Fragmentul de mai jos provine dintr-un interviu realizat în 2018 pentru antologia Realitatea ficțiunii, ficțiunea realului. Abordări teoretice ale documentarului (coord. Andra Petrescu & Irina Trocan, ed. Hecate). Îl publicăm în anticiparea masterclass-ului Doc_Talk. powered by ADFR care va avea loc în București luni, 25 noiembrie, de la ora 19.00 la POINT, avându-i ca invitați pe Monica Lăzurean-Gorgan și Alexandru Solomon.
Doar o răsuflare (2016), documentarul realizat de Monica Lăzurean-Gorgan, este un demers singular în cinemaul românesc prin faptul că urmărește dinamica relațiilor din interiorul unei familii de-a lungul a șapte ani. Votul meu (2011) și Dacii liberi (2018), ambele coregizate împreună cu Andrei Gorgan, arată, de asemenea, o preocupare pentru chestiuni la fel de sensibile ale societății româneștii – organizarea alegerilor locale și manifestarea naționalismului prin cultura dacică –, pe care aceste documentare încearcă să le propună spre dezbatere. La nivel stilistic, Doar o răsuflare și Dacii liberi au în comun o atenție observațională – camera rămâne la o oarecare distanță de subiecți și înregistrează momente din cotidianul lor –, dar se separă mai apoi în felul în care realizatorii decid să intercaleze alte tehnici documentariste, în funcție de ce ar fi mai potrivit pentru proiect. Spre exemplu, Doar o răsuflare are momente de reconstituire a unor activități din rutina familiei, în timp ce Dacii liberi include interviuri cu persoane interesate de cultura dacică. În interviul prezent, am vorbit cu Monica Lăzurean-Gorgan despre rolul documentarului în a provoca dezbateri în jurul anumitor teme sociale, relația dintre regizor și cei pe care îi filmează, felul în care subiectul influențează abordarea stilistică, precum și despre legătura dintre ficțiune și documentar.
Mi se pare că Doar o răsuflare și Dacii liberi expun teme sensibile pentru societate și ancorate în prezent. Primul e despre dinamica familială și relația cu religia, al doilea, despre o manifestare a naționalismului în România. Când te-ai hotărât să faci filmele, ce rol ți-ai dorit să joace în discuția publică pe aceste teme?
De fapt ar fi patru: Votul meu din 2011, Doar o răsuflare din 2016, Dacii liberi din 2018 și cel cu lemnul, Circuit, care încă nu e gata. L-am pomenit și pe cel cu tăierile de păduri, chiar dacă nu e gata, pentru că l-am pornit exact în ideea de a face ceva. De povestea cu pădurile m-am izbit prima dată în 2009 [n.r. când a realizat trei scurtmetraje documentare despre probleme de mediu] și am zis că trebuie să fac ceva. Concret, ne-am apucat de film în 2011, după o perioadă în care m-am documentat și am filmat singură. E mult zis, dar voiam foarte tare ca filmul să provoace niște schimbări, speram să pot să fac ceva așa cum unii ecologiști, poate de meserie ingineri silvici, încearcă să facă ceva din interiorul sistemului.
Cred că sunt două feluri majore de a porni un documentar: ori e o poveste extrem de personală, intimă, umană – în cazul Doar o răsuflare, la mine așa a fost. Eu m-am identificat în multe povești, bunicii mei fiind de aceeași religie, și a fost o chestie personală, nu m-am gândit la rolul acelui documentar în societate. Am pornit personal și subiectiv, fără să mă gândesc la ce va însemna filmul în fața unui public. Pe când la celelalte trei – Votul meu, Dacii liberi și viitorul film cu pădurile – acolo da, m-am gândit de la bun început că sunt niște filme necesare în societatea noastră de acum.
De ce ți se păreau necesare?
