură, mai degrabă la cinema, mai degrabă la Elvira Popescu sau la Eforie, sau acasă la cineva cu proiector sau pe un ecran mai mic, și nu ascund că uneori mă uit pe laptop, cu pauze, sau chiar pe telefon – deși nu cred că am văzut decât scurtmetraje așa.
M-am rezumat la trei, că de la patru încolo deja mi-era foarte greu să mai discern… ce pot să îmi asum public și ce să țin pentru mine. Deci, e o listă făcută de fapt din amintirile-frânturi ale anului 2022 – primul film ales l-am văzut acasă pe laptop, astă-iarnă, mai din bucăți, pentru că nu voiam să se mai termine – mi-a plăcut de-am înnebunit, am plâns tare de tot și intră în topul filmelor de suflet; al doilea l-am văzut vara, afară, pe-nserat, într-o grădină publică, și a mers perfect combinația – am plecat deopotrivă mângâiată și revoltată; iar al treilea l-am văzut la cinema, la Elvira… la recomandarea insistentă a unui prieten. Un film pe care l-am văzut o singură dată cap-coadă, dar de-atunci tot ascult muzica și mă uit la video-uri cu fragmente din el; e atât de puternic și vibrant și de impact și hipnotic și te transpune instant, cel puțin pe mine, într-o lume în care ne exprimăm prin mișcare și ritmuri și vibrații, prin sunete diverse, și putem co-exista așa, ne putem asculta/ suprapune/ repeta fără să mai gândim în ierarhii… sigur, când se termină mă trezesc la realitate, exact ca-n film, și știu că nu suntem încă acolo și avem încă multe lupte de dus (unii și unele dintre noi mai grele, mai complicate, dar trebuie să ne scotocim și să ne acceptăm trecutul și să vedem cum putem trăi împreună mai bine).
C’mon C’mon (r. Mike Mills, 2021) – joc, atmosferă, text, tot, tot, tot, lumini, locuri, costume, l-am adorat – iar partea documentară din film (un fel de film în film) e la fix, m-au lovit în plex multe din replicile date de cele și cei intervievate/ți în film (maximă acuitate și înțelegere a prezentului).
Alcarràs (r. Carla Simón, 2022) – un film ca o după-amiază de vară toridă, despre familie, comunitate și comunități, despre schimbări de multe feluri, lupte de viață, capitalism (da, n-avea cum să fie altfel…), generații, limbaje, spații și locuri comune, melancolie sau nostalgie, alegeri și rupturi, muncă, bani, piersici și copilărie….
Indes galantes (r. Philippe Béziat, 2020) – un documentar, un fel de making of care urmărește punerea inedită în scenă a operei lui Jean-Philippe Rameau în Paris, la Opéra Bastille în toamna lui 2019, de la pregătiri, la repetiții și până la premieră; e un mix curajos care a lovit elita culturală locală destul de tare; iar protagoniștii sunt nu doar foarte talentați, dar și foarte conștienți de revoluția la care iau parte.
Dintre toate filmele de ficțiune văzute în 2022 voi alege doar două, în funcție de un singur criteriu subiectiv autoimpus: numărul de revizionări – în general filmele la care mă reîntorc cu plăcere pe o perioadă scurtă de timp sunt și cele care-și asigură locul de-a lungul anilor în canonul meu personal. Anul acesta ele sunt Everything Everywhere All at Once (r. Dan Kwan, Daniel Scheinert, 2022) şi Nope (r. Jordan Peele, 2022) – două melanjuri de genuri grandioase, foarte meta, care nu se sfiesc să se scalde în cultura pop contemporană și să împrumute elemente și tehnici de peste tot pentru a ajunge la un întreg cât se poate de original.
