Prea bune ca să fie inventate – Șapte recomandări de la One World Romania

Am avut un an plin de filme de festival și, mai ales, de documentare. Foarte des mi s-a întâmplat ca filmele cele mai memorabile, la care mă gândesc la finalul unui festival, să fie de nonficțiune. Poate e din motive pragmatice – sunt (relativ!) mai ușor și ieftin de făcut, deci cu mai puține obligații financiare și mai multă libertate creativă –, sau poate că trăim într-un mediu cultural în care e o provocare mai mare să găsești coerența unui subiect decât să emoționezi printr-o poveste ficțională (nu suntem toți oricum atât de șablonați emoțional, în epoca rețelelor de socializare, că e deja plictisitor?).

Oricare ar fi răspunsurile întrebărilor de mai sus, scopul articolului de față e mai modest: se apropie One World Romania și ar fi păcat să ratați câteva titluri, așa că las mai jos o listă de recomandări. Pare utopică perspectiva că în sălile românești vor rula prea multe documentare cu săptămânile, iar în câteva cazuri e chiar o surpriză plăcută că le puteți vedea subtitrate în română fie și o singură dată – așa că poate e momentul să le căutați pe Eventbook și să nu vă faceți planuri în ziua/la ora la care sunt proiectate.

Notre corps/ Our Body (r. Claire Simon)

Era pe lista mea de best of 2023, iar acum vine în București. Un documentar wisemanian de aproape trei ore, e plasat într-un spital public, în aripa de ginecologie, unde atenția se concentrează asupra corpul feminin – la intersecția unor identități de gen cât se poate de variate, sub intervenția celor mai avansate tehnologii medicale, dar uneori suferind din cauza celor mai vechi probleme ale omenirii. Deloc pudic, dar discret când e nevoie, filmul lui Claire Simon ar trebui să fie vizionare obligatorie pentru oricine se consideră un adult empatic.

Retrospectiva Maryam Tafakory

O cineastă-performance artist-cercetătoare iraniano-britanică talentată demonstrează că scurtmetrajul e mult mai mult decât un teren de antrenare pentru filme lungi. Promit să revin curând cu un profil mai amplu, dar până atunci gândiți-vă că dacă cineva scoate ce e mai bun de la intersecția tuturor categoriilor enumerate mai sus cu cratimă, ceea ce iese e unic și de neratat.

Incident (r. Bill Morrison)

Un alt film pe care l-am descris mai întâi într-un best of, în mod nefericit previzibil (documentând încă un caz de violență nejustificată a poliției împotriva unui afro-american) și din punct de vedere formal foarte bine gândit și adesea neașteptat. Bill Morrison e cunoscut pentru interesul lui față de film atunci când acesta e pe tradiționalul celuloid și în plin proces de degradare, uneori căpătând o frumusețe pe care copia impecabilă nu o avea. Aici, însă, lucrează cu filmări de la camere plasate în spațiul public sau de pe bodycam-urile polițiștilor implicați în „incident”, reluând o tehnică de anchetă audiovizuală pe care a testat-o în Buried News, însă de data aceasta cu materiale contemporane.

Uciderea lui Harith Augustus de către polițiști din Chicago a fost deja analizată de Forensic Architecture, aducând obiecții convingătoare la versiunea autorităților asupra evenimentelor, însă Morrison și Jamie Kalven de la Invisible Institute fac altceva aici. Filmul de jumătate de oră, care adesea arată în split-screen mai multe unghiuri sau evenimente paralele, nu descrie decât o durată scurtă de timp, cu toate că 1) pare dezolant de nesfârșită și 2) deja anticipează reacția ulterioară a comunității când vede încă un afro-american ucis, în timp ce polițiștii, așa cum formulează un trecător, „se pun de acord cum să mintă”. Corpul fără viață al lui Augustus e prezent în cadru pentru o bună parte din durata filmului, contrar încercării Poliției Chicago de a șterge „accidentul” din memorie, în timp ce furia elocventă a tuturor membrilor comunității pare, tragic, repetată în evenimente anterioare similare. Vecinilor victimei nu li se dă ocazia să-și exprime solidaritatea, în timp ce colegii polițiștilor care au tras încearcă, și reușesc, să șteargă o vină criminală.

Facing Darkness (r. Jean-Gabriel Périot) + Silence of Reason (r. Kumjana Novakova)

Disoluția Iugoslaviei e un subiect care, treizeci de ani mai târziu, încă mai ridică probleme epistemice și de reprezentare, iar cele două filme au căutările lor în această sferă. Périot merge în Sarajevo să caute foști cineaști amatori care filmau acum trei decenii – câțiva, dar nu toți, documentând violența și greutățile materiale cu care trăiau; la o distanță deja istorică de eveniment, privesc înapoi împreună spre evenimentele trăite și cei care erau atunci.

