Retour à Séoul  spune povestea lui  Freddie, o franțuzoaică de origine asiatică care, după ce ajunge întâmplător în Seul, încearcă să se reconecteze cu originile sale. Filmul explorează  căutarea identității a unei femei sud-coreene care a trăit toată viața ei în Franța; o urmărește pe Freddie în mai multe etape ale vieții, face spectatorul martor la evenimente importante pentru protagonistă, însă mereu păstrează o anumită distanță, iar din acest motiv pare lipsit de conflict dramatic.

De multe ori Freddie e rece și pare detașată de tot ce i se întâmplă, știe să-și ascundă bine emoțiile. Un personaj aflat în situația lui Freddie l-ar face pe spectator să fie imediat empatic, însă Freddie nu vrea simpatia nimănui. Când îi spune într-un taxi iubitului ei francez – care apare în film episodic și din ce vedem e ireproșabil –că ar putea imediat să renunțe la el, reacția ei e greu de înțeles sau aprobat.

Pe tot parcursul filmului e resimțită dorința protagonistei de a aparține unui loc și incapacitatea de a o face. Indiferent de câte ori Freddie s-ar întoarce în Seul– filmul urmărind-o aproape doar în revenirile ei aici –, niciodată nu o să aparțină cu adevărat Coreei, cum nu poate să aparțină în totalitate nici Franței. Mereu va fi un outsider, un străin în ambele țări. Arată ca o femeie coreeană, dar mereu se va comporta ca o europeancă.

Freddie e un personaj  prin care spectatorii află într-o oarecare măsură povestea miliardelor de copii coreeni care au fost alienați de țara lor de origine după sfârșitul războiului desfășurat aici în anii ’50. După informațiile furnizate în film, din  cauza sărăciei, între 1980-1989, peste 65.000 de copii coreeni au fost abandonați în orfelinate și trimiși în țări din occident. Reconectarea cu originile lor e de cele mai multe ori dificilă din cauza stigmatizării – întotdeauna priviți ca niște străini, indiferent dacă sunt în țara în care au crescut sau țara de origine.

Printre acești copii alienați de rădăcinile lor se numără și persoana care l-a inspirat pe Davy Chou să realizeze Retour à Séoul. Atunci când și-a însoțit prietena la o cină în Coreea de Sud, Chou a fost surprins de interacțiunea dintre prietena sa și familia ei biologică. Comunicarea dintre ei era dificilă din cauza barierei lingvistice și a diferențelor culturale. Regizorul a vrut să facă un film care să surprindă frustrarea și emoțiile intense resimțite în timpul acelei mese.

În versiunea ei fictivă, această franțuzoaică născută acolo respinge orice legat de cultura și normele coreene. Când e într-un restaurant cu doi prieteni nou-întâlniți care-i vorbesc în franceză, Freddie decide să ignore normele societății coreene și  aduce mai mulți coreeni la masă, îi încurajează să bea cât mai mult alcool. Faptul că într-un restaurant tipic, plin de sud-coreeni,  trei personaje coreene vorbesc în franceză evidențiază subtil privilegiul de care se bucură europenii chiar și într-o țară asiatică. Faptul că toate celelalte personaje acceptă să intre în jocul lui Freddie poate fi o altă față a acestui privilegiu. Tot aici, ei îi spun că are un chip specific coreean, iar ea nu obiectează, dar nici nu vrea să afle de ce anume. Freddie nu știe coreeană, iar majoritatea oamenilor de la masă nu știu franceză. Comunicarea între personaje este posibilă datorită limbii engleze cu care nimeni de la masă nu pare să fie prea confortabil. Deseori în film interacțiunile lui Freddie cu personaje care nu știu franceză au o tentă comică datorită englezei personajelor și diferențelor culturale. Retour à Séoul  îl face pe spectator să simtă frustrare, dar nu neapărat frustrarea lui Freddie. Ceea ce e frustrant la Retour à Séoul este structura sa – observat timp de opt ani și cu mai multe elipse, personajul e urmărit de aceeași problemă și e în căutarea aceluiași lucru. Filmul e împărțit în patru părți, inegale ca valoare și importanță, care o prezintă pe Freddie la diferite vârste. Structura subliniază faptul că pe parcursul celor opt ani Freddie devine diferite femei, dar de fiecare dată trebuie să distrugă această aparentă etapă de maturizare. Filmul ar fi putut foarte bine funcționa doar cu trei din cele patru părți despărțite de elipse; în prima parte, Freddie are doar 25 de ani și ajunge pentru prima dată în Seul, unde o întâlnește pe Tena, fata de la recepție, care știe franceză și îi va deveni și prietenă, și traducător;  în ultimele două părți, e ceva mai apropiată de tatăl biologic – al cărui sentimentalism inițial a îndepărtat-o – și de Coreea. A doua parte – plăcută vizual, dar cam atât, surprinzând capitala est-asiatică noaptea când întreg orașul e plin de lumini colorate – pare prea puțin necesară.

A doua parte prezintă și cea mai senzuală versiune a lui Freddie, într-o relație cu un tatuator coreean și deschisă one-night stand-urilor cu bărbați mult mai în vârstă, dar și versiunea ei instabilă până aproape de clișeu. Singurul lucru relevant pentru desfășurarea firului narativ e că Freddie a încercat din nou să-și contacteze mama biologică, dar nu a primit un răspuns de la ea.

După următoarea elipsă, schimbarea e mai consistentă. O Freddie mai adultă ia masa cu tatăl ei biologic, soția acestuia și iubitul ei francez. Reușesc să comunice mai bine, dar nu doar pentru că Freddie a învățat între timp coreeană. Cele două personaje sunt mai înțelegătoare unul față de celălalt. Tatăl ei biologic a înțeles că Freddie nu va fi niciodată conform așteptărilor lui, iar Freddie pare să fie ceva mai împăcată că omul care a abandonat-o încearcă să facă parte din viața ei. După ani în care a tot încercat să-și contacteze mama biologică, femeia acceptă să-și vadă fiica. Momentul întâlnirii e scurt, dar emoționant, iar Freddie, pentru prima dată vulnerabilă, plânge în brațele femeii care i-a dat viață.

Printre toate aceste rătăciri, muzica e un țesut conector în viața lui Freddie. Simte muzica atunci când o ascultă la căștile prietenei ei coreene, Tena. O simte și când dansează într-un pub și ignoră tot ce se întâmplă în jurul ei, iar într-un final o simte cel mai mult când interpretează la pian melodia tatălui său. E și modalitatea prin care spectatorul e mai aproape de un personaj pe care e altfel constant nevoit să-l decodifice. În locul unei încheieri mai clare dramatic, filmul evită să ne dea niște răspunsuri pe care nici Freddie nu le are încă. Ne-o arată în schimb singură de ziua ei, departe de Seul, amintindu-și de tatăl ei la clapele unui pian. Freddie încă se gândește la Seul, locul care ar fi putut să-i fie acasă, dar nu o să-i fie niciodată.