Pe stil clasic hollywoodian, ambele urmăresc un erou care încearcă să salveze lumea/multiversul de o entitate gigantică și fac un spectacol incitant din călătoria parcursă, dar sunt nuanțele postmoderne cele care dau un gust aparte fiecărui film. Peele, Kwan și Scheinert își flexează cinefilia la maximum prin tot felul de referințe la genuri, cineaști și obsesii asociate cu mediul în care lucrează. În EEAAO registrul fluctuează constant între comedie absurdă, melodramă și film de acțiune (cel mai proeminent subgen invocat fiind filmul kung fu – în care Michelle Yeoh, actrița care o joacă pe protagonistă, are deja statut legendar). Kwan și Scheinert aleg să includă în filmul lor, printre multe altele, o parodie ridicolă a secvenței de început din 2001: A Space Odyssey (r. Stanley Kubrick, 1968) și o pastișă după cinemaul lui Wong Kar-Wai. Peele se întoarce cu referințele până la începuturile cinematografului ca mediu, la experimentele asupra locomoției ale lui Eadweard Muybridge și la obsesia de atunci de a surprinde cu camera de filmat ceva ce nu poate fi observat cu ochiul liber, pe care o adaptează inventiv pentru era digitală (vechiul și noul sunt exemplificate sublim printr-o cameră IMAX care funcționează cu manivelă).
Pe lângă stratul acesta meta-cinefil, EEAAO are și o temă existențialistă pe care Kwan și Scheinert insistă un pic prea mult (printr-o sumedenie de trimiteri pseudo-filosofice la “Mitul lui Sisif” de Albert Camus), pe când Nope abordează inteligent și deloc intruziv exploatarea în industria filmului, de-a lungul deceniilor, în special a persoanelor de culoare.
La capitolul non-ficțiune au rămas cu mine trei filme notabile de anul acesta:
The Natural History of Destruction (r. Sergei Loznitsa) – o reflecție asupra rolului populației civile ale unui stat pe timp de război – de la victime colaterale la părți esențiale ale uzinelor de armament și echipament militar. Este alcătuit exclusiv din materiale de arhivă din Germania și Marea Britanie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, nu are pic de dialog (cu excepția a două sau trei discursuri emulative ale lui Winston Churchill și Bernard Montgomery) și este extrem de bine lucrat pe sunet pentru a facilita niște racorduri incredibile, care fac cele două ore să curgă impecabil. Cu excepția unor steaguri sau a unor svastici, nu există prea multe indicii privind în care parte a Canalului Mânecii sau Mării Nordului ne aflăm. Loznitsa redă o senzație de omogenitate între civilii celor două țări. Per total este o experiență foarte intensă, cu puține momente de repaus, care m-a ținut mai încordat în sala de cinematograf decât orice alt film de anul acesta.
The Fire Within: A Requiem for Katia and Maurice Krafft (r. Werner Herzog) și Fire of Love (r. Sara Dosa) – două documentare biografice despre un cuplu de vulcanologi, Katia and Maurice Krafft, care au realizat printre cele mai impresionante și îndrăznețe filmări în domeniul lor de activitate, cu mult înaintea epocii camerelor digitale ultra-portabile și a dronelor – de multe ori îi vedem la câțiva metri de lava proaspăt eruptă. Folosindu-se de vasta lor arhivă, lăsată moștenire după erupția din 3 Iunie 1991 care le-a adus sfârșitul, Herzog și Dosa oferă fiecare, în stilul său specific, o odă cinematografică acestui cuplu fascinant și a carierei lor indispensabile.
Irma Vep (r. Olivier Assayas, 2022) – o mini-serie descoperită cu sufletul la gură pe HBO Max, care m-a impresionat prin libertatea construcției narative și prin lejeritatea abordării stilistice. Nu țin minte să mai fi văzut, în afară de Twin Peaks – the Return (2017, David Lynch) vreun serial de televiziune atât de nonșalant și de puțin închistat (de deschis) din punct de vedere dramaturgic. Dincolo de referințele directe la Les Vampires (r. Louis Feuillade, 1915) – poate fi vizionat direct pe YouTube –, de unde include diverse scene, unele fiind reconstituite cu actori contemporani, la filmul de lungmetraj Irma Vep (1994), o altă capodoperă realizată tot de Assayas, cu fosta lui soție, Maggie Cheung, în rolul principal, sau la diverse detalii biografice legate de Louis Feuillade sau de Musidora (interpreta Irmei Vep în serialul original), mini-seria pare și un omagiu adus Nopții americane (r. Francois Truffaut, 1973), care era tot despre procesul de realizare a unui film ce nu pare dintre cele mai reușite. Referințele și motivele de a adora acest proiect sunt, însă, multe și variate, trebuie să înființăm un fanclub local pentru a ni le împărtăși unii, altora.
