Câștigătorii premiilor Academiei s-au anunțat aseară, iar Green Book (co-scris de Nick Vallelonga, Brian Hayes Currie și regizorul Peter Farrelly) a plecat acasă cu Oscarul pentru Cel mai bun scenariu original. Cu toate astea, mai ales pentru că victoriile lui Green Book au fost surprinzătoare și contestate, Alexandra Para face o analiză echidistantă a tuturor celor nominalizați.
Nominalizările pentru cel mai bun scenariu original la Oscarurile de anul acesta au avut în comun, printre altele, faptul că toate cele cinci filme aduc pe ecrane personaje complexe, care sparg stereotipuri şi surprind prin nuanţe şi interpretări. Un alt element comun este ludicitatea scenaristică şi regizorală, care diferită pentru fiecare film în parte: în Roma, Cuarón jonglează cu emoţiile noastre povestind cu vocea sinceră a unui om care îşi rememorează copilăria; în Green Book, Peter Farrelly pune la treabă o schemă scenaristică clasică: două personaje extrem de diferite, nevoite să convieţuiască pe o perioadă de timp; în First Reformed, Paul Schrader este minuţios în descrierea unui personaj tipicar, ajungând la o redare aproape hagiografică a vieţii lui; Yorgos Lanthimos face o dramă de costume în care pune trei femei-luptătoare la cârma unui regat; iar Adam McKay e caricatural în Vice şi comunică parcă într-un limbaj tehnologizat, ca un colaj de postări rapide.
- Roma
Filmul lui Alfonso Cuarón este o dramă intimă, cu elemente de tragedie, comedie şi… telenovelă, extrem de densă ca încărcătură emoţională. Cuarón spune povestea a două femei: Cleo, interpretată cu emoţie de actriţa amatoare Yalitza Aparicio, menajeră în casa unei familii upper-middle-class; viaţa personală a femeii se dezvăluie în tandem cu cea a angajatoarei ei, doamna Sofia (Marina de Tavira). Cleo face toată treaba grea în casă: pe lângă curăţenie, are de spălat rufe şi de supravegheat copiii care ţipă încontinuu şi aleargă prin cadru; în paralel, Sofia trece printr-o criză conjugală, cauzată de plecarea soţului, care a părăsit-o pentru o altă femeie. Şi de parcă toate astea nu ar fi de ajuns, lui Cleo îi întârzie menstruaţia, descoperind că este gravidă în trei luni cu iubitul ei, Fermin – un personaj narcisist, obsedat de artele marţiale, care nu vrea să aibă nimic de-a face cu sarcina ei.
Regizorul mexican reuşeşte să combine metaforele vizuale cu emoţiile viscerale, stârnite de evenimente sângerioase care se desfăşoară pe ecran: filmul evocă într-un episod masacrul Corpus Christi (1971), în care aproximativ 120 de persoane au fost ucise de militari în timpul unei demonstraţii a studenţilor în capitala Mexicului; şi pentru a creşte puterea vizuală şi încărcătura emoţională a acestui moment, lui Cleo i se rupe apa şi e nevoită să nască prin toată această nenorocire. Plasticitatea lui Cuarón nu se opreşte aici. Cu ajutorul unor metafore vizuale nu tocmai discrete, acesta insinuează că gospodăria trece printr-o perioadă încordată, că familia trece printr-o criză: maşina imensă pe care soţul, doctorul Antonio (Fernando Grediaga) o parchează pe aleea de la intrare, încape cu greu în spaţiul strâmt, călcând în excrementele câinelui. Recurenţa apei – de ploaie sau apa înspumată cu săpun cu care menajera spală aleea – anunţă climaxul filmului, în care Cleo se luptă cu valurile pentru a-i salva pe copii, Paco şi Sofi.
Stoicismul, sensibilitatea şi dragostea pe care Cleo o oferă copiilor compun un personaj care radiază de-a lungul întregului film, femeia fiind parcă legată organic de casa pe care o îngrijeşte şi de oamenii din ea.
- Green Book
Filmul lui Peter Farrelly este construit după o formulă destul de evidentă: avem două personaje extrem de diferite care sunt puse la un loc, după ce stau o vreme împreună încep să se influenţeze reciproc şi în cele din urmă se împrietenesc. Suntem în America anilor ’60, iar cei doi sunt Don Shirley (Mahershala Ali), un pianist sofisticat de muzică clasică, negru, şi Tony (Viggo Mortensen), un italian angajat într-un club de noapte, nu tocmai rafinat. Don are nevoie de un sofer şi bodyguard pentru turneul pe care îl desfăşoară în sudul Americii, iar Tony are nevoie de un job, deoarece clubul în care lucrează intră în renovări pentru câteva luni.
