Pentru al doilea an consecutiv, la Acoperișul de Sticlă privim înapoi spre anul care se încheie și ne invităm colegi de breaslă – critici, curatori, cineaști, distribuitori – să ne împărtășească descoperirile cinefile din anul care a trecut. La fel ca în 2022, listele sunt mai degrabă scurte (3-5 titluri), iar ca alegerea să fie și mai complicată, filmele primite cuprind atât din filme recente, cât și din descoperiri noi din rândul filmelor din alte vremuri. Au contribuit la materialul nostru 33 de votanți și, cu toate că niciun efort colectiv nu e exhaustiv, ce a rezultat sperăm să vă ghideze alegerile în privința filmelor pe care să le recuperați sau anticipați. În cazul propunerilor de anul trecut, am tot avut ocazia să ne întoarcem la recomandările adunate când unele filme apăreau în festivaluri românești, iar altele deveneau disponibile pe platforme de streaming.

Invitând intenționat colaboratori cu gusturi și obiceiuri de vizionare dintre cele mai diverse, sperăm că lista asamblată astfel va aproxima o secțiune transversală printre filmele văzute de cinefilii români în 2023.

Categoria cea mai populară între filmele nominalizate este ficțiunea (cu 95 din 145 de titluri unice), dar mai bine de jumătate din ele sunt, ca tip de producție și distribuție, filme de artă (60). Calculând după data lansării, e destul de vizibil (aproape la egalitate) melanjul între filmele apărute recent (62 în 2023, 30 în 2022 și, nu în ultimul rând, unul din viitor – 2024!), care au circulat în festivaluri internaționale sau au rulat în săli de cinema, și, de cealaltă parte, preferințele în (re)descoperiri (auto-retrospectivele votanților noștri întinzându-se destul de omogen, cca. 10 pentru fiecare deceniu, până la începutul anilor ‘60). Așadar, cinefilia pare interconectată cu rețeaua festivalurilor și a cinematografelor locale, dar spectatorii interesați s-au obișnuit să aibă descoperiri semnificative și acasă.

Cu toate că apar în număr mai mic (27), majoritatea documentarelor menționate sunt cele care au circulat prin festivalurile (naționale  și internaționale) de anul acesta. Documentarul, filmul experimental, documentarul experimental și filmul de instalație rămân genurile mai puțin accesibile pe ecranul personal al fiecăruia (spre deosebire de filmele de ficțiune) și sunt mai degrabă filme pentru care cinefilii trebuie să circule în festivaluri (sau expoziții) pentru a le viziona. O concluzie neașteptată e că popularitatea scurtmetrajelor (văzute și ele în festivaluri, inclusiv în retrospective) este semnificativ mai mare decât între nominalizările de anul trecut.

Judecând după regiunile geografice ale filmelor votate, numărul celor din afara Europei sau SUA este destul de mic (sub 20%, chiar numărând coproducții). Rămâne un semn de întrebare dacă filmele (atât cele recente, cât și cele care ar putea fi redescoperite) din Asia, Africa sau America Latină sunt mai puțin căutate de către cinefilii din România sau dacă, discuția gravitând mai întotdeauna în jurul filmelor europene, britanice și nord-americane, memoria acestora rămâne mai pregnantă. Totuși, România e pe locul 3 (după SUA și Franța)  în numărul de filme nominalizate, deci ne bucură faptul că cinefilii români își regăsesc preferințele și inspirația în producțiile  autohtone.

Scopul principal al acestui material n-a fost și nu este să creeze categorii valorice ferme – după care anumite filme, cele mai votate, sunt incontestabil cele bune, iar filmele nepopulare nu merită apreciere –, ci mai degrabă să permită o reflecție asupra felului în care anumite filme adună entuziasm, să permită speculații asupra felului în care mediul cultural favorizează anumite filme. De exemplu, pare că se face simțită distribuția filmelor în sălile românești, așa încât cele mai votate titluri au avut un distribuitor român: Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (9 nominalizări, distribuit de Domestic Film, de altfel un film românesc aclamat de la premiera internațională), Anatomia unei prăbușiri/Anatomie d’une chute (6 nominalizări, distribuit de Voodoo Films), Fallen Leaves/Frunze căzătoare (4 nominalizări, distribuit de Bad Unicorn) și Crimele din Osage County/Killers of the Flower Moon (3 nominalizări, distribuit de Ro Image 2000) au adunat, într-un set eterogen de propuneri, cele mai multe nominalizări, în timp ce paisprezece filme au fost nominalizate de două ori. Dincolo de asta, pare încurajator pentru selecționerii de festival că mai multe filme marcante par să fi fost descoperite prin retrospectivele de aici: One World Romania sau BIEFF sunt explicit menționate în topurile culese. E de menționat și că o mică parte dintre titluri repetă nominalizări de anul trecut – Aftersun, Saint Omer (ambele, lansate în săli în România în 2023, de Bad Unicorn, respectiv Independența Film) și All the Beauty and the Bloodshed au adunat în continuare apreciere în vizionări mai recente.

E greu de tras vreo concluzie fermă, pe baza voturilor primite, în privința unor diferențe între nominalizările la care sunt predispuși votanții în funcție de profesii. Desigur, de la curatori de artă vizuală am primit (și) recomandări de instalații cu componentă audiovizuală, iar de la selecționeri, filme din zonele mai apropiate activității lor în cadrul festivalurilor și cinecluburilor – dar o distincție tranșantă între profesioniști în cinema și curatori/critici, de exemplu, ar fi forțată, pe baza titlurilor alese.

Chiar prin comparație cu anul trecut, filmele nominalizate acoperă o arie largă și împart destul de sever voturile invitaților noștri. Sunt puține titluri – și de altfel puțin surprinzătoare – care au adunat cel puțin trei voturi. Așa-zisele câștigătoare sunt totodată cele mai recenzate sau des recomandate titluri recente, majoritatea având premiera chiar în această toamnă. Totodată, lipsesc sau sunt foarte rare filmele menite pentru un public larg. Așadar, topul nu pare neapărat o surpriză pentru cei la curent cu premierele filmelor de artă, însă funcționează ca reminder și ca listă scurtă – chiar la aproape 150 de titluri – de filme pe care merită să le urmăriți (în toate sensurile cuvântului).

Mai jos găsiți răspunsurile, sortate alfabetic, care sperăm să vă susțină într-o serie de descoperiri cinefile. Au răspuns: Călin Boto, Dana Bunescu, Jose Cabrera, Sebastian Ceolca, Cătălin Cristuțiu, Ioana Diaconu, Flavia Dima, Monica Felea, Carla Fotea, Cristina Iliescu, Radu Jude, Monica Lăzurean-Gorgan,  Dora Leu, Diana Ludu, Ilinca Manolache, Ilinca Mănescu, Ionuț Mareș, Diana Marincu, Victor Morozov, Laura Mușat, Georgiana Mușat, Raluca Oancea (Nestor), Cătălin Olaru, Bogdan Theodor Olteanu, Andreea Pătru, Vlad Petri, Alex Pintică, Ștefan Ristea, Laura Săvuțiu, Andrei Tănăsescu, Radu Toderici, Irina Trocan și Emil Vasilache.

Călin Boto

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude, 2023)

The Seventh Shift (r. Nataliya Ilchuk, 2023)

Tito po drugi put među Srbima / Tito pentru a doua oară printre sârbi (r. Želimir Žilnik, 1994)

 

 

 

 

 

Cursul lui Jean-Luc Godard despre cinema și război, Montreal, 1979

Reconstrucție în peisaj (r. Wanda Mihuleac, 1978)

În 2023 am renunțat la a scrie critică de film; nu deodată și nu de tot, dar în principiu. Inevitabil, filmele pe care le-am ales au legătură cu asta – sunt filme despre imagini, despre peisaje și oameni și istorie devenind imagini, ceea ce, paradoxal, m-a făcut să mi le explic îndelung prin cuvinte. Căci cred în continuare că nimic nu poate fi inefabil.

Dana Bunescu

Într-o ordine aleatorie, pentru că nu găsesc suficiente argumente ca să îmi placă topurile sau măcar să le iau în serios, am ales din cele câteva, multe, puține, diferite filme pe care le-am vazut în sala de cinema următoarele titluri:

2001: A Space Odyssey (r. Stanley Kubrick, 1968)

L’armée des ombres (r. Jean-Pierre Melville, 1969)

Vitalina Varela (r. Pedro Costa, 2019)

Pasażerka (r. Andrzej Munk, 1963)

Țărmul n-are sfîrșit (r. Mircea Săucan, 1962)

Dat fiind că lista este rodul unei nu mai mult de o secundă de gândire, încerc în mai multe secunde de după ce am scris-o să înțeleg ce leagă toate aceste titluri, ce au ele în comun, dacă tot s-au ițit la gardul primului impuls. Și găsesc că toate explorează într-un fel sau altul resursele expresive ale liniștii, testează capacitatea noastră, a spectatorilor de a ne mai acorda antenele, în condițiile în care pare că ne-am refugiat cu mic cu mare, surzi la agonia propriilor gânduri, în doar acele dimensiuni în care Universul nostru mărunt urlă, huruie, bâzâie, polemizează, latră, scandează și se scandalizează, la vibrațiile infinitezimale, delicate ale tăcerilor texturate.

Tăceri de varii naturi și dimensiuni. De la imensul vid astral de dincolo de ceea ce cunoașterea umană a știut explora la tăcerile încordate și încruntate ale ascunzătorilor Rezistenței Franceze din cel de-al doilea Război Mondial, de la liniștea tensionată ce precede sau urmează unei execuții în lagărul de la Auschwitz în care doar lătratul câinilor de pază și clefăitul noroiului de sub tălpile saboților deportatelor mai sunt semne de viață, la șoaptele frisonante, umile și solidare ale imigrantilor din fostele colonii portugheze din periferiile sărmane ale Lisabonei, sau, de ce nu, la plăcerea jocului tihnit și amuzat al iubirii juvenile dintr-un microunivers care a reușit imposibilul sustrăgându-se constrângerilor realismului socialist cel zguduit de larme ideologice trâmbițate monocord tocmai atunci cand părea că rigurozitatea și vigilența cerberilor lui erau mai ascuțite. Altfel spus, sunt lumi care prin tăcerile structurate pe care le exersează, opusul larmelor amorfe care ne umplu fără milă și opreliști toate interstițiile vieții de zi cu zi, ne mai oferă șansa să mai alergăm după câte un gând doar al nostru, solidari numai și numai cu noi înșine, mânați de resorturi care scapă controlului turmei. În care micul și infimul, care rezistă asaltului pungilor de chipsuri și popcorn fâșâite delicat atât cât să facă atmosfera de cinema mai autentică, sunt măsura tuturor lucrurilor.

 

Jose Cabrera

La hojarasca (r. Macu Machín, 2024).

Un portret amar al familiei regizoarei care se schimbă abrupt vizual în mod miraculos, străbătut de timp și natură.

Gasoline Rainbow (r. Bill Ross IV, Turner Ross, 2023)

Un road trip magic cu o melodie care îți rămâne în cap: Changes:

“In the same old town, I saw your face

You seemed so sad, I felt the same

I knew you felt a way that I couldn’t change

I knew you felt a way that I couldn’t change”

 

 

 

 

 

 

 

Un ghid de viață pentru tineri și o evocare a amintirilor pentru cei care nu mai sunt tineri. Carpe diem.

Orlando, My Political Biography (r. Paul B. Preciado, 2023)

Tranzițiile dintre documentar și ficțiune, dintre genuri sau între personaje compun o piesă extraordinară a cinematografiei contemporane și filmul central pentru colectivul trans. Cult movie.

Grace (r. Ilya Povolotsky, 2023)

Probabil cel mai subestimat film al anului. O poveste frumoasă filmată cu simț estetic. Sau cum arta poate fi suprimată de context (belic, în cazul ăsta). Merită să ne amintim de comisarii politici care au atacat filmul (ca un fel de securiști, dar aparținând criticii de film) fără să spună un cuvânt despre el.