Nope (r. Jordan Peele, 2022) – au trecut destui ani de când nu am văzut la cinema o bijuterie americană de gen atât de bine șlefuită. Jordan Peele pare noul David Fincher (deși în aparență ar putea fi mai curând asociat lui M. Night Shyamalan), e în egală măsură un entertainer formidabil și un stilist maniacal, cu un simț al umorului de un gust suficient de îndoielnic încât combinația să fie extrem de aparte. Cred că „Nope” a fost filmul anului pentru mine, dintre cele recente distribuite în cinematografele din România.
Jane par Charlotte (r. Charlotte Gainsbourg, 2022) – am descoperit acest film imediat după ce fusesem la cinema la Pasagerii nopții (2022, Les passagers de la nuit, Mikhaël Hers) în care, dincolo de plăcerea oferită de reconstrucția seducătoare a anilor ’80 din Franța, m-au bucurat partitura și prestația lui Charlotte Gainsbourg. Documentarul personal Jane par Charlotte e un soi de film-jurnal (sau film autobiografic) în care fiica folosește cinematograful pentru a relaționa cu mama ei – Jane Birkin – la un nivel de neatins în lipsa acestui context. Fără a revoluționa în vreun fel genul, mi s-a părut revigorantă directețea demersului și m-a emoționat tipul de raport construit de realizatoare cu mama ei, atât la filmare, cât și ulterior, la montaj. Charlotte Gainsbourg a fost pentru mine, din mai multe puncte de vedere, una dintre revelațiile anului.
Bonus:
Le camion (r. Marguerite Duras, 1977) – un lungmetraj cu două personaje la o masă (Duras și Gérard Depardieu) citind pe voci rolurile dintr-un scenariu în lucru, modificat constant în timpul real al lecturii, și cu un camion ce pare că nu oprește niciodată. Folosind un număr extrem de limitat de mijloace cinematografice, Le camion demonstrează că o structură audiovizuală care știe să incite imaginația spectatorilor poate deveni mai bogată și mai complexă decât cel mai spectacular film din lume. În 2022, Marguerite Duras a urcat foarte sus în panteonul meu de cineaști și cineaste, undeva alături de Chantal Akerman și de Jonas Mekas; un alt experiment fantastic realizat de ea, Baxter, Vera Baxter (1977), cu Delphine Seyrig în rolul principal, e disponibil pe platforma online MUBI.
- Pays barbare / Barbaric Land (r. Yervant Gianikian, Angela Ricci Lucchi, 2013)
- Life, and Nothing More… (r. Abbas Kiarostami, 1992)
- Chronik der Anna Magdalena Bach / Cronicile Annei Magdalena Bach (r. Jean-Marie Straub, Danièle Huillet, 1968)
- Vanskabte Land / Godland (r. Hlynur Pálmason, 2022)
- Daguerréotypes (r. Agnès Varda, 1975)
Începând retrospectiva personală pentru 2022 cu un strop de frustrare că am ratat multe filme proaspete și un sentiment de izolare față de prezent, mi-am dat seama pe parcurs că, de fapt, tocmai am trecut prin anul revelațiilor firești. Poate scopul acestui top nu este de a veni cu propuneri noi, ci de a transmite mai departe frânturi din fazele unui proces mai amplu.
Filmele pe care le recomand din cele vizionate în acest an sunt destul de diferite. Sunt totuși legate printr-un singur lucru, și anume faptul că au avut ceva surprinzător.
Din documentar:
Let’s Say Revolution, 2021, regia Nicolas Klotz & Elisabeth Perceval
O fuziune de culori, senzații și emoții ce încalcă în mod constant granițele cinemaului. Este filmul prin care mi-am făcut intrarea în opera unui duo regizoral care deja mi-a devenit foarte drag: Nicolas Klotz și Elisabeth Perceval.
Krai / The Country, 2021, regia Aleksey Lapin
Pentru că exemplifică perfect lipsa unei granițe definitorii între ficțiune și documentar. Un film care se joacă cu treceri neașteptate între real și imaginar, oferind astfel o experiență cinematografică complexă și savuroasă.
