Actrița Hiam Abbass voia să scape. La 14 ani, se trezea noaptea și scria în jurnal despre evadare. Simțea că se sufocă în satul palestinian Deir Hanna, acolo unde familia ei se refugiase în urma ocupațiilor israeliene. „În spatele acestor munți e Libanul. În cealaltă parte e Siria. Și aceea e granița dintre Palestina și Iordania. Uite, Lina, acolo e lacul Tiberias”, îi spune Abbass fiicei ei într-o filmare din 1992 cu dealuri care se întind cât vezi cu ochii.  Bye Bye Tiberias e un documentar cu formă liberă, în care Lina Soualem adună poveștile a patru generații de femei și trasează o hartă afectivă a dezrădăcinării și exilului. „Când eram mică, mama mă ducea să înot în lac ca și cum m-ar fi îmbăiat în propria ei poveste”, narează în fundalul filmărilor moștenite de la începutul anilor nouăzeci. „Filmându-mă, tata m-a inclus în istoria femeilor din familia noastră.”

Pe Hiam Abbas o știm astăzi, la treizeci de ani după ce a plecat din Deir Hanna, din colaborările cu Steven Spielberg sau Denis Villeneuve; o recunoaștem din Blade Runner: 2049 (2017), Munich (2005), Succession (2018) sau Paradise Now (2005). Totuși, pe fiica ei nu o interesează nimic din toate astea; niciunul dintre materialele preexistente pe care le montează în film nu trimite la celebritate sau glam hollywoodian. Ca regizoare franco-palestiniano-algeriană, Lina Soualem e mai degrabă interesată să investigheze dislocările geografice ale propriei familii. Descoperim o altă latură a mamei ei – zona vulnerabilă a ambiției care sfidează tradiția și involuntar rănește, abandonează. E o treabă sensibilă și un teren minat. „Să pleci te rănește și pe tine și pe ceilalți. Întotdeauna sunt inimi frânte”, îi spune Abbass la un moment dat. „Eu m-am născut din această plecare, din această fractură”, meditează Soualem.

În primul ei documentar, Leur Algérie (2020),regizoarea discuta fuga bunicilor paterni către Franța în timpul Războiului Franco-algerian din 1954. Acum, ea își întoarce camera către un șir de mame palestiniene voit sau forțat exilate. E acolo impulsul dezgropării și conservării unor istorii personale, de a da o voce unor generații care rareori au avut spațiu să-și spună trecutul.

Cronica familiei lui Abbass începe astfel cu anul-„catastrofă” Nakba, 1948. Străbunica Um Ali și străbunicul Hosni sunt expulzați, dimpreună cu cei opt copii ai lor, din satul natal Tiberias – pe malul Mării Galileei – și-și găsesc refugiu în Deir Hanna. Povestea spune că Hosi înnebunește și moare la scurt timp de inimă rea, tot întrebând trecătorii „Mi-ați văzut vacile? Mi-ați văzut măgarul? Mi-ați văzut viața?”, lăsând-o pe Um Ali singură cu opt copii și cu o mașină de cusut cu care să-i întrețină. Rând pe rând, aflăm despre bunica Nemat care, în ciuda exilului, se zbate și devine profesoară; despre mătușa Hosnieh care trece granița cu Siria și rămâne zeci de ani izolată; despre o Hiam Abbass care la 23 de ani pleacă la Paris să devină actriță.

„Fotografia asta mă înnebunește” e unul dintre primele lucruri pe care le spune, în timp ce se privește într-o fotografie de la 13 ani. „De ce?”, o întreabă Lina din off. „Uită-te la tristețea din ochii mei”, îi răspunde. Sunt puține fotografii sau scrisori de atunci pe care le mai găsește, iar cele rămase sunt lipite pe un perete ca pe un panou al detectivilor dintr-un film polițist. Pentru că se agață de o istorie în primul rând orală, Soualem folosește tot felul de tertipuri narrative ca să deruleze memoria acestor femei – e un film-eseu-meditație-investigație care se mișcă extrem de liber și uneori derutant între prezent și trecut. E un soi de road movie în ambele direcții pe axa timpului. Estetic, ciocnește imagini crisp și high resolution de astăzi cu tactilitatea pixelată a filmărilor de familie nouăzeciste, apoi cu patina granulată a materialelor de arhivă din timpul războiului – creează acest flux al imaginilor între generații. „Dacă nu aș mai avea imaginile astea, nu aș mai avea nimic”, spune străbunica Um Ali despre fotografii ale Tiberiasului. Suntem puși în fața unor înregistrări cu niște locuri care nu mai există. Soualem și Hiam se întorc să le caute, dar ele evident nu mai sunt acolo.

Toată călătoria e presărată cu scrisori, poezii scrise de Abbass în adolescență, reuniuni joviale între surori, chiar și reconstituiri teatrale. Soualem se folosește adeseori de abilitățile actoricești ale mamei ei. Fie că se află pe stradă sau într-un teatru, Hiam Abbass intră și iese din roluri cu ușurință, recită poeme și eseuri, își joacă singură momente din tinerețe în care e față în față cu autoritatea (pentru a fi acceptată la școala de fotografie, de pildă, sau pentru a obține binecuvântarea tatălui la căsătoria-șoc cu un britanic).

Există și momente de o vulnerabilitate profundă. Nefiind prezentă la moartea mamei ei, Abbass se întoarce în Deir Hanna într-o casă goală și clachează. Într-unul dintre cele mai percutante momente ale filmului, stă pe pat într-o camera umbrită și fața îi e brăzdată de dâre diagonale de lumină. „Cred că am nevoie să port doliu, dar nu știu cum să fac asta”, spune, plângând reținut. „Nu știu cum să port doliu pentru o mamă. Știm cum să devenim mame, dar nu știm cum să ne despărțim de o mamă.” Limba-mamă, țara-mamă, femei care devin mame în exil și își pierd la rândul lor mamele. Sunt tot felul de maternități dislocate în documentarul lui Soualem – fracturi emoționale și geografice pe care le investighează fără să se introducă ea însăși prea mult în film. Se ține la o distanță safe, nu se vulnerabilizează nici în fața, nici în spatele camerei, în ciuda faptului că e preocupată de căile uneori contradictorii pe care trauma se insinuează și moștenește.

Bye Bye Tiberias e despre exilul pasat pe linie maternă din generație în generație, despre o istorie personală care n-are cum să nu fie și profund colectivă (peste 700,000 de palestinieni au fost obligați să-și reconfigureze definiția de “acasă” doar în anul 1948, iar catastrofa, după cum bine știm, continuă). E despre atrocitățile care te smulg dintr-un acasă și te forțează să-ți construiești un altul. Însă e simultan despre a te simți blocat în acest acasă. “Ai plecat singură la Hollywood”, îi spune mai în glumă, mai în serios una dintre surori la întoarcere, “puteai să mă iei și pe mine”. Pe cât e despre rădăcini și ororile care dezrădăcinează familii, pe atât e despre nevoia sufocantă de a pleca. Asta e contradicția care dă greutate și forță întregului film.

În final, îmi rămân în minte peisajele vaste care se repetă de-a lungul documentarului, sârma ghimpată și lacul albastru. Rămân durerea și doliul, conservarea și dispariția. Pentru oricine s-a simțit vreodată blocat și a simțit nevoia să plece, să urce pe o bicicletă și se contopească cu lumea, Bye Bye Tiberias readuce asta cu putere. E un film imperfect și uman.