Nomadland, regizat de Chloé Zhao, spune povestea lui Fern (Frances McDormand), o femeie de vreo 50 de ani, care după ce l-a pierdut pe Bo (soțul ei), iar orașul monoindustrial unde locuia a devenit pustiu, a hotărât să trăiască o viață de nomad într-o dubă devenită casă.
Filmul alternează între reintegrarea în natură a lui Fern și apropierea ei de oamenii din comunitatea nomadă. Suntem martorii provocărilor pe care le impune o astfel de viață și învățăm alături de Fern, de la diverși mentori care-i devin prieteni, cum supraviețuiești frigului, cum îți acoperi nevoile zilnice legate de toaletă, hrană, îngrijire medicală cu resurse foarte limitate. Mergem din loc în loc, mânați de locurile de muncă sezoniere unde Fern se poate angaja. Ne apropiem și ne despărțim de oameni, nimic nu e statornic. Nici măcar „casa” lui Fern, care se strică. Vedem frumusețea naturală din vestul SUA (surprinsă de directorul de imagine Joshua James Richards), copacii imenși, apusurile superbe dintre stâncile golașe. Uniunea cu natura se face la mai multe niveluri, de la scăldatul în râu, la conștientizarea fotonilor care călătoresc un timp inimaginabil, de la ani lumină distanță, ca să ajungă în mâinile noastre, la găsirea bucuriei în bătaia nemiloasă a vântului rece.
La fel ca locurile de muncă, relațiile cu oamenii ne sunt arătate destul de fugitiv, esențializat, dar insuficient ca să putem empatiza cu personajele pe care Fern ajunge să le numească prieteni. Muzica transmite emoțiile pe care povestea nu este întru totul capabilă să le transmită. De exemplu, după ce Dave, unul dintre bărbații din comunitate care pare să nutrească sentimente romantice pentru Fern, pleacă acasă la fiul său pentru a avea grijă de nepotul abia născut, începe o melodie de pian melancolică care ar putea duce cu gândul la însingurare sau tristețe, dar o vedem pe Fern muncind, plină de noroi, lucrând la unul dintre multele joburi din film.
Profitând de atmosfera creată, filmul ne poartă într-un vârtej emoțional. Motorul dubei lui Fern se strică, iar reparația costă similar cu a cumpăra una nouă. Fern le dezvăluie mecanicilor care o îndeamnă să cumpere un autovehicul nou că nu vrea să renunțe la duba veche (pe care a botezat-o Vanguard), pentru că este casa ei. Ajunge în situația de a cere bani de la sora ei, Dolly, ceea ce o pune atât în poziția de a primi o critică despre modul ei de viață cât și reproșuri despre trecutul ei și golul rămas în inima lui Dolly după plecarea de acasă lui Fern.
Fern este construit ca un personaj dual, atât foarte puternică, cât și sensibilă, nestatornică, dar și devotată soțului ei, chiar și după moartea acestuia.
Este emoționant modul de a prezenta problemele provocate de instabilitatea economică categoriilor foarte vulnerabile de oameni, anume muncitorii necalificați de peste 50 de ani, prin ochii acestui personaj forțat să aibă o astfel de viață. Personajele din comunitatea nomadă arătate în acest film sunt oameni aduși împreună de greutățile prin care au trecut și au o deschidere emoționantă, dar nu se pot desprinde de grijile materiale și nici nu își pot rezolva probleme doar prin dragostea față de natură. Carburantul îl procură cu greu, pentru că benzinăriile sunt departe, banii de care au nevoie îi câștigă de multe ori din muncă fizică grea, insalubră, plătită prost. Când are o problemă medicală, Dave ajunge la spital – nu la vreun vraci magic, iar femeia care pare cea mai înaintată în vârstă, Swankie, care suferă de cancer, refuză să se mai spitalizeze, alege conștient moartea și nu speră la o vindecare miraculoasă prin comuniunea cu natura.
În film sunt elipse mari de timp, acțiunea fiind întinsă pe un an. Puțin din acest timp este dedicat observării lui Fern la locurile de muncă. Înțelegem doar că „sunt timpuri grele”, dar nu sunt arătate eventuale probleme cu angajatorii, nu se arată nici de ce Fern își tot schimbă locurile de muncă, poți doar deduce că sunt locuri de muncă sezoniere. Se adaptează destul de repede la orice loc de muncă, fie că e vorba de ambalator la Amazon, pregătitul mâncării în fast-food sau căratul sacilor de legume în cârcă, iar această adaptabilitate nu ajută la înțelegerea problemei lui Fern în a găsi un loc de muncă cu mai multe drepturi. Ceea ce ridică o problemă nerezolvată în film. Dacă se poate găsi de lucru, deși sunt timpuri dificile și dacă lucrătorii își fac bine treaba, de ce nu își pot permite totuși o chirie, fie și în cel mai mărginaș cartier? Cât de prost sunt plătiți, de fapt? Niciunul dintre personaje nu pare să se plângă, totuși, nici de muncă în sine, nici de plată. Povestea filmului trece pe lângă această contradicție și reprezentare îndoielnică a muncitorilor necalificați din locuri de muncă sezoniere și preferă să se concentreze pe relația lui Fern cu natura și cu trauma de a fi rămas văduvă.
Cu excepția lui Fern, nu înțelegem cum au ajuns oamenii în aceste situații, pare chiar că e ceva pentru care au optat cu bucurie. Nimeni nu chestionează problemele politice și sociale care au determinat oamenii să accepte joburi care nu oferă niciun fel de protecție a drepturilor și nu constituie o asigurare pentru o pensie măcar decentă, din câte declară Swankie. Problema acestor locuri de muncă este învelită în dorința acestor oameni de aventură, sau de incapacitatea lor de se adapta la un stil statornic de viață. Ceea ce în mod evident nu este adevărat. În primul rând, din amintirile lui Fern, se înțelege că viața cu soțul său într-un orășel a fost mulțumitoare, sau, în orice caz, nu i-a displăcut. În al doilea rând, când Dave are ocazia să se reintegreze în familia fiului său, o face cu bucurie și fără vreun efort aparent.
Apreciez că în film sunt distribuiți atât actori profesioniști, cât și neprofesioniști, ajutând la senzația de autenticitate a filmului. Autenticitatea rezultă și din dublul rol pe care îl joacă natura și oamenii din viața lui Fern. Natura este și obstacol, și prieten, oamenii sunt și cei care o rănesc pe Fern, și cei alături de care își găsește liniștea, iar asta reflectă bine zbuciumul ei în urma pierderii omului pe care l-a iubit cel mai mult, soțul ei.
Consider că Nomadland este mai mult despre modalitatea lui Fern de a trece peste trauma de a fi rămas și fără soț, și fără casă, despre faptul că nu se mai poate simți acasă în prezența nimănui și preferă singurătatea din duba proprie. Desigur că situația ei nu poate fi desprinsă de contextul social, pentru că el o determină. Poate mai avea un oraș în care să locuiască dacă exista o industrie diversificată, poate ar avea o viață mai stabilă dacă ar exista programe de calificare pentru categoria ei de vârstă sau un sindicat care să protejeze în mod real drepturile muncitorilor sezonieri. Dar ce ține filmul legat, firul lui roșu, este nevoia lui Fern de a avea această călătorie, de întâlnirea cu oamenii din comunitatea nomadă ca să se poată elibera de trecut și să se împace cu moartea soțului ei.