Din ficțiune:
Afterwater, 2022, regia Dane Komljen
Un fel de meditație pe diferite tonuri, în diferite formate și registre care progresează de la concret la abstract – un film care își iese din matcă prin forma sa neobișnuită, obsesiv-repetitivă și totuși inovatoare
Macario, 1960, regia Roberto Gavaldón
Un film mexican vechi și totuși nou pentru mine. Spre deosebire de filmele menționate mai sus care m-au surprins mai ales prin forma cinematografică, aici m-a captivat drama personajului. Inspirată dintr-o legendă și țesută cu elemente alegorice, ea elaborează o dilemă morală care pare simplă inițial, dar care pe parcurs se dovedește a fi mult mai profundă și care m-a lăsat cu niște întrebări interesante la final.
5 + 2 +1 = 2022
Cinci filme de ficțiune, două documentare experimentale și un alt film de ficțiune care împlinește anul acesta 20 de ani:
Everything Everywhere All at Once (r. Daniel Kwan, Daniel Scheinert, 2022)
Pe foaie, filmul ăsta nu ar trebui să funcționeze. Și aș da multe să văd niște pitch-uri ale proiectului, în care the Daniels, cum li se mai zice celor doi regizori, îl descriu unor producători, înainte să fie făcut. E o parodie după The Matrix, care la un moment dat se transformă într-o parodie după 2001: A Space Odyssey, care la un alt moment dat se transformă într-o parodie după In the Mood for Love al lui Wong Kar-Wai… și tot așa. E amuzant, sweet și nesimțit și cam la fiecare 20-30 de minute există câte o replică care-ți trage preșul de sub picioare. N-are șanse să fie cel mai bun film al anului, comediile rar ajung pe locul 1 în topuri retrospective, dar pentru mine rămâne cel mai original din anul acesta.
Full Time/ À plein temps (r. Eric Gravel, 2021)
À plein temps mi-a rămas în memorie ca un puls, datorită muzicii electronice compuse de Irène Drésel. E un film în cheie realistă despre o femeie care își caută un loc de muncă mai bine plătit și de la un interviu la altul își pune cam pe toată lumea în cap, de la colegele și șefa de la job-ul pe care-l are la vecina care are grijă de copiii ei. O bună parte din film surprinde drumurile ei, mai tot timpul contra cronometru, între Paris și suburbia pariziană în care locuiește. E pentru mine cel mai nuanțat film pe care l-am văzut în ultimii ani despre noua lume a muncii – exigentă, nemiloasă și dependentă de timp. Și e, am zis, un puls continuu, un șuvoi de imagini văzute pe geam în timp ce protagonista încearcă să jongleze cu toate deadline-urile. Am fost cu toții acolo.
Decision to Leave/ Heojil kyolshim (r. Park Chan-wook, 2022)
Cred că trebuie să revăd cel puțin o dată recentul film al lui Park Chan-wook pentru a pricepe exact cine, ce, cui face. În linii mari, poveste nu e greu de înțeles. Doar că Park e renumit și pentru felul meticulos în care strecoară detalii importante în filme, și pentru viteza cu care ți le servește. Unde e spectaculos acest film, însă, chiar dacă ai impresia că ai rămas cu niște întrebări la final, e la nivel vizual. Cel mai mult mi-a plăcut felul în care sunt folosite și traduse vizual tehnologiile de care ne folosim în fiecare zi. Mesajele, înregistrările audio și video, fotografiile. Ai impresia că vezi un film făcut de un om pus pe reinventat tot stocul de obiecte și locuri comune cu care se asamblează de obicei un thriller. Și care nu uită, dincolo de inovațiile tehnice, să lucreze la fel de meticulos și la punch-urile emoționale ale filmului.
Triangle of Sadness (r. Ruben Östlund, 2022)
Lui Östlund i-a reușit anul acesta trucul perfect: un film care să ia premii peste tot, inclusiv un Palme d’Or la Cannes, și care (judecând după reacțiile de la două proiecții la care am fost) are lipici și la public. Nu e cel mai bun film al lui Östlund, dar e traversat dintr-o parte în cealaltă de inteligența suedezului și de plăcerea lui de a da cu tifla lumii cu mulți bani și cinism pe măsură. Nu știu dacă se poate găsi o metaforă mai bună pentru starea recentă a lumii decât ciorovăiala din film între un socialist cu remușcări și un capitalist fără principii, închiși într-o cameră a unui vapor de lux pe cale să se scufunde.
