În opinia noastră, cultura e un lucru viu (care nu riscă să se clatine de pe piedestal dacă un film anume dispare de pe un anumit canal de distribuție) și care se schimbă – care ar face bine să se schimbe – în ritm cu lumea pe care ne promite s-o aducă mai aproape. S-au făcut în ultimii ani multe filme bune – din care lista de mai jos poate să ofere cel mult un aperitiv – care, în paralel cu mișcarea #BlackLivesMatter și ca urmare a unor revendicări postcoloniale care se conturează deja chiar în cultura occidentală de jumătate de secol, arată implicit sau explicit vina albilor în crearea unei societăți profund inechitabile.
Cu o excepție sau două, cele opt filme din lista noastră nu sunt propriu-zis activiste, deși nici nu îndulcesc pastila – arată rasismul sistemic ca pe o realitate & adesea ca pe o cauză directă a suferinței personajelor. Fie că se petrec în SUA, Franța, Brazilia, Senegal, Angola, Guineea-Bissau, că evocă urmările colonialismului sau abrutizarea muncii într-o lume globalizată și pseudo-omogenă, că împrumută structuri de gen (gore, thriller, zombie movie) sau sunt documentare sau filme indie, ele au în comun impulsul – deloc sfios – să pună în centru ceea ce în alte filme mai comode e marginal și să-i ceară spectatorului empatie fără rezerve pentru personaje care nu seamănă deloc cu modelul (conservator, cosmetizat și, pentru mulți, inaccesibil) de cetățean – același la care, până nu demult, erau nevoite să adere minoritățile rasiale din filme. Dacă rasismul e un subiect recurent de la începuturile cinemaului, condițiile pentru reprezentarea lui din perspectiva celui oprimat n-au fost întotdeauna cele mai bune.
Pe de o parte, anii 2010 au fost o epocă de aur a diversității prin apariția unor modele culturale noi precum platformele de streaming – care permit filmelor din „long tail”, interesante pentru un număr mult mai mic și dispersat de consumatori decât blockbuster-ele, să fie viabile, chiar dacă nu sunt genul de cinema care ar umple săli; pe de altă parte, judecând după ce filme sunt premiate și cât de prestigioase rămân oricum premiile Oscar, n-am făcut mare progres, ca societate, să apreciem perspective proaspete, ale celor care n-au avut niciodată multe resurse să se facă auziți.
Lista de mai jos nu e ierarhizată, tocmai pentru că filmelor care mizează pe reprezentare rasială realistă & adesea incomodă li se cere mult prea frecvent să fie perfecte, constant creative și măcar din când în când entertaining ca să primească cât de puțină atenție.
Atlantiques (r. Mati Diop, 2019)
Plasat în Dakar, unde se construiește un turn futurist, muncitorii senegalezi nu mai sunt plătiți cu lunile; pe fundalul ăsta, al sărăciei absolute, Souleiman și colegii săi de lucru aleg soluția primejdioasă (și unică, de altfel): emigrarea ilegală în Spania, cu o barcă, traversând tenebrele oceanului. Souleiman o lasă în urmă pe iubita lui, Ada, care e și ea prinsă între lumi (între iubirea reală și mariajul aranjat cu un bogătaș local care i-ar asigura din start o poziție privilegiată). Neavând tăria să-și ia rămas-bun de la ea, el pleacă și piere fără să ajungă la destinație. Fără a oferi cine știe ce spoiler (filmul e marketat oricum ca docu-ficțiune supranaturală, voodoo realist drama șamd), sufletele bărbaților se întorc în Dakar, posedându-și verișoarele, prietenele sau iubitele – cerându-și drepturile și banii post-mortem. În această măduvă pestriță, revenge-ul e parțial, fiindcă e limpede că, în cele din urmă, colosul capitalist înghite totul. E tragi-comic în același timp că numai niște zombi pot convinge un magnat local să le plătească salariul, după ce aceștia îi incendiază puțin palatul.
Fundalul politic al filmului e eclipsat deopotrivă de fizionimia divergentă a Dakar-ului (părăginit, dar brobonit cu licurici de lumină) și de romanța dintre Ada și Souleiman-zombificatul. În final, Atlantiques e despre anularea simbolică și fizică a granițelor de orice tip (oceanul e luntrea fizică dintre Spania și Dakar/ Europa și Africa, dar și puntea mitică dintre vii și morți). Criza refugiaților e probabil ultima grijă a umanității în clipa de față (și, în general, văzută din perspectiva lumii întâi, nicidecum prin prisma realitatății înfricoșătoare a unor oameni ce nu-și găsesc alinarea nicăieri). Cel puțin pentru ei, ale căror povești rămân doar “cifre și statistici”, așa cum remarcă Mati Diop (de reținut că Diop e prima regizoare de culoare distinsă cu Grand Prix la Cannes!), Atlantiques merită cel puțin o vizionare. (Georgiana Mușat)
Les misérables (2019; r. Ladj Ly)
Ciocnirile violente dintre poliție – care e predominant albă sau acționează în interesul majorității albe – și minorități rasiale nu e un subiect exclusiv nord-american. Atât filmele de ficțiune franceze (între multe altele, L.627, 1992, r. Bertrand Tavernier, plasat într-o secție de poliție, sau L’esquive, 2003, r. Abdel Kechiche, unde poliția întrerupe printr-o percheziție pe nepusă masă durerile amoroase ale unor adolescenți cu origini magrebiene), cât și documentarele (inclusiv De l’autre côté du périph’, 1998, al aceluiași Tavernier) fac frecvent aluzie la faptul că e un ghinion pentru cel mai cinstit cetățean să n-aibă gene de european.