The Sweet East (r. Sean Price Williams, 2023)

O poveste nihilistă compusă din viniete despre o societate care și-a pierdut identitatea și nu-și mai găsește drumul. O excursie în care toate capetele sunt tăiate (off with their heads!): gun control, woke, tea party, neonazis, teroriști, ultra religioșii, artsy people, wannabes… Nimeni nu este în siguranță în scenariul incisiv al lui Nick Pinkerton, pe cât de imprevizibil, pe atât de distractiv și frivol. It’s Show Time!

Și trei scurte:

Natureza humana (r. Mónica Lima, 2023)

Un film despre o familie de azi, cu o paletă de culori calde, încadrare frumoasă și o atmosferă relaxată, binevenită, dar rar întâlnită în cinemaul contemporan. Cu un tempo asemănător lui Rohmer și care se poate atribui noului val iberic de regizoare.

Jill, Uncredited (r. Anthony Ing, 2022)

Un colaj prețios despre o persoană din umbra platourilor de filmare. O lucrare aproape entomologică cu un montaj ca un microscop ce extrage în prim plan o persoană invizibilă transformând-o într-o protagonistă colosală.

Ours (r. Morgane Frund, 2022)

O analiză a privirii și a relației dintre violență și imagini, dintre animale și oameni. O confruntare prin intermediul cinemaului între trecut și prezent, între curajul regizoarei și inconștiența protagonistului.

Sebastian Ceolca

Talk to Me (r. Danny Philippou, Michael Phillipou, 2022)

Îndată cu apariția hit-ului din 2014, It Follows, remarcasem o schimbare majoră de formă și concept apărută pe terenul deja consacrat al teen horror-ului. Ulterior, am văzut un film care apăruse cu un an înainte: Contracted (2013) – un body horror răvășitor, din păcate trecut pe sub radar, eclipsat de acela al lui David Robert Mitchell. Ambele nu doar că vorbesc, ci strigă din rărunchi despre bolile cu transmitere sexuală. Remarcasem, așadar, o specie nouă de horror; una care discută pertinent problemele și angoasele adolescenților. I-am zis atunci horror social. Un astfel de horror social e și acest debut al youtuberilor-deveniți-regizori, un hit instant și el. În contextul actual al consumului de droguri printre adolescenți, horrorul ăsta e de o relevanță care zdruncină. Altfel, și în materie de horror per se, e unul dintre cele mai bune – dacă nu chiar cel mai bun – care au rulat și pe ecranele noastre.

 

 

 

 

 

 

 

When Evil Lurks (r. Demián Rugna, 2023)

 Un horror argentinian cu posedări cum nu s-a prea mai văzut în ultimul timp. E intens, curajos și imprevizibil. Dar ceea ce-l face cu adevărat puternic nu e gore-ul sau epidemia demonică descătușate dintr-un horror oricum foarte musculos, ci felul în care ne face să ne simțim complet dezarmați în fața oricărei forme de corupție prezentă (în forma supranaturalului), de neoprit îndată ce începe să dea măcar târcoale. Totuși, deține senzaționalismul reprezentat de două scene de jump scares (una mai eficace decât cealaltă), prilej care mi-a inspirat un studiu încă neterminat despre sperieturile din cinemaul horror post 2000.

Master Gardener (r. Paul Schrader, 2022)

 Putem cădea de acord că încheierea neoficialei trilogii de Paul Schrader (începută cu First Reformed din 2017 și continuată cu The Card Counter din 2021) n-ar fi, prin comparație cel puțin, una dintre cele mai grozave. Dar probabil că un bărbat tulburat încă de un trecut rușinos, ținut secret în fața unei femei tinere de care se îndrăgostește nu cunoaște o mai binemeritată iertare decât în acest film. Din nou, nu e cel mai bun Schrader – e foarte departe de a fi –, însă, din considerente personale, cu ăsta am rezonat puternic pe alocuri. Prin urmare, e o alegere foarte subiectivă.

Blue Jean (r. Georgia Oakley, 2022)

 În Anglia anului 1988, sub guvernul conservator condus de Margaret Thatcher, o femeie duce cu greu o viață dublă. E o profesoară de sport lesbiană într-o instituție la fel de conservatoare. Chinul ei interior de a trăi pe această punte șubredă care, de la un punct încolo, pare să se prăbușească oricând cu ea, e atât de intens observat și analizat de regizoarea debutantă încât, fără sa stau vreun pic pe gânduri, consider că e cel mai puternic film cu tematică LGBTQ+ din câte am văzut vreodată. Filmul e din 2022 (conform IMDb), dar a prins câteva proiecții pe-afară în acest an – prea puține se pare, așa că s-ar putea explica cum de i-a scăpat printre degete tocmai lui John Waters, din (foarte) binecunoscutul său top anual.

Cătălin Cristuțiu

Jill, Uncredited (r. Anthony Ing, 2022)

Un scurt film de montaj, care descrie cariera de zeci de ani a unei figurante profesioniste din Marea Britanie. O observație despre clasele sociale în breasla filmului pare să se coaguleze cu fiecare cadru – diferența dintre actor și figurant. Aș merge mai departe, aș specula că însuși filmul este dintr-o clasă considerată mai joasă, de scurt-metraj și de film de montaj. Și atunci cel mai bun lucru de făcut este să-l includ în acest clasament, alături de filme (foarte) lungi, unele cu actori celebri.

 

 

 

 

 

 

 

Sobre todo de noche (r. Víctor Iriarte, 2023)

Un debut ciudat, ce combină o estetică profund stilizată, un mix vizual interesant de mizanscene bresoniene și culori iberice, cu un subiect serios. Este vorba despre una dintre cele mai mari traume recente ale Spaniei, scandalul bebelușilor furați în timpul regimului franchist.

Trenque Lauquen (r. Laura Citarella, 2022)

Un film fascinant, care pare să aibă lucruri în comun cu Vertigo (1958) sau cu Mulholland Drive (2001) pe de o parte și cu The Big Sleep (1946), pe de alta, Trenque Lauquen este tot atmosferă; este imprevizibil și comic, dar fără un stil cinematografic memorabil. Regizorea îl citează ca influență principală pe Adolfo Bioy Casares și nu pe Hitchcock. Asta este partea interesantă, că un film vag, care pare a se dezintegra la fiecare digresiune, este totuși condus de schelatura sa literară (și sonoră) mai degrabă decât de limbajul său vizual.

Killers of the Flower Moon (r. Martin Scorsese, 2023)

Cel mai important film al lui Martin Scorsese. Mă opresc aici, sunt sigur că vor fi mai interesante textele colegilor critici despre acest film.

Ioana Diaconu

Cred că a fost anul în care am văzut cele mai puține filme acasă așa că mă rezum la ce am văzut în cinema din ianuarie încoace și aș menționa că am început anul cu o proiecție delicioasă Rocky Horror Picture Show (r. Jim Sharman, 1975) de revelion, la cinema Troisi în Roma.

După care virez complet spre tensiunea sălilor de judecată cu Saint Omer (r. Alice Diop, 2022), Anatomy of a Fall (r. Justine Triet, 2023) și Decision to Leave (r. Park Chan-wook, 2022), care au rămas toate cu mine prin ambiguitatea personajelor lor care nu puteau fi cuprinse într-o singură definiție de bun sau rău și își schimbau forma constant. Lucru care mi s-a părut invigorant și mi-a plăcut la toate trei, deși evident că fiecare a avut alte substraturi.

Mi-a plăcut mult Knit’s Island (r. Ekiem Barbier, Guilhem Causse, Quentin L’Helgouac’h, 2023), filmat într-un joc video, care surprinde foarte bine căutarea asta constantă a unui grup de apartenență, simularea unor avataruri în online ca să ne găsim tribul.

 

 

 

 

 

 

 

Am încheiat cel de-al patrulea sezon F-SIDES cu o retrospectivă Marguerite Duras și de aici aș menționa Le Camion (1977), un film pe care mai degrabă ți-l imaginezi decât îl vezi, așa cum a zis Richard Brody că Duras a inventat timpul condițional în film (informație pe care am aflat-o via Georgiana Vrăjitoru, care a făcut și selecția). Tot în cadrul sezonului am văzut pentru prima oară Blind Spot (r. Claudia von Aleman, 1981) și Losing Ground (r. Kathleen Collins, 1982) și mi-au plăcut mult de tot.

Și cam atât, something old, something new, something blue.

Flavia Dima

Nu cred că a fost un an nereușit pentru cinemaul mondial – ba chiar, dimpotrivă; excepție făcând, din păcate, producția locală -, însă trebuie să spun că sarcina de-a aduna un top m-a bulversat: mi-a fost greu să-mi amintesc ce filme au apărut anul acesta, ca să pot face o aproximare justă, deși mi-au plăcut multe filme din acest an. Poate că mă lasă memoria pe termen scurt, cine știe. Însă, vorba aia, dacă ar fi să iau niște filme de anul acesta cu mine pe o insulă pustie, cam acestea ar fi:

– Ah Filhas Do Fogo (r. Pedro Costa)

– The Human Surge III (r. Eduardo Williams)

– Fallen Leaves (r. Aki Kaurismäki)

– A Good Place (r. Katarina Huber)

– The Secret Garden (r. Nour Ouyada)

 

 

 

 

 

 

 

În schimb, poate cea mai mare satisfacție a anului acesta e faptul am recuperat multe, multe goluri din cunoașterea mea a cinemaului de patrimoniu. Lista de filme de mai jos m-a intrigat, m-a adus în pragul lacrimilor, m-a făcut să râd cu o poftă nebună, m-a făcut să mă gândesc la mulțimea infinită de teritorii înspre care cinemaul poate să tindă:

– La Telenovela Errante (2017) + The Territory (r. Raúl Ruiz, 1981)

– Fragil Como o Mundo (r. Rita Azevedo Gomes, 2001)

– Distant Voices, Still Lives (r. Terrence Davies, 1988)

– Mundial 78 (r. Narcisa Hirsch, 1978)

– Black Film (r. Želimir Žilnik, 1971)

Monica Felea

Mi-e teribil de greu, atunci când mă întreabă cineva despre cele mai bune filme pe care le-am văzut într-un an, să elimin din listă filme pe care am ales să le distribuim în cinematografe prin Bad Unicorn.

Într-un fel, am un soi de teamă de a le nominaliza, gândindu-mă că voi fi judecată prin prisma profesiei – este normal să nominalizez filmele pe care le promovez și dispare, poate, obiectivitatea. Pe de altă parte, opțiunea de a alege un film este tot de acolo, alegem tot ce e mai bun din ce vedem. Și ar fi incorect pentru aceste filme să le ignor din frica menționată mai sus.

Ca atare, nu am cum să nu spun că The Zone of Interest (2023), alături de Four Daughters (2023) sunt două dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultimii ani. Primul, pentru lentila prin care Jonathan Glazer alege să se uite către o istorie despre care, la prima vedere, ai zice că s-a spus deja totul în cinema. Al doilea, pentru felul în care Kaouther Ben Hania reușește să ne facă loc în intimitatea unei familii cu atât de multă istorie și durere.

Nu am nici cum să neg că filmul de care m-am simțit legată aproape personal a fost Perfect Days (2023) al lui Wim Wenders, care ne arată, încă o dată, cât de multă bucurie poți găsi în singurătate și liniște, atunci când alegi să-ți trăiești viața prin micile ei bucurii. Atât de simplu și totodată atât de eficient pentru speranța într-o lume mai bună.

Iar pentru că topul ne lasă libertatea de a alege sau 3 sau 5 filme, voi menționa și două titluri pentru care mi-aș fi dorit să existe un public și o rețea de cinematografe în România. Care mi-au rămas în minte și în suflet, dar pentru care nu am putut să ducem o luptă pierdută din start:

La Bête dans la jungle (2023), un amestec de istorie recentă, poezie, emoție și meditație asupra trecerii timpului, regizat de Patric Chiha, după nuvela cu același nume scrisă în 1903 de Henry James. Întâmplarea face ca după aceeași nuvelă să fi apărut anul acesta și mult mai cunoscutul La bête (2023), în regia lui Bertrand Bonello, cu Léa Seydoux în rolul principal. Rămân însă cu gândul la cel dintâi, așa cum rămâi cu gândul la o bijuterie care pare să strălucească doar pentru tine într-un morman de pietre prețioase.

