Un cuvânt îl invită pe celălalt: Sex-Camera-Power. Nesfânta treime din titlul celui mai recent documentar al Ninei Menkes e o stare de fapt, în care cinemaul e complicele unui dezechilibru sistemic și istoric, dacă nu chiar una dintre armele sale principale. Ecranul e martorul unui exercițiu de putere, cel mai adesea înclinat în favoarea unei perspective masculine, unde femeia e tratată ca un obiect al dorinței și al fanteziei, și atât de rar ca subiect. „Dar cinemaul e doar o iluzie” va fi scuza, pe care Menkes n-o acceptă, spunând că dincolo de oricare vrajă seducătoare, imaginea și limbajul cinematografic sunt capabile să valideze și să propage mai departe comportamente și violențe morale, dacă nu chiar fizice, asupra genului feminin. Perception is not whimsical, but fatal, îl citează Brainwashed: Sex-Camera-Power pe Ralph Waldo Emerson, încercând prin acest demers să pună presiune pe industrie, încât să conștientizeze și să se responsabilizeze față de puterea pe care o deține imaginea și față de potențialul său de a cauza consecințe reale.

Pe cât numele lui Menkes vine cu rezonanța experimentală, radicală și feministă a unor filme ca Magdalena Viraga (1986), Queen of Diamonds (1991) sau Phantom Love (2007), pe atât Brainwashed abandonează stilul pentru exercițiul didactic, fără ca regizoarea să se îndepărteze, totuși, de interesul său caracteristic, anume explorarea unor forțe care se află în culisele conștientului. Filmul se situează undeva la granița între documentar tradițional, critică videografică și curs intensiv de limbaj cinematografic, plecând chiar de la prelegerea itinerantă a regizoarei intitulată Sex and Power: The Visual Language of Oppression. Abordarea e schematică, cu o grilă care are în vedere cinci considerente, The Menkes List, așa cum e explicată mai pe îndelete aici, și care problematizează maniera în care limbajul formal cultivă o poziție a femeii ca obiect al privirii sau ca prezență pasivă. Ce subliniază Menkes destul de convingător e că acest mod de a privi e însăși una dintre pietrele de temelie ale unui sistem al abuzului, în interiorul și în afara industriei. Violența și discriminarea nu funcționează în vacuum, ci sunt alimentate de o cultură vizuală care permite și scuză pe ecran comportamente problematice. Violul e glamour-izat, refuzul nu înseamnă niciodată un nu categoric, ci o presupusă invitație la un chase antrenant, femeia e doar un bun dezirabil, prezentat ca etern disponibil și ușor de „obținut”.

Endemia nu e una recentă, ci e legată de istoria cinemaului în sine, Menkes trecându-ne prin peste 170 de fragmente din filme din toate timpurile, de la Metropolis-ul lui Lang (1927) la producții din anii trecuți. Regizoarea nu caută să acuze în mod direct sau individual, ci, mai degrabă, admite că marea problemă e exact faptul că astfel de practici s-au instaurat ca un dat în fibra limbajului cinematografic și că funcționează la nivel subliminal, fără să ne dăm seama în primă fază că ar fi ceva în neregulă. Inclusiv femei regizor (printre exemplele regizoarei: Sofia Coppola sau Julia Ducournau) ajung să se folosească din reflex de set-up-uri de lumină care caută să flateze actrițele sau de perspective care sexualizează, de încadraturi în care femeile sunt prezentate fragmentar ca „bucăți de carne”, nu ca persoane (vezi punctul 2 din The Menkes List). Printr-o referință la Bombshell (2019, r. Jay Roach) și la modul în care filmul își arată personajele, Menkes insistă să spună inclusiv că limbajul formal poate să rămână contaminat de o privire masculină, indiferent dacă conținutul sau tema filmului au valențe feministe, filmul lui Roach tratând povestea femeilor care au vorbit împotriva hărțuirii sexuale din interiorul redacției Fox News.