Nu durează mult până când descoperim că Tony nu e doar un italian din Bronx care vorbeşte cu accent de imigrant, ci e un italian mândru de rădăcinile lui, şi care cunoaşte „lumea negrilor” mai bine decât angajatorul lui, care face parte din lumea elitistă a albilor. Shirley şi-a menajat existenţa prin urmarea regulilor impuse de societatea albilor bogaţi cărora le cântă: foloseşte circuitul hotelier-motelier indicat persoanelor de culoare pentru a evita problemele cauzate de culoarea pielii, acceptă să dea o fugă până la hotel pentru a folosi toaleta, atunci când i se interzice să o folosească pe cea din reşedinţa unor bogătaşi albi. Deşi joacă după regulile lor, Don Shirley este în mod evident un personaj frustrat de „condiţia” lui – după ce coboară de pe scenă şi e aplaudat, este tratat „ca un negru”, după cum spune chiar el (în Sud probabil că acest lucru nu e tocmai fericit). Din acest motiv nu pare că se înţelege prea bine cu oamenii cu aceeaşi culoare de piele ca a lui – vorbeşte şi se îmbracă diferit de ei, este educat şi cultivat, dar nu recunoaşte piesele lui Little Richard sau ale Arethei Franklin. Mahersala face un rol complex, verticalitatea şi demnitatea lui fiind nu de puţine ori înlocuite de suferinţă şi ruşine în faţa nedreptăţilor cu care se confruntă din cauza culorii pielii lui. În acelaşi registru, este delicioasă şi transformarea lui Mortensen: accentul, apetitul lui generos şi inteligenţa de stradă. Însă deşi ar putea câştiga bani buni de la Mafie, personajul sparge clişeul italianului din Bronx şi preferă o muncă cinstită şi corect plătită. La începutul filmului descoperim că bărbatul are preudecăţi legate de doi muncitori afroamericani care îi fac o reparaţie în casă, însă pe parcursul filmului descoperim că de fapt acesta nu are o problemă personală cu şeful lui, nu e în niciun fel frustrat de culoarea pielii acestuia şi mai degrabă nu înţelege lipsa de cultură afroamericană a muzicianului. Aşa că îi sugerează, mai mult sau mai puţin nuanţat, că ar trebuie să o descopere rapid.
- First Reformed
Paul Schrader realizează un cinema contemplativ, inspirat de Robert Bresson, Ingmar Bergman, Andrei Tarkovsky şi Carl Dreyer. Filmul se adresează unui public care nu vede nicio problemă în contemplarea spaţiilor goale, sau a unui moment de linişte – are o abordare aproape liturgică a momentelor. Preotul protestant Ernst Toller (Ethwan Hawke) e un om încercat de probleme: trece printr-o criză spirituală şi una personală (urinează sânge, de unde înţelegem că e posibil să aibă o boală serioasă), bea singur noaptea şi scrie în jurnalul său – un element folosit şi în Taxi Driver (r. Martin Scorsese, 1976) şi Light Sleeper (r. Paul Schrader, 1992), de inspiraţie bressoniană. Toată simplitatea şi liniaritatea vieţii acestui reverend intră în contrast cu aglomerarea de frici pe care le are un enoriaş: Michael (Philip Ettinger), activist ecologic şi depresiv al cărui pesimism nu e tocmai nefondat. Cei doi se cunosc după ce soţia lui Michael, Mary (Amanda Seyfried), îi prezintă preotului problema: din cauza viziunii pesimiste asupra viitorului planetei, Michael ar vrea ca soţia lui să avorteze, pentru a nu aduce un copil într-o lume cu un viitor atât de sinistru. În dialogul dintre reverend şi Michael, primul este impecabil în argumentarea unei viziuni mai optimiste, sau cel puţin mai stoice. Însă ce nu se vede, dar se poate extrage din confesiunea preotului atunci când scrie în jurnal, e că mărturia bărbatului naşte sau adânceşte în mintea preotului un conflict – acela dintre Dumnezeu şi omul contemporan, total inconştient sau mult prea relaxat în ce priveşte efectele asupra mediului ale acţiunilor sale.
Deşi nu pare că s-a gândit prea mult la asta până acum, sau că a fost printre interesele sale principale, părintele Toller este evident afectat de viziunea prăpăstioasă a lui Michael. Ce rotiţe activează exact în mintea lui, nu ştim, însă e interesant cum Schrader extinde graniţele viziunii protestante pe teritoriu ceva mai laic: problemele de mediu serioase, cu care ne confruntăm astăzi. Hawke încasează destul de puternic temerile bărbatului (pe care îl şi găseşte mort, după ce se sinucide cu o armă de vânătoare), şi pe fondul crizei spirituale şi personale. „Nebunia” personajului se instalează gradual, ca şi în Taxi Driver, generând o transformare generală a acestuia: i se schimbă fizionomia, gesturile, interesele. Fetiţa din Taxi Driver (Jodie Foster) e acum femeia gravidă care gravitează în jurul personajului central. Vesta cu explozibil pe care Mary o găseşte ascunsă în garaj şi care ajunge pe mâinile preotului funcţionează ca un soi de totem, care transferă disperarea lui Michael reverendului. Arma lui Michael, arhanghelul care îl învinge pe Satana şi îl aruncă în iad, îl transformă pe Toller într-un justiţiar divin. Climaxul este atunci când preotul îmbracă vesta, pentru a o purta la recepţia oferită de congregaţia sa în cinstea sărbătoririi a 250 de ani de existenţă. Unul dintre sponsorii congregaţiei este o mare uzină poluantă, iar Toller pare să aibă o misiune sfântă de distrugere a răului. Liberalizarea disperării, a nebuniei de moment, empatizarea cu un personaj cu potenţial terorist fac din acest film o revelaţie scenaristică, susţinută şi potenţată de interpretarea lui Hawke, care cu acest rol a atins un nou apogeu al prestației lui actoriceşti.