Votul meu, care e un film de 42 de minute, urmărește pregătirea alegerilor locale într-un sat din județul Olt și alegerile propriu-zise. Vezi o manipulare enormă, care la nivel local cred că e ca o oglindă la nivel național. Exact cum face PSD acum. Pe scurt, [primarul în funcție] își verifică lista de votanți, își organizează oamenii – „tu te duci și îi aduci pe ăștia, tu te duci le duci ăstora, asigură-te că au buletinul, dacă nu, fă-le din timp buletinul, ajută-i așa” etc. El își număra deja votanții și calcula cum să-i aducă să fie din nou votat pentru un al treilea mandat.
În Dacii liberi ne-a interesat curentul naționalist, am zis hai să vedem cum e la noi. Cred că pe toți ne-au speriat un pic rezultatele alegerilor și ce se întâmplă în Ungaria, în Polonia, și toate măsurile luate de președintele dintr-un partid de extremă dreaptă. Dintr-un concept foarte larg – ce înseamnă naționalismul? – am mers doar pe ideea de identitate națională, istorie, daci și dacism. Cred că e necesar să ne vedem cu toate derapajele cumva, e un alt fel de oglindă a societății românești. Ne-am gândit că ar fi necesar un film de genul ăsta în anul centenarului, când se fac tot felul de manifestări naționaliste și lipsite de profunzime. Dacă provoacă pe unii sau pe alții la un dialog sau la un fel de a gândi un pic altfel, e OK. Cu Dacii…. am adus în aceeași sală oameni cu păreri extrem de diferite.
Cum a reacționat publicul la acele proiecții la care ați fost prezenți și voi?
Acolo unde erau în minoritate cei care sperau să vadă un film în care îi lăudăm pe daci, au tăcut și au ascultat. La început au zis că ce-i asta, dar au ascultat perspectiva celorlalți [n.r. mai puțin pasionați de cultura dacică] și sper că au văzut că în afara bulei lor mai sunt și alții care au un discurs logic. Unde au fost în majoritate, de exemplu la TIFF Sibiu, au făcut filmul praf. Au zis că e o făcătură, că ei au venit să vadă un film frumos. I-am lăsat să-și zică punctul lor de vedere, ne-am zis și noi punctul nostru, dar acolo nu cred că a apărut un dialog.
Revenind la funcția socială pe care o poate avea documentarul, cred că tu ai trimis către televiziuni un material filmat în timp ce lucrai la filmul despre defrișări ilegale, nu?
Nu am trimis către televiziuni, e un pic mai complex. Filmul despre defrișările ilegale e o coproducție România-Austria-Germania. Noi căutam un protagonist pentru film care să ducă povestea și să aibă un appeal internațional, să nu fie un film doar pentru România. L-am găsit pe Alexander von Bismarck, directorul ONG-ului Environmental Investigation Agency, care se ocupă cu urmărirea lemnului tăiat ilegal în Africa, Asia și America de Sud – în Europa au venit prima dată la invitația noastră. Pe scurt, ca să răspund la ce mi-ai zis tu, când am început să filmăm și să facem research, ei [Alexander von Bismark & Environmental Investigation Agency] lucrau în paralel cu noi, în timp ce filmam. Bine, munca de ONG am făcut-o eu la început, l-am pus pe Sasha în legătură cu un singur ONG-ist, cu Gabi Păun de la Agent Green. Încet-încet a intrat Alexander în fabrică la Schweighofer, în fabrica principală de la Sebeș, unde am mers cu camera ascunsă și am obținut niște declarații foarte importante și incriminatorii. Asta era cumva parte din film, dar și parte din adunarea dovezilor lor – pentru că ONG-ul așa lucrează, adună multe dovezi, face un raport și cu raportul acela merge și la presă, și la poliție, și la guvern.