Samsara (2023) lui Lois Patiño, filmat pe peliculă de 16mm, o experiență de cinema unică, senzorială chiar, cu siguranță spirituală, pe care nu mi-aș imagina să-l revăd altfel decât tot într-o sală de cinema, să trăiesc acele minute de liniște și întuneric care te conduc într-o altă lume pe care fiecare și-o imaginează în felul lui și care cred că mi-a schimbat modul de mă uita la lumea din jur.

Carla Fotea

2023 – ciorbiță.  Pentru că oscilez mereu între mania de „a fi la curent” și mania de a recupera „chestii importante”, pe lista mea se găsește un fel de ciorbă – o amestecătură de filme la care am reușit să mă uit până la capăt (adică fără să adorm, căci am și această  patimă).

Sweet Dreams, Ena Sendjarevic (2023)

The Holdovers, Alexander Payne (2023)

Mamma Roma, Pier Paolo Passolini (1962)

Ponyo, Hayao Miyazaki (2008)

Anatomy of a Fall, Justine Triet (2023)

Cristina Iliescu

Trenque Lauquen (2023, Laura Citarella)

Volatil, complicat, absurd, cu un ritm intern muzical, un film lung făcut din două părți (de fapt două filme separate), din 12 capitole surprinzătoare și abia văzut săptămâna asta.

My Man Godfrey (1936, Gregory La Cava)

L-am selectat pentru un singur moment distinctiv de grație cinematografică și pentru că m-a ajutat să realizez ceva despre cum mă uit la filme: că nu am abilitatea să disting între un film prost și unul care e bun. Evit această distincție nu din timiditate, ci pur și simplu din neputință; pot să identific ce mă impresionează dintr-un film, știu ce pot să apreciez deși nu îmi place, știu ce fel de forme mi se par uimitoare (acestui film îi lipsesc) și tot așa. Asta se întâmplă, probabil, pentru că în viața mea de cinefilie conștientă am văzut aproape numai capodopere. Există atâtea filme importante sau de neratat pe care trebuie neapărat să le recuperez. Filmul ăsta n-aș zice că e o capodoperă și totuși mi-a plăcut. Că l-am inclus aici e o invitație, de fapt, să vedem tot felul de filme care ne ies în cale.

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (2023, Radu Jude)

Bineînțeles, nu mai este nevoie de explicații. E filmul meu românesc favorit anul ăsta.

Radu Jude

Film annonce du film qui n’existéra jamais: ‘Drôles de guerres’ (Jean-Luc Godard)

L’amour fou de Jacques Rivette (în varianta restaurată)

Russia 1985-1999: Trauma Zone (Adam Curtis) (e integral pe Youtube)

 

 

 

 

 

 

 

Umbrele strămoșilor uitați (Serghei Parajanov) (și el e integral pe Youtube)

Monica Lăzurean-Gorgan

Anul acesta nu am văzut multe filme, sau poate mă înșel, și asta din cauză că filmele văzute nu m-au bântuit, așa cum sănătos ar trebui să se întâmple.

Însă am văzut în aceeași săptămână două filme superb de dureroase, documentarul Eternal Memory (2023) de Maite Alberdi și ficțiunea Memory (2023) în regia lui Michel Franco, filme care nu ar fi trebuit văzute în aceeași săptămână. Sunt filme puternice, construite cu personaje fragile, povestind despre ce altceva decât despre trecerea noastră prin lume și ce (nu) rămâne în noi după întâlnirile speciale pe care le avem cu partenerii de viață.

Și dacă aș mai rămâne în zona de memorie, aș dori să zic și de întâlnirea cu filmul The Pigeon Tunnel (2023), unde Errol Morris dialoghează, în stilul lui foarte cunoscut, cu scriitorul John le Carre (David Cornwell) și construiește un portret generos acestui fost spion reinventat în scriitor, care vorbește mult despre memoria subiectivă și care zice la un moment dat „when we buried the hatchet we always remembered where we’d put it.”

 

 

 

 

 

 

 

Aș mai pomeni și de In the Rearview (r. Maciek Hamela, 2023) care este un documentar filmat în Ucraina de o echipă de polonezi care fac un film simplu și uman, care trebuie văzut. Queendom (2023), în regia Agniiei Galdanova este un documentar îndrăzneț și foarte bine făcut (în Rusia), iar în timpul filmărilor atât protagonista, cât și regizoarea au trebuit să plece din Rusia, altfel riscau închisoare și alte cele.

Dora Leu

Un top cu 7 – cer să mi se permită, că pe unul deja îl văzusem și altul e un scurtmetraj de 4 minute (deși conține în el mai mult cinema decât filme de ore întregi). În 2023 am locuit vreo șase luni în Franța, într-o situație în care n-am avut acces decât la internet mobil, așa că dacă am vrut să văd vreun film, a trebuit să mă duc la cinema. Ca animalele! Nu-i ca și cum n-aveam de dinainte obsesia de a vedea un film pe ecran mare, dar ea s-a manifestat revelatoriu în misiunea de a descoperi cinematografele din Paris – cinefilia pariziană am crezut că-i o vrajă istorică și legendară, dar nu, e totul adevărat și de cinci ori mai profund decât îți poți imagina. În toate aceste săli am descoperit ceva comunitar, o dorință nu de a prinde cele mai noi filme, ci pur și simplu exercițiul de a merge la cinema. Urez pe această cale sănătate casierilor cărora li s-a făcut milă de mine și mi-au dat bilet cu reducere pentru sub-26, atunci când au văzut că mi se umezesc ochii că acum trebuie să plătesc bilet întreg. În nicio ordine, mai jos – 2 văzut pe telefon pe date mobile, 3 și 7 văzute pe ecrane mici.

1. Welfare (r. Frederick Wiseman, 1975)

Am văzut Welfare în copie restaurată și pentru prima oară un Wiseman pe ecran mare, chiar la Cinemateca Franceză cu regizorul însuși prezent și îmbrăcat asortat cu culorile posterului – ceea ce face cu atât mai valoros evenimentul pentru mine. Trișez, filmul îl mai văzusem, dar mi s-a părut complet altul pe ecran mare – cadrele parcă mai „cinematografice”, mai ficționalizante decât îmi aminteam. Parcă m-am gândit la film mai puțin ca la un documentar și mai mult ca la o ficțiune accidentală. Cum se schimbă Wiseman pe ecranul mare e o întrebare extraordinară pentru mine, pe care o lansez mai departe. PS: Dacă am înțeles eu bine, se plănuiește o restaurare sistematizată (și în curând) a restului de filme ale lui Wiseman. 

2. Mobile Men (r. Apichatpong Weerasethakul, 2008)

Vă ia mai puțin să vă uitați la film decât să citiți textul ăsta. Some people have really figured out cinema, huh.

3. *Corpus Callosum (r. Michael Snow, 2002)

Face un double-bill ideal cu The Human Surge 3 (2023, r. Eduardo Williams). Gândirea despre imagine a lui Snow și elasticitatea mediului în interiorul filmelor sale sunt absolut revoluționare. *Corpus Callosum are deja 20 de ani, dar e de profundă actualitate pentru modul în care interacționăm astăzi cu limbajul vizual, vezi digital. Prăjeală ar spune unii, teorie media ar spune alții.

4. La Chimera (r. Alice Rohrwacher, 2023)

E ceva absolut irațional de frumos la acest film – Josh O’Connor face cel mai bun rol al carierei sale, cald, carismatic, uman. Mă obsedează, tânjesc să văd din nou acest film așa cum nu mi s-a întâmplat niciodată. E rău să te îndrăgostești de filme.

5. Slow (r. Marija Kavtaradze, 2023)

Mi-e neclar de ce acest film a scăpat printre mâinile mai multor distribuitori. Intim și dulce, o mărturie generațională a unui nou cinema, care nu agasează prin „tinerimea sa” și nu e nici stângace. Niște superbe secvențe în limbajul semnelor – mici virgule în ansamblul limbajului vizual, care arată o istețime discretă și, care, totodată, eliberează cinemaul de pretențiile dialogului.

6. in water (r. Hong Sang-soo, 2023)

Insuportabila ușurătate a cadrului nefocalizat.

7. Life Finds a Way (r. Hirobumi Watanabe, 2019)

Tragedia de a vrea să faci un film atunci când la TV e și Cupa Mondială de Fotbal. Revelația totală a anului meu cinematografic e regizorul Hirobumi Watanabe și micul lui orășel de provincie unde se întâmplă metacinema. In fact, the existence of film critics just disgusts me. I hate them no matter what. If a film critic said what he wrote in the magazine to my face, I would kick his ass to the ground and dump him in the Kanda River. I don’t care if it’s Shigeko Hasumi, André Bazin, Nagaharu Yodogawa or Tadao Sato. All critics should be beaten and become fish food.

Bonus-ul video pe anul ăsta: Blur – For Tomorrow, acum color și 4K, profund altă Londră, profund alți ani 1990 față de versiunea alb negru. Ba nu – Pulp – Babies (Spoken Word Version Short Film).

Diana Ludu

Pentru retrospectiva colectivă a Acoperișului de Sticlă, am selectat acele filme pe care le-am revăzut (sau pe care îmi doresc să le revăd). Țin să menționez că următoarele titluri au fost filtrate prin perspectiva scenaristului. Văd filmul ca și cum ar fi o pânză de păianjen. Mă gândesc la poveste în ansamblu, apoi încerc să-i privesc fiecare ramificație. Observ când unele fire lipsesc, mă întreb de ce altele se întrerup brusc, le urmăresc pe cele firave cum se pierd în marea schemă. Mi se pare extraordinar – fiecare poveste are propria formă, propriul fel de a fi. Deși filmele de mai jos au fost descoperite de mine în 2023, vor rămâne alături de mine mult timp de aici înainte.

Aftersun (Charlotte Wells, 2022)

L-am văzut la cinema, alături de alți doi prieteni, iar atunci când am ieșit din sală, toți trei am convenit, fără îndoială, că „de asta facem film”. L-am revăzut de trei ori. Este filmul pe care l-am simțit cel mai intens, despre ce înseamnă să fii copil – și părinte – deopotrivă. Un film care face mult cu puțin, o încântare vizuală care demonstrează că iubirea încă mai poate fi reinventată – atât pe marele ecran, cât și în afara lui.

Marcel the Shell With Shoes On (Dean Fleischer Camp, 2022)

Probabil cel mai simpatic film văzut de mine în acest an. Recunosc că am o slăbiciune pentru filmele în care tema centrală este legată de căutarea/găsirea/regăsirea familiei. Din punct de vedere tehnic, filmul împletește acțiunea live cu animația – iar pentru mine, emoția a venit și din simbioza creată între elementele lumii reale, care au fost îmbinate cu scoicile create în stop motion. Până la urmă, cred că lumea reală merită și puțină magie.

Pieces of a Woman (Kornél Mundruczó, 2020)

Un film care m-a atins și m-a cutremurat din toate punctele de vedere – despre puterea de reinventare a unei femei care și-a pierdut fiica abia născută. Momentele de tensiune au rămas alături de mine, le percep la fel de intens chiar și acum, la câteva luni distanță de momentul în care l-am văzut. Cele de calm sunt încă impregnate pe retina mea, reprezentări care oferă adâncime pentru angoasa și durerea protagonistei. Tăcerea ei a fost cea care a strigat cel mai tare la final, aceasta fiind și cea care i-a dat puterea de a se elibera de sub greutatea trecutului.