Aftersun (r. Charlotte Wells, 2022)
Aftersun e un slow burner, un film despre o vacanță în Turcia, în anii ’90, a unui tată și a fiicei lui de 11 ani. Nu se întâmplă multe în film – ca în vacanțe. Melancolia pe care o degajă însă acest debut și delicatețea cu care te lasă să întrevezi tragedia mundană a adulților din film sunt greu de pus în cuvinte. E un soi de home movie refăcut din memorie, asamblat cu inteligență, care aproape că te face să retrăiești lucruri care nu ți s-au întâmplat de fapt.
The Balcony Movie/ Film balkonowy (r. Pawel Lozinski, 2021)
Ce-ți trebuia, după Godard, pentru a face un film? O fată și un pistol? Replica documentaristului polonez Pawel Lozinski ar fi că-ți ajunge un balcon. Lozinski e, de vreo 20 de ani, cel mai interesant autor de filme documentare din Polonia. Pretextele lui sunt, de obicei, minime, și niciunde mai aproape ca în acest film de idealul metaforic al cinemaului realist – acela de a reda viața care se vede de la fereastra ta. Filmându-și vecinii care trec pe sub balconul lui, lui Lozinski i-a ieșit unul dintre cele mai vii și colorate felii de viață recoltate din Europa de Est. Iar filmul e, pe cât de simplu, pe atât de provocator, în felul în care îți arată că, în fapt, conceptele ingeniose sunt la îndemâna tuturor.
We Met in Virtual Reality (r. Joe Hunting, 2022)
Dacă ar fi să mă gândesc la VR și cinema, primul lucru care mi-ar veni în minte ar fi thriller-ul din anii ’90 în care Michael Douglas se minunează de noua tehnologie. (Cu un pic de google, mi-am adus aminte că se numește Disclosure). Între timp, VR-ului i s-a mai dus un pic din luciu, a devenit mai banal și nu mai pare tehnologia revoluționară de acum 30 de ani. Atunci, părea să ofere ocazia de a intra într-o lume paralelă cu a noastră, înșelătoare în cele mai mici detalii. Recent, Joe Hunting a asamblat un documentar doar cu imagini dintr-o versiune a VR-ului de azi – imperfect, glitchy, populat de avataruri colorate care aduc a personaje de jocuri video. E un film în care vorbesc membri ai platformei VRChat, în perioada pandemiei. Iar eu nu mi-am putut lua ochii de la film. Cu toată carapacea mea rațională, care mă atenționa că e cam idealizată viața în comunitatea virtuală (nu se vede urmă de conflict între membri în film), că e prea la sentiment (una dintre poveștile urmărite e aceea a unui cuplu care se cunoaște prima dată acolo). Cu rezervele serioase pe care le am față de utopia vieții virtuale, e greu să reziști când cei intervievați descriu felul în care își pot modela identitatea pe care și-o doresc în lumea virtuală sau îi vezi învățând împreună limbajul semnelor. E un portret al unei subculturi pe care îl poți amenda în fel și chip, dar tot cuceritor rămâne. Iar imaginile au de foarte multe ori o tușă poetică aparte – mai ales în cazurile în care nu e neapărat căutată.
Divine Intervention/ Yadon ilaheyya (r. Elia Suleiman, 2002)
Dintre filmele revăzute anul acesta, Divine Intervention mi-a plăcut cel mai mult. Țineam minte una dintre imaginile cele mai mișto ale filmului, cea în care un balon cu figura lui Yasser Arafat trece imperturbabil pe deasupra unui punct de control israelian. Umorul subtil și politic al lui Suleiman (care a primit anul acesta un premiu din partea Academiei Europene de Film pentru întreaga activitate) e însă prezent peste tot în acest film, care e după mine și cel mai bun al lui. E greu să nu admiri ce reușește să transmită regizorul palestinian prin tușe fine, prin repetiții atent orchestrate – și prin ocazionalele scene riscante, parcă din alt film, care merită mai degrabă văzute decât descrise. E un regizor de la care am impresia că un Corneliu Porumboiu (și nu numai) a învățat multe, iar filmul e la fel de impresionant și după 20 de ani de la lansare.