- The Favourite
Idiosincraziile lui Yorgos Lanthimos au găsit un nou habitat în Anglia secolului al XVIII-lea, compunând un film de epocă excentric şi plin de iz nostalgic. Inspirată relativ dintr-o poveste adevărată şi modelată cu ajutorul imaginaţiei creatoare a scenariştilor Deborah Davis şi Tony McNamara, povestea o urmăreşte pe regina Anne (Olivia Colman, cu o prestaţie fenomenală), o monarhă mai puţin cunoscută de la începutul anilor 1700, din timpul războiului cu Franţa. Un personaj capricios, uşor iritabil, care suferă de o boală misterioasă de piele, Anne locuieşte împreună cu prietena şi iubita ei secretă, lady Lady Marlborough (Rachel Weisz) şi are grijă de cei şaptesprezece iepuri care simbolizează cele 17 sarcini pierdute de regină. Armonia cuplului se strică după venirea unei rude tinere ale lui Sarah la castel, Abigail Masham (Emma Stone) care ajunge noua îngrijitoare personală a reginei şi nu durează mult până când se trezeşte şi în patul acesteia.
Deşi există o regină la conducerea ţării, patriarhatul este la el acasă, iar femeile care sunt interesate de putere politică, autonomie sau supravieţuire trebuie să străbată un tărâm ostil al dominaţiei masculine. Asta nu înseamnă că femeile ar fi victime pasive, ci din contră. Confruntarea dintre cele două femei, Sarah şi Abigail, este inevitabilă, iar urmările cel puţin pline de scântei. Personajele masculine (Nicholas Hoult, Joe Alwyn etc.) sunt înghiţite cu totul de performanţele actoriceşti ale trio-ului electric Stone-Weisz-Colman. Fiecare dintre cele trei femei are un temperament puternic şi o personalitate care depăseşc conturul dat de exteriorul delicat. Dintre ele, deşi cea mai grotescă, regina este şi personajul cel mai sincer, funcţia permiţându-i să ţipe, să aibă toane, să ordone şi să plângă oricând are chef. Cele două femei din jurul ei, nişte oportuniste veritabile, maestre în arta manipulării, se luptă corp la corp până la final şi ne duc cu gândul la All About Eve.
- Vice
În Vice, Adam McKay face portretul satiric al unui personaj politic controversat: Dick Cheney, vicepreşedintele din timpul celor două mandate ale lui George W. Bush (2001-2009). Deşi perioada de interes a carierei sale este chiar cea în care a fost VP, McKay face un colaj cu momente din perioade diferite din viaţa politică şi personală a lui Cheney. Totul pare făcut cât mai demonstrativ posibil, regizorul apelând la voice-over şi la spargerea celui de-al patrulea perete, un fel de ştanţă ştiinţifică asupra demonstraţiei. Christian Bale se dovedeşte a fi extrem de versatil şi construieşte un personaj credibil, grotesc, impozant ca un leu bătrân şi leneş, însă demonstraţia rămâne „neserioasă”, ludică, spărgând credibilitatea pe care o mimează.
Caricatural este şi Bush Jr. (Sam Rockwell), pe care McKay îl construieşte în antiteză cu figura gigantică a balaurului Cheney – e firav, ridicol şi puţin prostănac, această tuşă parcă absolvindu-l de deciziile politice luate în timpul preşedinţiei sale. Însă McKay este la fel de ironic în această privinţă ca şi în toate celelalte aspecte ale filmului – naratorul este chiar tipul care îi donează inima lui Cheney, o alegere implauzibilă din punct de vedere logic: e absurd să credem că donatorul lui ar fi ştiut toate detaliile pe care le-a narat despre fostul vicepreşedinte, şi mai ales că le-ar fi putut povesti post mortem. Ludicitatea regizorului este comparabilă şi pe alocuri asemănătoare cu cea din The Big Short (2015), însă în cazul lui Vice, o nouă culme e atinsă: Cheney şi Lynne, soţia lui, vorbesc brusc într-o engleză shakesperiană pură, parcă pentru a sparge în şi mai multe bucăţi credibilitatea filmului. Demonstraţia se transformă astfel parcă într-un colaj de postări din News Feed, care e scroll-uit rapid. Filmul are viteză şi intenţie didactică dublată de o auto-ironie faţă de această intenţie, compunând parcă un disclaimer – ce vedeţi poate să fie adevărat sau nu. Rezultatul e unul cel puţin digerabil.
[…] Alexandra Para a analizat pe Acoperișul de sticlă Ce înseamnă pentru Gala Oscar un scenariu original […]