 

 

 

 

 

 

 

Tár (Todd Field, 2022)

Pentru mine, Cate Blanchett va rămâne întotdeauna Galadriel. Rolul ei emblematic din Stăpânul Inelelor m-a marcat (într-un sens cât se poate de pozitiv). De-a lungul anilor, am fost uimită să constat că noblețea și verticalitatea ei se păstrează în producțiile mai recente. Lăsând la o parte fascinația mea pentru Tolkien și lumea fantasticului, am apreciat la Tár faptul că, atunci când a fost depășită granița subțire a pasiunii și s-a pătruns pe teritoriul obsesiei, Blanchett s-a dat un pas înapoi – păcălindu-ne, tachinându-ne, pentru ca mai apoi să reia aceiași pași înnebunitori. Tár este, asemenea unui foc sălbatic, reținut până într-un punct. Apoi se dezlănțuie și renunță la granițele impuse, abandonând orice urmă de rațiune și control. Este un film cu și despre muzică – un dans.

Ilinca Manolache

O să încep cu Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii de Radu Jude. 🙂

The Eclipse (2022) de Nataša Urban și Foragers (2022) de Jumana Manna despre culegătorii de za’atar din Palestina le-am văzut la One World Romania – tot acolo am descoperit A House Made of Splinters (2022) de Simon Lereng Wilmont și Love Is Not an Orange (2022) de Otilia Babara.

 

 

 

 

 

 

Continui cu Între revoluții (2023) al lui Vlad Petri pe care l-am adorat, un documentar hibrid, they say.

Anul acesta am avut ocazia să văd Ossos (1997) de Pedro Costa – thanks to Flavia Dima and BIEFF – unde am văzut și Vitalina Varela (2019).

O superbitate de film de Teona Galgoțiu – Vreau să sparg sera (2022).

Și închei lista cu un film documentar trist, așa cum pare să fie și realitatea zilele astea: Tantura (2022) de Alon Schwarz.

Am zis de Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii de Radu Jude? Am zis.

Ilinca Mănescu

2023 a fost pentru mine anul trezirii conștiinței politice, în care am început să privesc lumea printr-o lentilă queer feministă anti-autoritară. Selecția mea cuprinde (cu o singură excepție) filme regizate de femei, pentru că doar asta m-a interesat să văd în ultima perioadă.

Sunt puține producții asumat politice în cinematografia mainstream, însă pe mine, personal, mă ajută să văd și pașii mici pe care unele autoare îi fac în direcția asumării.

Playback (r. Iulia Rugină, 2023) este documentarul la distribuția căruia am lucrat toată vara lui 2023, un film care te face să simți chestii contradictorii, cu care dansezi, râzi și plângi în același timp, care ironizează deopotrivă nostalgia pentru Epoca de Aur și fascinația pentru capitalismul vestic, un film care îți scapă printre degete, un film „queer”, colorat și muzical ca un „drag show”, entertaining ca un swipe pe TikTok, incomod ca un film jurnal.

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude, 2023) este un film asumat de stânga, care m-a ținut prin estetica de colaj și prin TikTok-urile lui Bobiță. Ironia acestui film este atât de ascuțită, încât pe alocuri devine efilată și inaparentă, chiar elitistă. Însă relația dintre actrița Ilinca Manolache, personajul ei, Angela din 2023 – o tânără masculinizată de mediul în care trăiește – și Bobiță – prototipul masculului agresiv, misogin, clasist, abilist etc. interpretat de Ilinca/Angela pe TikTok – a reprezentat pentru mine inefabilul care m-a ținut lipită de ecran cât a durat filmul.

Anatomia unei prăbușiri (r. Justine Triet, 2023) mi-a plăcut pentru că pune lumină pe cât de puțină credibilitate are o femeie în fața legii, dar și pentru că deconstruiește și provoacă convențiile thrillerului psihologic, astfel încât la final nu mai contează cine e criminalul. Acest zoom out, care permite o perspectivă mai nuanțată asupra contextului, care mută accentul de pe rezultat înapoi pe proces, mi s-a părut punctul forte al filmului.

Nine Months (r. Márta Mészáros, 1976) și Rodeo (r. Lola Quivoron, 2022) sunt două filme pe care le-am recuperat în cadrul cineclubului feminist F-Sides. Nine Months scoate la lumină elemente feministe din spațiul socialist, în timp ce Rodeo pătrunde în intimitatea unei persoane non-binare, care face eforturi ca să fie asimilată de un grup masculin infracțional.

 

 

 

 

 

 

Ionuț Mareș

Fallen Leaves – Aki Kaurismäki

Hors-saison – Stéphane Brizé

Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii – Radu Jude

Anatomie d’une chute – Justine Triet

Killers of the Flower Moon – Martin Scorsese

 

 

 

 

 

 

 

Este primul an, după mult timp, în care nu am mai reuşit să ţin evidenţa filmelor văzute. În plus, în 2023 am scris destul de puţin despre filmele noi, chiar dacă am văzut la fel de multe ca până acum. Aşa că e un top mai capricios decât de obicei, bazat doar pe ce a reţinut cel mai pregnant memoria. Este şi motivul pentru care m-am oprit doar la ficţiune şi doar la titluri din 2023 (dintre cele văzute în festivaluri, în distribuţie, pe platforme sau din alte surse). Evident, nu am prins tot ce a fost potenţial relevant, aşa că voi intra în 2024 cu câteva restanţe stânjenitoare. Cele mai regretabile – filme despre care s-a scris în general laudativ şi care au prins deja mai multe topuri de final de an – sunt The Zone of Interest, de Jonathan Glazer, şi Cerrar los ojos, de Victor Erice.

Chiar şi aşa, cele cinci filme pe care le-am ales pentru această anchetă ar fi fost greu de detronat. Fiecare mi-a plăcut teribil de mult, din motive şi în feluri diferite. La Kaurismäki, e greu, aproape imposibil, să nu te laşi sedus de felul unic – un cinema pur, atât de artificial şi totuşi profund umanist – prin care reprezintă viaţa oamenilor simpli. Brizé nu mai propune de data asta una din dramele sale sociale cu care ne-a obişnuit, ci o poveste de iubire neîmplinită, extrem de emoţionantă, care aminteşte de Un bărbat şi o femeie de Claude Lelouch. Jude vorbeşte despre epuizarea şi angoasele unei întregi generaţii, printr-un film care traversează furtunos şi chestionează subtil diverse tipuri de imagini. Triet reuşeşte un film politic, feminist, plin de tensiune şi suspans şi care se joacă mereu cu aşteptările şi preconcepţiile noastre. Iar Scorsese demonstrează încă o dată de ce e unul din marii regizori americani: se foloseşte ingenios de convenţiile unei anumite tradiţii şi ale unui cinema aparent clasic pentru a oferi un film puternic ancorat în sensibilităţile revizioniste ale prezentului.

Diana Marincu

Filmele anului, pentru mine, nu reflectă o „evaluare” la zi, ci mai degrabă o serie de coincidențe și înlănțuiri care nu fac altceva decât să-mi demonstreze – dacă mai era nevoie – că acest an a creat un mare puzzle de narațiuni, imagini, motive și personaje care la final se recunosc între ele și se așază la locul potrivit. Abia acum se vede mai pregnant ca oricând „o singurătate prea zgomotoasă”, din care unii regizori își salvează personajele, le oferă ceva în schimbul destinului anonim și solitar la care au fost supuși. Alteori lucrurile doar se termină, amintindu-ne de vorba lui Nick Cave din One more time with feeling: „life is not a story”; viața nu e o narațiune pentru că uneori lucrurile se întâmplă fără un scop, fără structuri narative și fără logica unei concluzii. Unul dintre filmele edificatoare în acest sens, văzut în cadrul festivalului de film Taifas de la Timișoara, a fost Balada (Bosnia-Herțegovina, 2022, regie Aida Begić), cu un personaj feminin convingător, Merjem-Meri, prins într-o situație fără ieșire, unde doar ficțiunea cinematografică și autoreferențialitatea mediului o eliberează și dă sens crizei existențiale în care se află. La întrebarea de la audiția din primele secvențe „Ce este libertatea?”, ea răspunde: „Libertatea este… viața fără teamă. Poate…”. Frica guvernează relațiile de familie, deciziile nefericite și acțiunile hazardate. Iar la final, când se destramă povestea, e limpede de ce Meri preferă „happy endings”. Un alt film tulburător în textura sa densă de emoții provenite din tensiunile cu care se confruntă personajul Sandra Kienzler (jucată de Léa Seydoux) este Un beau matin (Franța, 2022, regie Mia Hansen-Løve). Aici spirala dramatică a degradării sănătății tatălui, a unei iubiri improbabile și dificil de gestionat, a vieții ca mamă singură, a renunțării la o bibliotecă a familiei care se simțea la fel de intens ca o despărțire de un om face ca presiunea pusă pe Sandra să devină la un moment dat insuportabilă. La fel de anti-eroice sunt și personajele ultimului film regizat de Aki Kaurismäki, de o picturalitate extrem de rafinată, Fallen Leaves (2023), distribuit de Bad Unicord. Barul de karaoke apare constant în film ca un „țarc” al oamenilor sfâșietor de singuri, iar umorul fin inserat face ca personajele să nu fie demne de milă, ci mai degrabă excentrice sau libere în felul lor. Un alt film foarte fin construit este și Living (2022, regie Oliver Hermanus), bazat pe scenariul lui Kazuo Ishiguro și adaptat după un film al lui Akira Kurosawa din 1952, inspirat de „Moartea lui Ivan Ilici” de Tolstoi, carte rediscutată recent de Vasile Ernu, care o consideră „o sinteză a tot ce s-a scris și se va scrie în secolul XX în filosofia existențială despre moarte și viață”. Ritmul acestui film atipic redă starea și schimbările personajului jucat de Bill Nighy, diagnosticat cu o boală terminală și hotărât să lase ceva memorabil în urmă. Documentarul care a avut poate cel mai mare impact personal a fost All the Beauty and the Bloodshed (2022), regizat de Laura Poitras și văzut la festivalul fARAD anul acesta, despre remarcabila artistă Nan Goldin. Filmul urmărește îndeaproape acțiunile protestatare ale grupului PAIN prin care se pune presiune pe muzee și galerii să respingă donațiile familiei Sackler, deținătorii companiei Purdue Pharma, producătoarea medicamentului OxyContin. Nan Goldin reușește să fie un catalizator pentru aceste acțiuni, folosindu-se de asemenea de numele pe care și l-a creat pentru a pune și mai mare presiune pe muzee să ia atitudine. La final, unul dintre filmele pe care l-am găsit întâmplător scotocind cinemateci a fost Rouge, le portrait mensonger de Bertrand Bonello (2015, regie Antoine Barraud), despre un regizor care caută întruparea monstruosului în pictură, apelând la istorici de artă – dintre care unul care chiar spune la un moment dat: „Pictura însăși e un monstru.” Atunci sigur și cinematografia este, dar unul duios care dă dependență.

Victor Morozov

Două descoperiri tardive – atât în viața mea de cinefil, cât și în economia lui 2023. Fiecare reflectând o experiență intens personală: coborârea înspre Lisabona și urcatul pe munte.

Dans la ville blanche (Alain Tanner, 1983). Îl știam pe Tanner drept un mare cineast elvețian, dar acest periplu portughez m-a făcut să vreau să îl cunosc și în deplasare. Cu excepția lui Two-Lane Blacktop al lui Monte Hellman – însă doar n-o să mă apuc să „introduc” și filmul ăla cultissim –, nu țin minte să mai fi avut un răspuns atît de visceral – de adeziune, de fascinație, de „nu pot să dorm noaptea din cauza a ceea ce am văzut” – cu vreo vizionare pe 2023. De când l-am zărit prima oară pe Bruno Ganz în sala motoarelor de pe cargoul unde lucra – genialul Bruno Ganz, cu fața lui deja trecută și cosmopolitismul său easygoing, de o evidență a grandorii decăzute care pur și simplu m-a năucit – și până când s-a suit în acel tren către nu-se-știe-unde, lăsând în urmă niște străzi pe care era să-și lase și viața, am trăit sub imperiul acestui gest sublim care e filmul. Dans la ville blanche e un film al ferestrelor larg deschise și al brizelor sulfuroase, al amorurilor stricate și al umanității decadente. Cel mai mult m-a emoționat să văd cum Tanner și-a găurit filmul de bunăvoie, cum l-a obligat să facă implozie, punându-l pe acest marinar naiv și sadic (în egală măsură) pe urmele unei femei dispărute care, vorba aceea, „i-a dat fatala”. O femeie ce va fi umplut până atunci filmul cu capriciile, furiile, feminitatea ei care nu avea nevoie de confirmări. În urma sa rămâne un crater, un film șchiop, o non-poveste – un bărbat fără sens și fără limbă, care a rănit și a fost rănit, oglindă a acestei libertăți pe care filmul are dreptate să și-o revendice până la capăt.