Explicația e probabil că interesele mele migrează tot mai mult spre nișe, dar în călătoria mea de spectator prin 2022 am avut senzația că filmele despre care se discută mult și filmele despre care merită să se discute mai mult sunt destul de diferite. Nu poate fi, însă, o explicație completă, că tot de curând l-am redescoperit – circumstanțial, dar cu entuziasm – pe Emir Kusturica, care la prima vizionare, demult, mi se păruse prea balcanic, ceea ce nu sunt convinsă c-a fost vreodată o obiecție pertinentă dincolo de gust. După ce-am revăzut Underground (1995), la capătul unei serii de filme despre destrămarea fostei Iugoslavii, părea evident că forma asta, parțial mizantropă, total carnavalescă, în fond alegorică de a vorbi despre niște decenii explozive din istorie s-ar putea să fie cea mai nimerită; orice alternativă mai riguros documentară riscă să-și supună spectatorul la violențe care-l fac mai degrabă să se închidă.
Apoi, dincolo de aura pe care e capabil s-o producă festivalul de la Cannes, mi se pare că oricine ar compara răbdător Palme d’Or-ul 2022 cu mult mai puțin pretențiosul The Menu (r. Mark Mylod, 2022), care pare gândit pentru un public mai larg, ar putea ajunge la concluzia că al doilea e satira mai reușită, sau cel puțin, ca să păstrez metafora, că lucrează mai creativ cu ingredientele alese; ce putem să-i recunoaștem lui Ruben Östlund e că, între cei doi, el i-a persiflat primul pe amatorii de artă vizuală și – simultan – culinară.
La asta o să mai adaug patru filme, două noi, unul mai vechi, altul foarte vechi. Ca să-mi fie mai ușor să aleg, le-am exclus pe cele despre care am mai scris peste an.
Pacifiction (r. Albert Serra, 2022) – un Klaus Kinski mai bonom (Benoît Magimel), francez și cu importanță socială, tot în costum alb, distins clar pe fundalul tropical al Polineziei Franceze; o transă de 2h 45 în care protagonistul poate să fie aproape cu totul pasiv fără să ți se pară inofensiv vreodată; o intrigă pentru care trebuie să ai răbdare vreo două ore să se lege cât de cât (dar dacă ai citit critică postcolonială, știi că vine și că e apocaliptică), deși probabil primele două ore de tensiune mocnită vor fi cele pentru care-ți amintești filmul.
Excess Will Save Us (r. Morgane Dziurla-Petit, 2022) – care începe ca un documentar despre familia regizoarei din Franța rurală (la granița cu Belgia și cu excentricități învecinate), iar după ce devine evident că nu e, rămâne un delicios joc de ghicește-ficționalizarea. Poate conține: o adolescentă non-citadină expertă în social media și o secvență destul de șocantă (dar fictivă!) cu pui care suferă de pe urma unei beții care transformă omul în animal mortal.
And Along Came a Spider (Maziar Bahari, 2002) – descoperit cu ocazia lansării Holy Spider (Ali Abbasi, 2022), filmul cvasi-iranian despre un ucigaș în serie din Mashad care a rulat și la noi în săli. Along Came a Spider e documentar și conține interviuri prelungite cu criminalul din timpul procesului (în prim-plan extrem, nu regretă nimic, e chiar carismatic dacă poți trece peste evidenta dezumanizare totală), cu familia lui (care îl susține, iar fiul adolescent în seninătatea lui e aproape la fel de înfiorător) și în mai mică măsură cu familiile prostituatelor pe care le-a ucis cu convingerea că face un bine societății. O reconstituire prestată de băiatul lui în fața camerei despre faptele de vitejie ale tatălui – la rândul ei reconstituită în Holy Spider – spune totul despre cum se transmit mentalități toxice peste generații.