Unui spectator responsabil sau cel puțin la curent cu discuțiile critice și teoretice despre poziția femeii în raport cu cinemaul cu siguranță argumentele lui Menkes nu i se vor părea noi, mai ales că par să prelungească (admis) observațiile Laurei Mulvey din Visual Pleasure and Narrative Cinema despre male gaze și relația dintre privitor și privit. Chiar și așa, ceea ce e merituos la Brainwashed e că racordează în mod necesar discursul la anul curent. Laura Mulvey însăși, prezentă în documentar printre alte figuri feminine din domeniul cinematografic (Julie Dash, Charlene Yi, Eliza Hittman ș.a), mărturisește cu consternare cum că atunci când și-a scris în anii ‘70 eseul privea cu speranță către finele secolului, imaginându-și că lucrurile vor fi profund altfel. Iată-ne mult după acel moment, cu Mulvey dezamăgită de cât de puțin progres a fost făcut. Brainwashed corectează balanța acolo unde discuția despre male gaze ar putea veni sub impresia că se referă doar la filme ale trecutului mai mult sau mai puțin îndepărtat, când am presupune că ar fi existat mai multă ignoranță. Filmul lui Menkes se preocupă cu multe producții care trec pragul anului 2000, de la noul Blade Runner (2017), la James Bond-uri, la filme de-ale lui Tarantino. E important și că regizoarea nu se jenează să pună pe masa de disecție regizori-autori, care prin statut adesea s-au ferit de mari acuze, cum ar fi Stanley Kubrick, Kim Ki-Duk, Spike Lee sau Park Chan-wook etc. Cât despre intențiile metacinematografice ale lui Godard, Menkes dedică un mini-studiu începutului din Le Mépris, ca mare dilemă cinematografică despre obiectificare. În argumentarea lui Menkes, imaginea cu Brigitte Bardot în nud pe blană s-ar putea să se salveze moral prin presupusele intenții ale lui Godard de a parodia sau de a scandaliza publicul, dar, până la urmă asta nu schimbă faptul că avem de-a face cu încă un alt caz în care femeia devine un obiect al fanteziei masculine.

Demersul lui Menkes nu e totuși unul inchizitoriu și nu caută să discrediteze indivizi sau să epureze istoria cinemaului. Faptul că Rear Window-ul (1954) lui Hitchcock s-ar putea să aibă o privire problematică față de vecinele de alături nu-i știrbește din alte calități cinematografice și nu îl face mai puțin important pentru canonul filmic universal. După cum afirmă și invitatele din Brainwashed, cele două lucruri nu se exclud: se poate să privești cu atașament  filme esențiale pentru formarea ta și, în același timp, să fii capabil să le critici pentru practicile și instrumentele cu care operează. Îndemnul regizoarei e per total de a sta în gardă și de a nu băga sub preș ceea ce nu ar fi în regulă, nu de a arde dramatic totul.

Dincolo de faptul că documentarul Ninei Menkes e împlinit ca material didactic exact pentru că oferă o formulă practică și vizuală a unor concepte și analize care au rezidat mai mult în scris, Brainwashed e valoros și pentru că propune, în completarea discuției despre privirea asupra femeii, o analiză comparativă asupra modului în care masculinitatea e descrisă pe ecran. De reținut sunt, de exemplu, observația cum că nuditatea masculină nu e aproape niciodată reprezentată fragmentar, ci în încadraturi largi și angajată în acțiune. Chiar și în Magic Mike (2012), spune Menkes, unde te-ai aștepta ca o privire obiectificatoare să fie lesne codificată în limbajul vizual, stripper-ii sunt văzuți de la distanță, cu corpurile prezentate în întregime. Acțiunea e esențială în reprezentarea masculinității pentru că nu lasă loc unui rol pasiv, Menkes semnalând că există un fel de tabu cinematografic ca bărbatul să fie prezentat pe ecran ca obiectul dorinței vizuale și, deci, să riște să fie vulnerabil. Subiectul e completat de alte mici constatări despre practici ale limbajului, cum ar fi că slow-motion-ul e codificat masculin cu filmul de acțiune, în timp ce pentru reprezentarea feminității e destinat unor scene iarăși de fantezie, de prelungire a plăcerii vizuale a corpului feminin în mișscare sau emulare a unui punct de vedere masculin „în transă”.

Poate ce e cel mai lăudabil, în final, la Brainwashed: Sex-Camera-Power e reacția viscerală pe care toate acestea sunt pregătite să ți-o inducă. N-are cum să nu ți se pună un nod în gât văzând în colajul de fragmente al documentarului trup gol după trup gol, priviri și comportamente predatory ale căror anvergură și răspândire sunt greu de conștientizat când le tratezi separat. Cu atât mai mult că e vorba despre filme prestigioase și mari autori, succese critice la care canonul vestic adesea se raportează și prin care toți am trecut la un moment dat ca cinefili sau ca cineaști. Menkes e un avocat bun, adunând monumental împreună cât de multe dovezi ale crimei știe. Deși e foarte departe de stilul transgresiv al regizoarei, poate chiar școlăresc sau facil ca formulă de interviuri, capete vorbitoare și scheme pe ecran, filmul Ninei Menkes face o treabă bună din punct de vedere pedagogic. Brainwashed: Sex-Camera-Power e finalmente un wake-up call veritabil, un instrument esențial de înțelegere a cinemaului și o invitație urgentă la conștientizarea responsabilităților pe care le avem ca cineaști (și cineaste) față de ceea ce reprezentăm pe ecran. Pe cât sunt între ele lucruri care s-au mai zis, pe atât faptul că e universal accesibil crește valoarea filmului, făcându-l o vizionare obligatorie pentru oricine preocupat de film.