Höhenfeuer (Fredi M. Murer, 1985). Rămânem – sau mai degrabă revenim – în Elveția. O țară întrezărită aici în moduri la fel de decalate ca Portugalia lui Tanner. Un fel de privire dinăuntru-din afară, care revelează diverse aspecte dinspre margini mai mult sau mai puțin asumate. Un film excesiv de realist – de la săpatul în stâncă la coada vacii, totul se vede – și, în același timp, incredibil de abstract. O artă a detaliului adevărat – cum să nu te emoționezi la vederea acestor chipuri timide cu camera, față de care parcă și camera își pierde din aroganță – ce nu uită nicio clipă schema sacră a lucrurilor mari, cea care nu suportă ocoluri. În interiorul traiului la această fermă alpină izbucnește un foc – focul înălțimilor și al damnării –, o iubire nepermisă care va arunca totul în aer. Fredi M. Murer – un cineast care ar trebui descoperit – lasă lucrurile să curgă încet, pe măsură ce zilele trec și anotimpul se schimbă. Apoi, deodată, o mână juvenilă pe sân, și-apoi, un pic mai încolo, o împreunare mută, în liniștea munților. E suficient. Höhenfeuer e un film de o tăcere care dezarmează: în centrul lui stă personajul acestui băiat (Thomas Nock) surdo-mut, sfârleaza de care nimeni nu s-a preocupat, o ființă deșirată (și atașant-antipatică) precum toți adolescenții, care nici măcar nu are un nume – toți îl strigă „puștiul”. Puștiul nu aude, iar această lipsă e un fel de binecuvântare: ea smulge lucrurilor ascuțimea, garantând un trai în eternă plutire. Cum să manageriezi, în creierii munților, această criză a progeniturii pentru care totul e lipsit de gravitate și, deci, totul e permis? Privindu-l pe acest tată disperat, Murer creează o dramă despre adâncimile insondabile ale celor care ar trebui, în teorie, să fie ca noi.

Laura Mușat

A fost un an în care am pierdut câteva titluri importante, așadar acesta nu poate fi decât un top subiectiv, bazat pe tot ceea ce am văzut — filme noi și filme vechi. Topul meu conține cinci recomandări, dintre care patru sunt filme lansate în 2023, iar unul este o recuperare, un film vechi văzut chiar la începutul anului, dar care a rămas cu mine până la final. Așadar, să-i dăm drumul!

Past Lives (r. Celine Song, 2023)

Prima mea ediție de Berlinale a venit cu o surpriză mare — acest film care m-a emoționat (aproape) până la lacrimi și pe care mi-am dorit nespus să-l aducă un distribuitor român la noi. Un portret tandru al dragostei, atât cea pierdută, cât și cea prezentă. Un film care te ajută să înțelegi mai bine mintea și anxietățile unui migrant, un film onest, foarte bine scris și potrivit pentru orice ocazie.

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude, 2023)

De departe surpriza anului pentru mine. Asta pentru că (și am mai spus-o și în topul filmelor românești din Films in Frame) nu sunt o mare fană a filmelor lui Radu Jude, motiv pentru care m-am prezentat la proiecția din cadrul festivalului Anonimul fără nicio așteptare. M-a întors pe toate părțile. M-a făcut să râd, să reflectez și să-mi pun întrebări. Un film pe care l-am savurat din plin, o satiră la adresa societății române (și mai ales a muncii în exces și presiunii care vine la pachet, de multe ori, cu viața profesională pe care ne-o alegem), în care Ilinca Manolache face un rol foarte bun, poate unul dintre cele mai bune roluri din ultimii 10 ani.

 

 

 

 

 

 

 

Fallen Leaves (r. Aki Kaurismäki, 2023)

Recunosc că n-am mai văzut niciun film de Aki Kaurismäki. Iar pe acesta l-am văzut acasă, pe platforma Premiilor Academiei Europene de Film, știind că trebuie să votez în câteva zile. Eram grăbită și cu capul în multe părți, însă acest film m-a făcut să uit de toate, iar pentru (aproape) două ore am fost total absorbită de poveste. Mi-ar fi plăcut să-l văd în cinema pentru că mi s-a părut un poem cap-coadă — al singurătății, al speranței, al disperării, al dragostei. Banalitatea vieților pe care o trăiesc cele două personaje este ridicată la rang de artă, fiecare cadru pare a fi un tablou la care nu te saturi să te uiți. Un film comic în moduri extrem de subtile, cu pauze lungi și un ritm lent, cu doi actori extraordinari în roluri principale, pe care l-am tot recomandat în ultima lună și l-aș recomanda oricând, oricui.

Four Daughters (r. Kaouther Ben Hania, 2023)

Văzut la Les Films de Cannes à Bucarest, singurul documentar din topul meu de anul acesta, filmul spune povestea unei mame care își pierde două fete când acestea decid să se alăture teroriștilor ISIS. Un film cutremurător, care te pune față în față cu realitatea extrem de dură pe care o trăiesc mulți oameni, rezidenți ai Orientului Mijlocui (în special părinții și copii). Regizoarea decide să spună povestea punând în scenă, cu ajutorul unor actrițe, întreaga viață a celor patru fiice și a mamei lor, cadrele acestea alternând cu testimoniale în care cele două fiice rămase și mama lor își povestesc viața, gândurile, sentimentele. Și reușește să le spună povestea cu foarte multă sensibilitate, fără să ascundă nimic, prezentându-le pe ele într-un mod extrem de onest. Un film despre importanța modului în care îți crești copiii, despre familie, maturizare și suferință. Va fi adus în cinematografe la anul de către Bad Unicorn.

+ L’argent (r. Robert Bresson, 1983)

Ce descoperire! O idee atât de simplă și atât de bine pusă în scenă, un gest  simplu care ajunge să schimbe viețile mai multor oameni. Cât de multe se pot întâmpla în mai puțin de două ore de film, când doi puștani decid să confecționeze și să folosească bani falși, bancnote care se vor rostogoli pe parcursul filmului și vor ajunge, în final, să schimbe pentru totdeauna viața unor oameni. Un film fără final fericit pentru că Bresson niciodată nu și-a dorit să mulțumească publicul, dar care te va ține cu sufletul la gură.

Georgiana Mușat

1. Beau is afraid (r. Ari Aster, 2023)
2. Afire (r. Christian Petzold, 2023)
3. Killers of the Flower Moon (r. Martin Scorsese, 2023)

(nu neapărat în această ordine)

Off with the head! Cu replica asta am rămas din Beau is afraid, și pe măsură ce încep să-l uit, cu toate că rămân cu atâtea și atâtea marote, altele mai scoase din joben decât altele, încep să mă întreb dacă am auzit-o în film sau am asociat-o, în mod convenabil, cu Alice în țara minunilor. Oricum ar fi, n-aș fi departe de asta: o construcție suprareală de mari dimensiuni, Kaufman-escă, Kafka-escă, burlescă, cinică și anxioasă, căreia i-am iertat orice. Și-apoi, secvența de început, care-i cârpită sonor din tot felul de unduiri in vitro, s-a auzit și mai inedit la Cinema Union, unde sunetul a fost teribil de înfundat.

Ninge cu cenușă în filmul lui Christian Petzoldt, Afire, printre altele, și metafora asta a focului, a mocnirii, e parte din tot ce reușesc să cuprind cu inima în film: de la vara asta rohmeriană a huzurului etern, la protagonistul nostru închis în sine, țâfnos și somnoros, care stă mai mult cu mâinile-n cap și colțurile gurii lăsate; e cu siguranță o flacără acolo, pe care numai el o ține să iasă. Și mai e și iubirea asta platonică, de doi oameni care nu reușesc să se atingă nici prin urechile acului, care m-a înduioșat de-a dreptul (iată, o flacără care n-a fost să fie, din alte mii și mii).

 

 

 

 

 

 

 

Trebuia să consemnez și eu undeva c-am văzut și plăcut această minunăție de film, Killers of the Flower Moon, unde, în momentele de magie, pur și simplu poți să-i simți granulația.

Raluca Oancea (Nestor)

Profilul meu de critic care activează în zona filmului experimental, a instalației și a artei video mă face să înclin mai întâi către filme prezentate în muzee sau galerii. Mă fascinează modul în care un film încastrat într-o anume instalație se poate transforma, poate aduna dimensiuni, devenind mai imersiv și poate mai relevant pentru percepția actuală tehnologizată și infuzată de afecte. Aș vrea să amintesc, deci, în primul rând, două astfel de filme-instalații:

 – Deep See Blue Surrounding You (Laure Prouvost, 2019) – pavilionul Franței la Bienala de la Veneția, 2019

– The Severed Tail (Marianna Sinmnett, 2022) – pavilion central la Bienala de la Veneția, 2022

Ambele propun spații afective de imersiune în cosmosul animal sau vegetal, hibridizări, dansuri simbiotice. Filmul lui Laure Prouvost era prezentat pe un ecran circular într-o sală nu foarte mare, acoperită de un covor pufos și cu perne unde spectatorii se puteau așeza. Pentru a ajunge în sală trebuia mai întâi să parcurgi un soi de traseu de ”inițiere”, de ajustare la un anume ritm de scurgere a timpului. Aveai de stăbătut culoare, urcat scări și în cele din urmă de traversat o anticameră scufundată în „apă” de rășină transparentă, pe care pluteau plante acvatice, dar și diverse gadgeturi abandonate. Impresia pe care ți-o lăsa apoi filmul, povestea unei călătorii pe mare care sfârșea la Veneția, era incredibilă. Mi-am dat seama de asta când de curând am revăzut filmul la Rezidența9 ca simplă proiecție și nu am mai simțit aproape nimic.

Cel de-al doilea film, povestea fantastică a unui animal mai uman decât oricare dintre noi, a presupus o proiecție într-un spațiu intim, pe trei ecrane așezate față în față. Publicul este atras în sală de o stranie coadă strecurată afară pe sub perdeaua roșie de la intrare, apoi invitat să urmărească filmările cocoțat pe un gigantic animal păros, biciuit de scene care alternau cruzimea dionisiacă și frumusețea contemplativă, extazul cu moartea și dezintegrarea, conotațiile erotice cu aserțiunile critice la adresa Antropocenului.

Nu în cele din urmă, din poziție de cinefil, aș vrea să dau o mențiune filmului Barbie (r. Greta Gerwig, 2023), care trebuie să recunosc că mi-a plăcut mai mult decât Oppenheimer (r. Christopher Nolan, 2023). Și mai adaug trei filme pe care le-am urmărit cu mare plăcere în acest an, admirând povestea, ritmul și tehnicile de filmare cât și jocul actorilor (Mia Goth joacă impecabil ca întotdeauna). Primul dintre ele este regizat de fiul lui David Cronenberg – un alt regizor ce deține complicități cu lumea artelor vizuale, și ale cărui filme le revizitez regulat.

– Infinity Pool (r. Brandon Cronenberg , 2023)

– Rotting in the Sun (r. Sebastián Silva, 2023)

– Anatomy of a Fall (r. Justine Triet, 2023)

Cătălin Olaru

Ca selecționer al Festivalului Filmului European, m-am bucurat ca de un cadou nesperat de multele, ermeticele, tăcutele mistere presărate în Music (2023) al Angelei Schanelec, premiat cu Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu la Berlin. Odată cu Bones and All (2022), Luca Guadagnino recuperează starea inclasabilă pe care a descris-o cel mai bine în  Io sono l’amore. Cu o diferență notabilă: tânjirea și fervoarea se trăiesc, în acest film laureat cu Leul de Argint la Veneția, în nuanțe de roșu aprins, semn că patimile cărnii sunt multe și mistuitoare, iar iubirea e doar una dintre ele. În sfârșit, la intersecția dintre feel good movie și crochiu intimist, Tenéis que venir a verla (r. Jonás Trueba, 2022) e omagiul rohmerian perfect.