Grass (Merian C. Cooper, Ernest B. Schoedsack, 1925) – de la autorii primului King Kong (1933), un film etnografic despre transhumanță în mijlocul unui trib nomad iranian (știu, este o propoziție greu de crezut, dar nu că-i istoria filmului frumoasă?). A stârnit vâlvă, nu-nejustificat, într-o societate cu aspirații de modernizare care nu s-a simțit bine reprezentată printr-un film pe care Flaherty ar fi invidios. Altfel, implicarea documentariștilor în procesul migrării, curajul și priceperea în mânat animale a tribului Bakhtiari documentat, să nu mai vorbim de imaginile de o tensiune inegalabilă cu iezi trecuți cu pluta peste un râu cu curenți rapizi – toate sunt argumente justificate să mă bucur că acest film există și că, de altfel, a inspirat altele mai sofisticate din perspectivă etnografică chiar la mai bine de jumătate de secol după el.
Somewhere Over the Chemtrails (r. Adam Koloman Rybanský, 2022)
Când bețivul satului e călcat de o mașină la zilele comunei, pompierul Brona e ferm convins că e vorba de un atac terorist comis de „un arab”. Însă colegul său Standa vede lucrurile diferit. Un film laconic care explorează cauzele rasismului.
Somewhere Over the Chemtrails e o comedie savuroasă de Mitteleuropa proletară, unde ai acces la personaje croite extrem de palpabil. Le simți dorințele și temerile așa cum sunt ele, mediate de un politic care se manifestă în măsura în care e legat de personalul simplu, trist, uneori plin de speranță și cotidian. Sublim. Singurul cusur pe care i-l găsesc e că a apărut cam târziu în raport cu criza refugiaților din 2016 și consecințele sale factuale și retorice. În genul ăsta de povești care mizează pe umor de situație socială, actualitatea e cheia. Dar aici intervin considerente de producție care pot încetini filme până la redundanță. Însă Chemtrails e foarte departe de a fi redundant. Dacă vrei să vezi un echivalent românesc la filmul ăsta, caută Oameni de treabă (2022, r. Paul Negoescu) și îți promit că o să pleci acasă cu o altă viziune despre situația politică de la noi și un zâmbet larg pe față.
Atlanta, s2, e6: Teddy Perkins
(2018, creat de Donald Glover, r. Hiro Murai)
Darius se duce să ia un pian găsit întâmplător pe Craigslist. Proprietarul e un anume Teddy Perkings, un bărbat excentric ale cărui traume și maniere bizare îl neliniștesc teribil pe tânărul de culoare.
Atlanta e un serial deopotrivă mega complex și extrem de ancorat în concret. E shape-shifting de la un episod la altul, însă nu-și pierde coerența niciodată. Episoadele funcționează și de sine stătător, însă puse împreună crează o experiență completă. Aduce a album de rap experimental pe care Anthony Fantano l-ar rate-ui bine. Episodul ăsta e în mod special o bijuterie, pentru ilustrează prin Teddy niște dureri ce țin de performanță, rigoare și trauma unei autorități masculine opresive, iar la antipodul său îl aruncă pe Darius, personaj episodic, mai mereu în rolul de clovn, care trăiește brusc compasiune, frică, determinare și teroare. După ce-l vezi, o să vrei mai mult, așa că îți fac viața ușoară de pe acum, e inspirat din What Ever Happened to Baby Jane? (1962, r. Robert Aldrich) și da, o să-ți placă la nebunie.
The Daytrippers (r. Greg Mottola, 1997)
Eliza găsește o scrisoare de dragoste în pantalonii soțului ei. Disperată, pornește într-o urmărire prin New York alături de familia ei, în încercarea de a-l confrunta pe bărbat.
Statement: Ăsta trebuia să fie un top în mare parte cu filme din 2022, iar la Daytrippers n-am nicio scuză, alta decât faptul că sunt boring și fug de actualitate. Filmul ăsta l-am găsit căutând o recomandare de comedie pe Criterion. E funny, trist și super dulce, chiar dacă, sau poate tocmai pentru că, are tot felul de stângăcii în dramaturgie. Cine are răbdare să parcurgă murmurul „așa ca-n viață” o să fie răsplătit cu un final de milioane.