În Les misérables, poliția e reprezentată de trei protagoniști aproape agreabili – unul singur, care e mândru de porecla lui de „Porcul roz” și chiar își decorează biroul cu plușuri reprezentându-i alter ego-ul, corespunde profilului de polițist arogant și rasist – care ajung într-o situație în care nu s-ar simți nimeni comod să aibă de menținut pacea în cartier: un adolescent de origine africană scoate un pui de leu dintr-o cușcă de circ, stăpânii circului amenință că se lasă cu violență, iar poliția n-are alte mijloace mai eficiente decât să-și găsească informatori în cartier și/sau să aștepte până când cineva se laudă pe rețelele de socializare cu noul lui animal de companie. În această situație tensionată, cei trei nu găsesc, însă, căi non-violente să se impună, iar felul în care degenerează situația le-ar putea distruge viețile, mai ales că faptul e filmat întâmplător de o dronă.
Filmul adoptă o stilistică de documentar observațional (ca multe filme de acțiune, de altfel, de la Hurt Locker încoace) și e la fel de tensionat ca multele police dramas care au întărit, peste decenii, clișee rasiste, ba chiar urmărește grupul de polițiști la fel de aproape & dându-le la fel de mult aer să se dezvolte. Altfel, mai ales prin prisma segmentului final, ar putea fi citit fără distorsiuni ca un manifest #BlackLivesMatter – nu e loc de îndoială că lupta pentru dominanță într-un cartier periferic, unde toți trebuie să-și păzească spatele, nu se joacă de ambele părți ale baricadei cu aceleași jucării. (Irina Trocan)
Bacurau (2019; r. Juliano Dornelles, Kleber Mendonça Filho)
Brazilia e o țară cu populație numeroasă, diversă etnic și ducându-și existența la toate nivelurile de trai, cu autorități mai degrabă indiferente, în care e înspăimântător de plauzibil ca un sătuc izolat să dispară de pe harta făcută de satelit și nimeni să nu mai întrebe de ei vreodată. Asta e și miza suspansului din Bacurau, unde o comunitate unită, dar cu mijloace precare, se găsește literalmente în bătaia puștilor unor psihopați americani milităroși (o să zic doar că Udo Kier e cel mai worldly și cumpătat dintre ei) și pune de-o rezistență la care părinții Cinema Novo-ului ar aproba din cap, satisfăcuți.
Chiar și cu toate spoiler-ele din paragraful de mai sus, Bacurau e un deliciu: în parte pentru detaliile autentice savuroase (primarul comunei e un fandosit pe care-l disprețuiesc cu toții & ale cărui gesturi de ajutor social sunt total inutile; relațiile dintre săteni sunt într-un vâjâit continuu de sfezi acumulate de-a lungul vieții și întrajutorare de buni vecini), în parte pentru baia de sânge de pe străduțele orașului, magistral pusă în scenă, cu tot cinismul spaghetti western-urilor clasice, dar pe un catharsis actual. (Irina Trocan)
Tangerine (r: Sean Baker, 2015)
Inițial m-am simțit ciudat să scriu despre Tangerine pentru un top în contextul Black Lives Matter. Sigur, e un film important, un film atipic, un film care își pune real problema experienței transgender într-un context socio-economic precar, surprinzând intersecția dintre obstacolele unei persoane de culoare și cele ale unei persoane trans. Cu toate astea, e un film făcut de un bărbat alb, cisgender, pe un subiect care nu pare neapărat cel mai empowering – două femei trans, lucrătoare sexuale, își petrec Crăciunul la periferia Los Angeles-ului, una lucrând, cealaltă căutându-și iubitul care a înșelat-o cu o femeie cisgender albă cât ea era în închisoare.
Cu toate astea, revăzându-l, Tangerine e departe de a fi un tip de privire exotizantă sau vreun poverty-porn în care spectatorul e într-o poziție superioară, uitându-se cu milă la săracele personaje. Aproape în mod constant, Baker (care a conceput întregul film împreună cu cele două actrițe din rolurile principale, Mya Taylor și Kitana Kiki Rodriguez) ține povestea într-un dans dinamic al comicului cu extravagantul, lasându-le personajelor demnitatea și puterea, fără să le învăluie în tragism sau dramatism nenecesar. Un film perfect de (re)văzut în contextul #BlackTransLivesMatter. (Alex Mircioi)