 

 

 

 

 

 

 

Ecouri rohmeriene se aud, dacă nu cumva bubuie, și în Sanki Her Sey Biraz Felaket / Almost Entirely a Slight Disaster (2023), debut în lungmetraj al regizorului turc Umut Subaşı. Tot în calitate de selecționer al festivalului Taifas, dedicat cinematografului balcanic, am descoperit în Safe Place (r. Juraj Lerotić, cel mai bun film de debut din toate competițiile la Locarno în 2022) poate cel mai luminos și mai sensibil film pe care l-am văzut vreodată care are în centru un act de suicid, în timp ce Balada (2022) e filmat cu camera în mână și trăit cu febrilitate de o eroină plină de nesiguranțe, ceea ce nu înseamnă că filmul cineastei albaneze Aidei Begic nu e un manifest feminist.

Revenind în țară, i-aș zice ireverențios, dar ar însemna să folosesc un termen impropriu, nelalocul lui în vecinătatea filmului ăstuia. În Nu te aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (2023), Radu Jude împroașcă ecranul cu tot ce găsește prin casa asta a unora dintre noi, Bucureștiul mutilat și schizoid de azi. Cu un asterisc. Ceva în plus s-a strecurat acolo, în spațiul strâmt dintre înjurături mai mult sau mai puțin mustoase și referințe mai mult sau mai puțin ermetice. Efortul de demistificare al lui Jude, de cineast angajat care restabilește adevărul și clarifică lucrurile sau le așază în matcă, e însoțit acum de un raport față de personajele lui altul decât cel cu care ne-a obișnuit. Acestea nu mai stau cocoțate la o tribună, decretând una și alta despre umbrele din trecutul sau prezentul românilor. Ci lui Jude pare să-i pese în mod real de ele. Militantismul lui a fost în sfârșit ajuns din urmă de o formă reală de empatie și de o preocupare mai apăsată pentru film ca artă diferită de teatrul politic, fie el și satiric. Poate să-ți placă sau nu, dar e destul de puțin probabil să nu apreciezi această combinație aș zice fără cusur de talent, coaie și suflet.

Bogdan Theodor Olteanu

Poate și pentru că am văzut mai puține filme în 2023, lucrurile care mi-au rămas impregnate în memorie au ieșit la suprafață imediat ce am făcut exercițiul ăsta. Sunt opțiuni aproape singulare.

Actriță: Adelaida Perjoiu (MMXX, r. Cristi Puiu, 2023)

Actoria este subiectul celor mai mari angoase pe care le am la muncă. Pentru că e în puterea unui regizor să obțină o prestație decentă, dar nu știu să existe o rețetă pentru cele excepționale. Și așa ajung la Adelaida Perjoiu, care este uluitoare în ultimul segment din MMXX. Stă nemișcată pe o margine de canapea și te trage după ea într-un abis. Își ferește privirea de cameră sau camera îți ascunde privirea ei, de la un punct încolo nu mai e clar. Mor de curiozitate, dar îmi e frică în același timp de ce aș găsi acolo. Are mai multe nuanțe decât poți percepe și pricepe, deși rostește totul într-un fel ne-uman de monoton. Avem acces la doar foarte puțin din ce ar putea să ne povestească și asta e o reușită mai degrabă rară în actorie – impresia că vorbele alea nu vin dintr-un script, ci dintr-o istorie personală și dintr-un univers interior infinit al personajului.

Actor: Paul Mescal (Aftersun, r. Charlotte Wells, 2022)

Un film nici memorabil, dar nici rău. Paul Mescal însă te ține pe tot parcursul lui într-o echilibristică emoțională fascinantă. Ascunde într-un milion de feluri (dar fără să ajungă vreodată opac) o cantitate covârșitoare de vulnerabilitate și foarte multă durere. Evită cu grație toate capcanele melodramei, pe care scenariul i le tot aruncă în cale. Spectacolul ratării unui bărbat e o constantă în istoria cinemaului și e din ce în ce mai greu și mai rar să te uiți la încă un exemplu fără să ai impresia că ai mai văzut asta. Dar Mescal nu e generic niciodată, tot ce face e irepetabil, fiecare mic gest, fiecare privire, fiecare intonație.

 

 

 

 

 

 

 

Lungmetraj: Rotting in the Sun (r. Sebastián Silva, 2023)

Cel mai liber și mai sălbatic film al anului. Unul dintre rarele văzute vreodată în care social media e integrată organic, nu simți tonul părintelui care se uită la ce jocuri au mai inventat copiii. Camera folosește perfect contra-estetica filmărilor pe care le vezi, de exemplu, pe Instagram – subiectul e mai mereu în centru, operatorul își tot caută punctul de stație ideal, lumina e cum s-a nimerit. Tot ce contează e redarea cu maximă economie de timp și mijloace a unei – o să-i zic din sărăcia vocabularului – narațiuni. Bonus – personajul central citește Cioran („Despre neajunsul de a te fi născut”, mai exact), autorul fundamental al adolescenței mele. Bonus 2 – nuditate masculină atât de multă încât îți pui problema cum se aplică Laura Mulvey la un autor gay care filmează bărbați gay.

Scurtmetraj: Dansez și eu la nunta părinților mei (r: Andreea Chiper, 2023)

O să citez/parafrazez un prieten (Ștefan Ungureanu, pictor, recomand): „Nu-mi plac filmele în care regizorul ține să-ți arate cât e el de deștept. Autorii cu adevărat deștepți reușesc să transfere tot ce știu în ce fac.” Filmul ăsta e foarte deștept în sensul bun. E trist și e ludic, e plin de umor și de tandrețe. Denotă un raport foarte personal cu felul în care funcționează imaginile (în mișcare sau nu) și o dexteritate încântătoare în folosirea lor.

Andreea Pătru

La bête / The Beast (r. Bertrand Bonello, Franța, Canada, 2023)

O adaptare a nuvelei „Fiara din junglă” a lui Henry James (1903), The Beast alunecă cu fluență printre perioade istorice și genuri filmice pentru a urmări întâlnirea sortită eșecului dintre protagoniștii Gabrielle și Louis. Conceptual, ideea pe care se bazează lucrarea lui James, anume o teamă paralizantă de a trăi, îi vine mănușă lui Bonello, ale cărui preocupări artistice sunt strâns legate de „malaise“-ul contemporan care își întinde pânzele asupra viitorului, amuțind sentimentele și confiscând timpul istoric (Coma fiind exemplul cel mai recent). Impecabil stilistic, cu o Léa Seydoux în stare de grație, The Beast e poate filmul cu cea mai improbabilă compoziție a anului: o dramă de epocă metamorfozată într-un home invasion care alunecă într-un science-fiction aproape metafizic. Și mai important decât atât: funcționează.

 

 

 

 

 

 

 

Retrospectiva mexicană de cinema popular organizată de Festivalul de Film de la Locarno

Pentru prima dată în mulți ani, am reușit să dedic o bună parte din timpul petrecut la un festival retrospectivei, după ediții în care rămâneam cu cheful și promisiunea că la anul voi avea timp. Printre numeroasele fețe pe care le poate lua un astfel de program compus din melodrame, rarități precum un documentar noir, horror, musicaluri sau drame sociale cu accente educative, merită menționat Han matado a Tongolele (r. Roberto Gavaldón, Mexic, 1948). O faimoasă dansatoare de cabaret, Tongolele, se pregătește să spună adio teatrului într-o ultimă reprezentație înainte de a se căsători cu un jurnalist. Adulată de public, artista e înconjurată de intrigi pe care Gavaldón le relevă gradual, prin încadraturi ingenioase, folosindu-se de mizanscenă și de compoziția arhitectonică a teatrului de varietăți. Pasajele secrete, scările de lemn și culisele întortocheate fac personaje să dispară ca într-un act de magie în plus, în timp ce showul (și ce show dă magnetica Yolanda Montes!) trebuie să continuie. În dialog cu Omul-leopard al lui Tourneur (1943), Han matado a Togolele propune un cinema popular autentic, combinând genul detectivistic cu fascinantul cinema de rumberas, un gen prea puțin accesibil la noi.

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude, România, Luxemburg, Franța, Croația, 2023)

Un film destinat să devină cult. Cu riscul să fiu redundantă, cel mai recent film al lui Jude merită toate menționările. O critică acidă a prezentului cu un mic ocol prin trecut în filmul lui Lucian Bratu, Angela merge mai departe, Nu aștepta prea mult… e un road-movie care exudă combativitate și în care călătoria, deși absurdă precum traficul bucureștean, e mai vie decât destinația. Cu filtre cool pentru Gen Z și în sfârșit o protagonistă cu agency.

Vlad Petri

Knit’s Island (r. Ekiem Barbier, Guilhem Causse, Quentin L’Helgouac’h, 2023)

Un film care explorează granița despre lumea reală și cea virtuală prin intermediul cineaștilor care pătrund în tenebrele unui joc de calculator. Deveniți avataruri, ei întâlnesc alți oameni-avatar și chiar dacă întregul registru vizual se desfășoară în lumea asta hipnotică, hiper-reală, treptat, pe lângă lumile generate pe calculator se strecoară realitățile lumii în care trăim, cu toată violența latentă, frustrarea și deziluziile cotidiene. Un film despre adevărurile din noi de care ne este cel mai frică, într-o lume pe punctul de a exploda.

Silence of Reason (r. Kumjana Novakova, 2023)

Rar am mai văzut un film atât de minimalist, care sa fie atât de expansiv, ca teritoriu al întrebărilor. Un film în care fiecare semn de pe ecran și fiecare imagine aparent banală sunt ca niște săgeți care poartă spectatorul spre punctele sensibile și tragice ale mărturiilor unor femei-victime care au trecut prin ororile războiului din Bosnia. Și chiar dacă aceste femei sunt identificate doar prin numere și vocile lor sunt manipulate digital, pentru a nu le deconspira identitățile, poveștile lor au o putere incredibilă, oferindu-ți tabloul just și complet a unei tragedii greu de cuprins. Un film care ar trebui arătat în școli.

 

 

 

 

 

 

 

In the rearview (r. Maciek Hamela, 2023)

Regizorul conduce un microbuz prin satele afectate de război din Ucraina și îi ajută pe oameni să fugă din calea ororilor războiului. Majoritatea acțiunii se desfășoară în interiorul mașinii, portrete de grup sau singulare, povești intime și particulare, durerea de a lăsa în urmă totul, privind în față spre parbrizul mașinii, spre camera aflată pe scaunul din față, spre noi, spectatorii. Prinși în tot acest context, odată cu protagoniștii filmului, începem treptat să vedem altfel lumea din jur, să ne îngrijorăm când trecem prin checkpointuri, să ne pese despre viețile acestor oameni, să ne dorim să ajungă cu bine la destinație. Un film despre nevoia de a ajuta și a documenta în același timp, despre legăturile umane fragile care se construiesc într-un interval scurt de timp, pe prăpastia unei lumi în disoluție.

A Golden Life (r. Boubacar Sangare, 2023, )

Povestea unor copii din Burkina Faso care coboară în subteran în căutarea aurului, trecând zi de zi prin situații limită, trăind în condiții greu de imaginat, în speranța unor vieți mai bune. Ce e fascinant în acest film e felul în care regizorul se apropie de protagoniștii săi, pe care îi filmează cu multă înțelegere, interesat de poveștile, visele și speranțele lor. Pe lângă imaginile încărcate, ale unei munci în condiții infernale, cineastul alege dialoguri cu substrat politic, în care protagoniștii discută despre exploatare, despre omul alb care vrea să le ia munca, despre tensiunile sociale, economice și rasiale. Iar secvența finală, în care regizorul, într-un moment de relaxare, jucând fusbal cu protagoniștii săi, le povestește despre viața lui și le spune că a făcut aceleași lucruri ca ei, muncind în subteran, dar reușind într-un final să plece de acolo, oferindu-le astfel speranța unei alternative, e revelator pentru întreaga sa privire asupra lumii, la care se raportează cu multă dragoste și înțelegere.