Cât despre Silence of Reason, se înscrie în tradiția deja încetățenită – la care au contribuit mult Shoah al lui Claude Lanzmann și filmele lui Rithy Panh – de a trata atrocități istorice cu lux de amănunte și un minimum de șoc vizual. Lagărul din Foča, în Bosnia și Herțegovina, unde numeroase femei au fost supuse unor violuri sistematice – adesea de către agresori sârbi – pe care le-au denunțat după încheierea războiului, e aici un fel de wallpaper pentru mărturiile victimelor, un spațiu deloc distinctiv care ancorează amintiri dureroase. Reprezentarea violului e dintotdeauna și în toate mediile o chestiune spinoasă – cum poți să-l arăți sau să-l descrii fără să devină ori erotic, ori macabru într-un fel de competiție a celor mai dezgustătoare și dezumanizante experiențe? Apoi, după cum au sesizat încă de pe vremea evenimentelor feministele din spațiul iugoslav, atrocitățile erau deja folosite ca armă de război – victimizarea femeilor era anunțată în mass-media ca să creeze mai multă furie naționalistă și, ca o inevitabilă consecință, mai multă victimizare. Silence of Reason nu e nicidecum plăcut, însă e analiza lucidă care se impune.

Orlando, My Political Biography (r. Paul B. Preciado)

Orlando al Virginiei Woolf e un text care permite multiple adaptări și un spațiu sigur al imaginației unde cititorii tineri care încă nu și-au clarificat identitatea de gen își permit exact libertatea pe care societatea le-o neagă. Paul B. Preciado, figură cunoscută și cineast debutant, precum și admirator din adolescență al romanului, încearcă să găsească o formă cinematografică prin care aproximează aceeași libertate a imaginației. Orlando al lui nu e unul, ci o diversitate de protagoniști – ca vârstă, identitate de gen, rasă și chiar, dacă ne luăm după haine, ca epocă. Se tratează cu luciditate problemele frecvente ale persoanelor trans, de exemplu deturul obligatoriu pe la psihiatru înainte de orice pas către o tranziție medicală, dar altfel filmul încearcă să facă tocmai ce filmele despre comunități marginalizate nu prioritizează sau nu reușesc. Orlando, My Political Biography e ludic, uneori chiar euforic, preferă comunicarea reușită izolării și nu lasă nicidecum spectatorii să ghicească încotro se va îndrepta câteva minute mai târziu.

The Mother of All Lies/ La Mère de tous les mensonges (Asmae El Moudir)

În ciuda prejudecăților despre criciti, cum că își aleg meseria pentru că le place să scrie ce e în neregulă cu filmele, mulți de departe preferăm să le marcăm pe cele care ne plac și, când se poate, să le și premiem. La Mère de tous les mensonges a creat consens (și entuziasm) în juriul nostru de la Black Movie Geneva și mă bucur destul de mult să descopăr că mă vizitează în București. Cineasta marocană Asmae El Moudir își somează familia (și niște vecini) să reconstruiască la scară mică colțul din Casablanca în care a locuit ca să scoată la lumină acele amintiri care n-au fost suficient prezervate. Scopul inițial părea modest – să afle de ce prima ei fotografie e abia din preadolescență –, dar ce dezvăluie e, în final, mult mai amplu. Amuzant și emoționant prin ceea ce literalmente dă din casă, e și între cele mai bogate vizual filme din genul lui, căci macheta cartierului devine o întreagă lume. Don DeLillo scria în White Noise că familia e leagănul dezinformării lumii, însă El Moudir dovedește că, dacă are un păpușar abil, e și leagănul memoriei colective.

Bonus: O să recomand și filmul pe care nu l-am văzut, însă îl aștept cu cea mai mare nerăbdare de la OWR, No Other Land, regizat de un colectiv palestiniano-israelian (Basel Adra, Hamdan Ballal, Yuval Abraham și Rachel Szor) și declanșatorul unui întreg bulgăre de zăpadă după ce a fost premiat la Berlin. Dezamăgirea de după această controversă e cu atât mai mare cu cât Berlinale se auto-reprezintă de la fondarea sa ca o platformă pentru libertatea de expresie artistică, însă la această ediție festivalul s-a dezis cât se poate de ferm de oricine – fie că e cineast premiat, jurat sau membru din echipa festivalului – care prin această platformă a cerut încetarea focului și protejarea drepturilor umane care sunt sistematic încălcate prin atacul militar israelian. Rezultatul minim la care pot să sper momentan ca să justifice compromisuri atât de mari de la un eveniment de asemenea amploare e ca No Other Land să fie sold out, la OWR și toate celelalte festivaluri în care va rula.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like