Principalul motiv care ne-a făcut pe noi să schimbăm planul a fost că în noul Cod Silvic [care urma să fie votat] nu mai exista limita de 30% din totalul lemnului din țara noastră pe care o companie putea să-l proceseze. Se ridica la peste 50%, ceea ce era o sumă mare și pentru Consiliul Concurenței și era, evident, [o lege] făcută pentru Schweighofer. Atunci, împreună cu Sasha, am hotărât să facem un film de cinci minute cu filmarea ascunsă din fabrică, am organizat eu o conferință de presă în România și am încercat să trimitem filmul la toată lumea. Presa a preluat, dar abia a doua zi. Deci ăsta era filmul pe care noi l-am dat la mai multe televiziuni ca să atragem atenția asupra noului Cod Silvic și asupra acestei firme care accepta lemn ilegal inclusiv din parcuri naționale. Pentru mine ăla a fost un moment important, mi-am spus că acum se poate întâmpla orice și e OK, pentru că am contribuit un pic. Codul Silvic s-a schimbat, pentru că au primit atât de multe presiuni din atât de multe locuri publice. La nouă zile de la conferință – care a fost pe 30 aprilie, parcă –, pe 9 mai, a avut loc prima manifestație împotriva tăierilor ilegale și Schweighofer. S-a întâmplat în mai multe orașe din țară, iar în București au ieșit vreo 4000 de oameni, ceea ce era foarte mult pentru 2015. Puțin am contribuit și eu, asta apropo de rolul social al documentarului.
Când simți, ca documentarist, că materialul necesită intervenția ta – cum a fost în cazul cu defrișările ilegale și noul Cod Silvic?
Asta depinde foarte mult de la situație la situație, o simți atunci. În cazul ăsta a fost așa: ideea cred că i-a venit prima dată lui Sasha, care ne-a întrebat pe mine și pe Ebba din Austria: „ce ziceți de ideea asta?” Și eu am zis: evident, da, acum e momentul. Pentru că îl sunasem pe Sasha și îi zisesem că din ce am știut noi că ar fi conținut Codul Silvic, uite ce se întâmpla, de fapt. Deci răspunsul e că pur și simplu simți. Când am fost la workshop la Sarajevo Rough Cut Boutique cu Doar o răsuflare, în 2014, au fost discuții ample când s-a prezentat cut-ul meu apropo de intervenția mea în situația foarte delicată a familiei și a sănătății fetiței. Erau două tabere. Unii ziceau: „da, trebuie să intervii, nu poți să privești cum se degradează sănătatea fetiței”. Și alții ziceau: „nu, tu trebuie să-ți vezi de filmarea ta și filmul în sine are alt parcurs”. Evident, părerea mea era că trebuia să intervin – eu m-am dus cu fetița [la doctor] din 2009 când am cunoscut-o. Am fost la Sibiu atunci și în 2010 am fost la București, dar la alt doctor, nu la Burnei prima dată.
A mai zis un tip [la Sarajevo], un regizor de film documentar din Thailanda: „Uite ce mi s-a întâmplat mie odată”, apropo de intervenția ca regizor de documentar. „Erau niște proteste destul de violente de stradă în Bangkok, era un student bătut de doi polițiști, eu filmam și săracu’ nu mai avea nicio apărare, era bătut de numa’, și m-am apropiat cu camera să-i intimidez – în gândul meu a fost să-i intimidez pe ăștia doi polițiști ca să nu se vadă filmați cum îl bat. Când m-au văzut, dădeau, dădeau, dădeau, și la un moment dat – nu se întâmpla nimic, eu stăteam cu camera foarte aproape, la juma de metru de ei – unul mi-a zâmbit și mi-a făcut așa la cameră” [n.r. semnul pentru thumbs up]. E intuiția și instinctul, nu prea îl gândești dinainte. Doar dacă ai o super strategie și un super proiect în care trimiți spre societate diverse bucăți de film.
Continuarea interviului o găsiți în Realitatea ficțiunii, ficțiunea realului. Volumul va fi disponibil în cadrul evenimentului Doc_Talk și poate fi achiziționat online.