Alex Pintică

White Noise (r. Noah Baumbach, 2022)

L-am văzut pe 1 ianuarie și a prevestit un an la fel ca el: imprevizibil.

Electrizant prin toate schimbările narative și formale, ajungi la final fără să-ți dai seama dacă l-ai înțeles pe deplin, dar abia aștepți să-l revezi (și să ajungi într-un supermarket în care să asculți „New Body Rhumba” sperând că toată lumea va izbucni în dans împreună cu tine).

„Family is the cradle of the world’s misinformation”.

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude, 2023)

Cel mai bun film românesc de anul acesta.

Abordează teme actuale și importante, utilizează excelent muzica (o spune un om care nu e atent la versuri în mod normal) și e ritmat impecabil.

„E mai tîrziu decît crezi”.

Drowning by Numbers (r. Peter Greenaway, 1988)

Povestea a trei femei din aceeași familie, toate numite Cissie Colpitts, care sunt implicate într-o serie de înecuri, toate legate de bărbați din viața lor.

Filmul transformă joaca în joc odată ce-i descoperi regula (pot spune doar că n-am fost niciodată mai atent la încadraturi).

Deși are o poveste interesantă plină de umor negru, Peter Greenaway folosește textul ca o scuză pentru niște imagini memorabile (așa cum susține el, filmul ar trebui să fie mediul pictorilor, nu al scriitorilor).

„Once you’ve counted a hundred, all the other hundreds are the same”.

The Funeral (r. Jûzô Itami, 1984)

Diametral opus ca structură de următorul film al regizorului, Tampopo, dar similar ca umor și semnături regizorale, The Funeral se concentrează pe o ceremonie de înmormântare japoneză tradițională, oferind o privire intimă asupra durerii și a tradițiilor asociate cu pierderea unei persoane dragi.

Un debut impresionant plin de personaje care se simt reale, fiecare membru al familiei primește măcar un moment pentru a străluci.

Jûzô Itami walked so that Sieranevada could run

Past Lives (r. Celine Song, 2023)

Un film tandru și răbdător. Rar găsești un personaj atât de complex ca Nora și atât de înțelegător ca Arthur.

Boy meets girl. Girl leaves country and becomes woman. Woman finds man. Boy wants girl back.

Oricum, fiecare lucru are timpul lui. Și asta e un lucru bun.

#teamarthur

Ștefan Ristea

Eu am rămas puțin în urmă cu filmele lansate anul acesta, dar totuși pot să recomand cele mai memorabile experiențe pe care le-am avut în sala de cinema în ultimele 12 luni:

1. Youth (Spring) (r. Wang Bing, 2023)

O bucată consistentă și captivantă de direct cinema centrată pe viața și, mai ales, munca de zi cu zi a tinerilor din industria textilă a Chinei de est. Acumularea prin repetiție este procedeul principal după care funcționează filmul lui Wang – ne arată tinerii (majoritatea migranți din alte regiuni sau provincii ale țării) cosând, râzând, flirtând, țipând și trudind de-a lungul unor cadre lungi, dinamice și hipnotizante. Această repetiție constantă relevă mult nu doar în contextul relațiilor interumane din interiorul fiecărei mici fabrici, ci și la un nivel macro, prin revenirea frecventă la procesul de negociere a prețului trudei lor cu fiecare patron în parte. Filmul vine în urma a altor două opere monolitice de Wang care se învârt în jurul aceluiași subiect: Bitter Money (2016) și 15 Hours (2017), și este la rândul lui prima parte dintr-o trilogie despre viața acestor muncitori de-a lungul unei perioade lungi de timp. Cinemaul lui Wang Bing este unul care cere un grad sporit de atenție și răbdare de la spectator pentru a-l răsplăti din plin cu ce are de oferit.

 

 

 

 

 

 

 

2. Alt highlight pentru mine anul acesta a fost călătoria prin fascinantul tărâm al filmelor utilitare realizate la studioul Sahia pe vremea lui Nea Nicu.

Au fost proiectate de pe peliculă, în sala cinematecii Eforie, o serie de trei calupuri de scurt- și mediumetraje conforme ideologiei vremii, pe alocuri incomode, și mai tot timpul haioase involuntar. Selecția realizată de Christian Ferencz-Flatz, Ana Szel și Adela Hîncu a cuprins:

• Filme de propagandă turistică, în care România anilor 70’ e prezentată ca o destinație de top, cu o unicitate remarcabilă, care merită vizitată de români de pretutindeni, precum și de americanii get-beget
• Filme de contraspionaj, majoritar protocroniste, în care mult râvnitele invenții/inovații din industria românească a anilor 70’ sunt puse în pericol de spioni de peste hotare care știu să recunoască ingeniozitatea românească
• Filme de propagandă ateistă și de combatere a ocultismului, superstițiilor și pseudoștiinței; care ar putea fi plasate într-un double feature fenomenal alături de Law Enforcement Guide to Satanic Cults (r. Devin Dehaven, 1994)

Câteva dintre filmele selectate aici se găsesc și în seria de DVDuri Sahia Vintage, dar multe nu cred că au fost scanate digital încă, așa că ar trebui prinse într-o eventuală reluare tot la cinematecă.

3. Mrs. Buică (r. Eugene Buică, 2023)

Un film-jurnal foarte bizar și neașteptat de amuzant, alcătuit dintr-o serie de filmări din arhiva personală a regizorului cu părinții lui, axându-se în special pe relația lor disfuncțională. Camera funcționează ca un mecanism de apărare pentru el, proaspăt întors în țară cu ocazia nunții fratelui său, și ca un instrument eliberator pentru mama sa, care e dispusă să-și verse toate ofurile în fața ei și nu pare să aibă vreo limită la cât „dă din casă.”

Laura Săvuțiu

Îmi compun topul prin două filme din 2023 care mi-au plăcut atât de mult încât săpăturile de după vizionare m-au făcut să descopăr încă două filme care mi-au făcut anul mai bun.

La passion de Dodin Bouffant / The Taste of Things (r. Tran Anh Hung, 2023)

Poate una dintre cele mai bune decizii pe anul ăsta a fost că n-am luat în seamă traducerea foarte neinspirată a titlului (Dragoste la foc mic – Câh!) și am mers să văd acest film, care s-a dovedit a fi acel Tampopo sau Babette’s Feast de care pasionații de filme cu și despre mâncare aveau nevoie. Și, da, aveam nevoie să gemem în sala de cinema, în fața unor cadre cu Juliette Binoche și Benoît Magimel care mânuiesc substanțe, obiecte fierbinți, sfârâie bucăți de boeuf bourguignon, decojesc ouă, curăță legume, aleg para perfectă din compot, flambează torturi Alaska, totul cu cea mai mare atenție și seriozitate, într-un ritual documentaristic care are ca scop învierea din morți a bucătăriei franțuzești de secol al XIX-lea, cu toată dedicarea ei către lucrurile simple care par atât de complicate.

Supermarket Woman (r. Jûzô Itami, 1996)

A fost musai să revăd Tampopo (r. Jûzô Itami, 1985) după ce am văzut The Taste of Things, așa că am ajuns să investighez mai atent universul lui Jûzô Itami și iată că am dat peste această minunăție, Supermarket Woman. Povestea lui Hanako Inoue (Nobuko Miyamoto), o văduvă a cărei pasiune și lucru-la-care-se-pricepe-cel-mai-bine este mersul la supermarket, plasată într-un context viu-colorat-turbat al capitalismului din Japonia anilor ‘90, mi-a umplut inima de bucurie punct. Deci, am încheiat acest heirup cinematic-gastronomic cu una dintre cele mai wholesome și mature povești peste care am dat în 2023.

May December (r. Todd Haynes, 2023)

E un aer lynchian în filmele lui Todd Haynes, dar destul de discret încât să nu atragă toate privirile din cameră asupra lui. Filmul țese, în jurul unei povești romantice scandaloase veche de 20 de ani, un cocon al izolării și al abuzului atât de gros încât firele țesăturii ajung să arate ca un strat de pâclă pe o stradă pustie. Julianne Moore și Natalie Portman funcționează aici ca un cuplu în oglindă, à la Mulholland Drive (r. David Lynch, 2001), iar Haynes nu se sfiește să mai adauge niște comentarii meta vizavi de cinema, actorie și storytelling.

Safe (r. Todd Haynes, 1995)

De fapt prima colaborare Moore-Haynes, în care se explorează, de asemenea, teme ca izolarea și lipsa de comunicare. Carol este o casnică dintr-un cartier upper class, care începe să aibă reacții fizice, asemenea unor atacuri de panică, din ce în ce mai severe, la toxinele din mediul înconjurător – practic devine alergică la lume. Mi-a plăcut cât de relevantă rămâne starea de in limbo, de inadaptare a lui Carol chiar și în prezent, după aproape 20 de ani de la apariția filmului. Deci nu neapărat o bijuterie de film, ci mai degrabă o insectă prinsă în chihlimbar.

Andrei Tănăsescu

After (r. Anthony Lapia, 2023)

A Date in Minsk (r. Nikita Lavretski)

Negu Hurbilak (r. Colectivo Negu)

La Palisiada (r. Philip Sotnychenko, 2023)

Magnificent Sky (r. Alexandru Badea, 2023)

Mitsuki-Sekai (r. Marina Tsukada, 2022)

Slow (r. Marija Kavtaradze, 2023)

Revizitate

Dumnezeu la saxofon, dracul la vioară (r. Alexandra Gulea, 2004)

Twilight (r. György Fehér, 1990)

Benediction (r. Terence Davies, 2021)

Ocolind titlurile cunoscute (Lanthimos, Bonello și puțin cunoscutul Banzo al regizoarei portugheze Margarida Cardoso), mă voi concentra pe acele scântei de cinema intuitiv pe care le-am găsit (în mare parte) în debuturi.

A Date in Minsk – îmbinând personalul cu politicul, prolificul Lavretski execută abil un cadru-secvență pe tropul cinematografic al „primei întâlniri”.

 

 

 

 

 

 

 

After + Magnificent Sky – două filme despre muzică diametral opuse – underground-ul claustrofob al technoului motorik vibrant și extinderea în aer rarefiat a muzicii de avangardă. Axa verticală unificatoare este fortificată de faptul că cei doi regizori realizează o performanță incredibile: reprezentarea cinematografică a muzicii și a istoriilor personale/politice înglobate în ea.

Negu Hurbilak + La Palisiada – slow cinema făcut cum trebuie, extrăgând puritatea timpului și a imaginii din cadru și dintr-o narațiune construită firav. În fiecare moment strălucesc viziunea și o punere în scenă care se apropie de relațiile umane, pe care, din afara cadrului, le înconjoară politicul lugubru.

Slow + Mitsuki–Sekai – portrete ale intimității în acord cu microcosmosul sound design-ului și al detaliilor gestuale. Carapacea reconfortantă a relațiilor, a conexiunii/-ilor umane, face loc căldurii și dă sens vieții.

Dumnezeu la saxofon… + Twilight – o (re)descoperire care de mult se lasă așteptată (la Oberhausen și, respectiv, Berlinale) a unor filme care încă se dezvăluie în moduri noi, unicate la momentul lansării, prea puțin cunoscute în afara cercurilor cinefile. Îmi plec pălăria cu reverență pentru digitizarea lor.

Nu în ultimul rând, o recomandare dulce-amăruie a ultimului film al lui Terence Davies, Benediction – un biopic istoric al poetului britanic Siegfried Sassoon ale cărui teme centrale se intersectează suav cu propria viață a lui Davies. Inteligența caustică a puritanismului din înalta societate se întrepătrunde cu chinul interior sfâșietor, oferindu-i cinematografiei lui Davies un cadru final în care vibrează împietrirea „Strigătului” lui Munch.

Radu Toderici

5 și-o șesime

Roter Himmel / În bătaia focului (r. Christian Petzold, 2023)

Pentru mine, e filmul anului, când mă uit înapoi la 2023. E, la limită, o comedie romantică despre sfârșitul lumii care ne înconjoară. Patru personaje plus unul inventat pentru a strânge șuruburile intrigii, plus o casă de vacanță. Dintre ele, cel interpretat de Paula Beer, cum se zice, fără efort aparent, plutește cu grație prin film. Subtil în unele momente, cu punch în altele (inclusiv d.p.d.v. vizual), e un film care ia un gen și-l regândește cu inteligență în punctele în care s-ar putea dilua în sentimental plasticat.

 

 

 

 

 

 

 

May December (r. Todd Haynes, 2023)

Acesta e ultimul film care mi-a rămas în cap zile în șir. Are niște momente foarte bune care ar funcționa și singure, fără să știi de unde vin. Într-unul, Natalie Portman, jucând o actriță, descrie cât de ambivalentă e o scenă de sex într-un film, atunci când joci în ea, și tot publicul care o ascultă amuțește. Tot personajul ei spune spre finalul scenei că are o fascinație pentru persoanele ambigue moral – iar aici se aude probabil vocea scenaristei Samy Burch sau a lui Haynes însuși. Deci, triplă plăcere. Un film bun de tot despre un subiect foarte ușor de scăpat din mâini, de alunecos ce e. Un film cu o actriță (Portman) care copiază treptat manierismele pe care le-a pus Juliane Moore în cealaltă protagonistă din film – și ce spectacol e să vezi cum se întâmplă treptat asta! Plus, unul dintre cele mai bine și atent construite filme ale acestui regizor care devine din ce în ce mai clasic, în sensul cel mai bun.

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude, 2023)

A zis-o deja un critic francez: ce face Radu Jude în acest Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii e pogo cinematografic. Mă amuză rafala de înjurături cu care începe acest film, îmi place să cred că e momentul de selecție a spectatorilor. Sau, în logica de pogo, e momentul în care începe îmbrânceala. Cine știe însă cum stă treaba la pogo știe că, dacă se întâmplă să cadă cineva pe jos, de obicei e ridicat imediat de cine se întâmplă să fie mai aproape. Așa și cu Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii: înjurătura nu-i numai înjurătură, e scrâșnet din dinți împotriva capitalismului business as usual, a sexismului și a misoginiei. Furia și energia sunt acolo, dar și tandrețea de final, mi se pare, pentru cei ajunși la podea – într-o secvență de final care e, în ochii mei, un tur de forță.

Rye Lane (r. Raine Allen-Miller, 2023)

Știi că o comedie romantică e scrisă deștept când nu-ți dai seama cum ajunge la final, în perfect echilibru, fără să se poticnească în clișee. Știi că o comedie romantică e și regizată deștept când, vizual, ai parte de ceva în plus, dincolo de replici. De exemplu, acest Rye Lane, care e printre cele mai fresh de anul trecut și în care cei doi – ea și el – sunt filmați când vorbesc separat, fiecare în cadrul lui, dar asimetric, în partea dinspre celălalt a dreptunghiului, ca și cum ar tânji deja, fizic, la celălalt.

Yi Yi (r. Edward Yang, 2000)

Când îl vezi a doua oară, muzica din Yi Yi, filmul regizorului taiwanez Edward Yang, sună și mai nostalgic, pentru că n-ai cum să nu-ți amintești că e ultimul lui lungmetraj. Nu știu cum l-ar recomanda alții, dar pentru mine acesta e filmul al cărui nod conceptual e legat de niște portrete făcute din spate, din ceafă. Simplu și ingenios. Revăzîndu-i mizanscena cu niște ochi mai antrenați, mi-am dat seama că e și un film despre vecinătatea urbană – fără oprire, vezi și ești văzut, fragmentar și la distanță. În plus, umorul și ritmul. Dacă s-ar face un top cu asta, ar fi printre cele mai delicate filme făcute vreodată.

Fast Five / Furios și iute în viteza a 5-a (r. Justin Lin, 2011)

Zicea Patrick Willems într-un eseu video că partea a 5-a din ciclul Fast & Furious e printre cele mai bune filme de acțiune recente. Atât a trebuit. Nu subscriu pentru cele două ore, nu pot lua doze prea mari de Vin Diesel deodată, dar pentru o șesime din el, oricând. Șesimea asta e spre final și mă face să mă simt ca atunci când descopeream filmele de orice fel – plin de entuziasm exploziv. E, și aici Willems are dreptate, o secvență de acțiune incredibil de bine făcută. Cu (spoilers ahead) un seif imens tras cu cabluri de oțel de două mașini pe străzile din Rio de Janeiro. E puțin implauzibilă scena, dar superb coregrafiată, cu seiful care funcționează, de la minut la altul, ca piedică, buzdugan sau armă neconvențională. M-a făcut să mă întreb de ce mă uit așa de puțin zilele astea la filme cum e acesta, care m-au învățat să ador mersul la cinema.

Irina Trocan

O listă hiper-parțială de filme de ficțiune și (în mai mare măsură) documentare văzute în ultimul an care mi-au rămas în minte:

Notre corps / Our Body (r. Claire Simon, 2023)

Un documentar wisemanian de aproape trei ore a fost una dintre cele mai devastatoare și ocazional pline de speranță pe care le-am avut în 2023 la cinema. E plasat într-un spital public, în aripa de ginecologie, unde atenția se concentrează asupra corpul feminin – la intersecția unor identități de gen cât se poate de variate, sub intervenția celor mai avansate tehnologii medicale, dar uneori suferind din cauza celor mai vechi probleme ale omenirii. Deloc pudic, dar discret când e nevoie, filmul lui Claire Simon ar trebui să fie vizionare obligatorie pentru oricine se consideră un adult empatic.

Anatomie d’une chute/Anatomy of a Fall (r. Justine Triet, 2023)

Pentru probabil cel mai discutat film al anului, mă rezum la o descriere scurtă: O pastișă de true crime story unde intră în ecuație toate clișeele despre femei de succes, bărbați cu frustrări și viața de cuplu a oamenilor cu cariere; într-o construcție narativă perfect echilibrată, găsește totuși privirea umanistă justă. (Bonus: E un Palme Dog indiscutabil meritat.)

Hollywoodgate (r. Ibrahim Nash’at, 2023)

Trupele americane au plecat din Afganistan și au lăsat în urmă 7 miliarde de dolari în echipament american, care a căzut în mainile talibanilor. Asta știam, desigur, din presă, dar spectacolul luării în primire e ceva de neuitat, iar Ibrahim Nash’at – egiptean mutat la Berlin, primind acces nesperat de neîmpiedicat să o documenteze – ni-l oferă ca să ne acutizeze o mie de gânduri chinuitoare despre intervenția Vestului în Orientul Mijlociu.

 

 

 

 

 

 

 

Samsara (r. Lois Patiño, 2023)

Sunt o necredincioasă și jumătate și am nevoie de Bresson și Dreyer, sau de Apichatpong și Reygadas, să-mi imaginez ce high poate să-ți dea convingerea că viața sordidă de pe pământ nu e totul. Sau poate că n-am nevoie de ei, pentru că Lois Patiño a găsit în Samsara forma perfectă pentru o experiență transcendentală doar din imagine și sunet, din lumină și culori. Povestea e a unui băiat care trebuie să-i citească unei muribunde din Cartea tibetană a morților. Doar că, după cum știm, în toate filmele bune, povestea nu e nici pe departe totul.

Pictures of Ghosts / Retratos fantasmas (r. Kleber Mendonça Filho, 2023)

Singurul film din listă pe care nu l-am văzut la cinema – deși sunt convinsă că umple un ecran mare – totuși funcționează și pe cel mic pentru că e, în fond, un excelent eseu video de lungmetraj. Kleber Mendonça Filho recompune din arhive – publice și personale – casa și orașul brazilian (Recife) în care a trăit și a filmat. Iată că, dacă vi s-a părut că e ca acasă în spațiul din O som ao redor / Neighboring Sounds (2012), e pentru că și era. E interesant pentru cine vrea să înțeleagă producția de filme cu buget mic sau „neo-neorealiste”, pentru cine e interesat de istoria orașelor de-a lungul ultimului secol, sau pentru cine e emoționat de „fantomele” din înregistrări audiovizuale ale lucrurilor și ființelor care nu mai sunt. Iar în categoriile astea cred că intrăm destul de mulți dintre cei care privim și ascultăm filme.

Emil Vasilache

Loneliest planet (r. Julia Loktev, 2011)

Auzisem de filmul ăsta de la mai multe cineaste, iar de fiecare dată venea la pachet cu o relatare viscerală, asemănătoare modului în care oameni își povestesc coșmarurile cathartice, a unui dread psihologic, cât se poate de palpabil — despre relații. Deși experiența vizionării n-a fost atât de tulburătoare (cum e de pildă Day Night Day Night al aceleiași Julia Loktev), Loneliest Planet mi-a oferit multe, atât d.p.d.v. narativ cât și ca suport epistemologic la întrebarea: ce își (mai) doresc femeile de la bărbați? În plus, m-a condus la volumul vag necunoscut al lui Tom Bissell, „God Lives in St. Petersburg”, care e pur și simplu revelator pentru chestiunea dinamicilor recente în „stanurile” ex-sovietice.

Sparta (r. Ulrich Seidl, 2022)

Cu toții am auzit probabil de scandalul din jurul filmului ăsta înainte de a-l vedea. Controversa de la filmare, care au avut loc într-un sat din Banat, a rămas în aer chiar și după statementul oficial din partea lui Seidl. Dincolo de asta, Sparta e un film care de fiecare dată când îl povestesc — ceea ce se întâmplă des — face să mi se ridice părul de pe mine. E tulburător fără să fie edgy, dificil fără a fi sadic, iar, mai presus de toate, o adevărată demonstrație de privire aruncată asupra unei lumi pe care noi, ca societate, am declarat-o de neprivit.

 

 

 

 

 

 

 

KIRAC 23: Honeypot (r. Stefan Ruitenbeek, 2022)

Keeping It Real Art Critics e un colectiv olandez notoriu, cunoscut pentru documentarele lor de teren, inclusiv un episod în care Michel Houellebecq întreține relații sexuale cu diferite femei, dar pe care autorul francez l-a oprit în instanță din a fi lansat. Un conflict suprarealist care merită urmărit. Până să-l vedem, Honeypot e the one to see. Pentru că mi-ar lua prea mult să explic de ce anume filmul ăsta e o minunăție-ghimpe, las aici descrierea lui: The film explores the hopes and illusions of young art students coming of age in a world that is saying goodbye to the enlightenment and its values; about the cheerful anticipation with which they face the possibilities of a setting sun.

Mid90s (r. Jonah Hill, 2018)

Instinctul meu, văzând acest film a fost să-l pun repede în oala produselor artistice survenite după terapie. Genul de produs care mai mult latră decât să muște. Am fost surprins de reacția asta și am purtat-o cu mine un timp. De ce am fost așa deranjat să văd un grup de puști care, pe lângă că se dau cu skate-ul, beau, se droghează și vor să uite de problemele de acasă și de lumea din jur, mai reușesc și să-și ofere pe alocuri unul altuia compasiune — un gram de grijă nu doar de weed?

The Princess Bride (r. Rob Reiner, 1987)

Nu știu cum de nu văzusem filmul ăsta mai devreme. Mi-a trebuit o amigdalită de iulie ca să-l descopăr. Ce bijuterie venită de la scenaristul canonicelor Butch Cassidy and the Sundance Kid (1969) sau All the President’s Men (1976)! Un proto-Shrek al anilor 90, un basm autoreflexiv, perfect savuros. The Princess Bride m-a făcut să vreau să-l văd iar și iar, ceea ce nu cred că mi se mai întâmplase de ani buni.