Ultimul film și singurul lungmetraj al regizoarei cubaneze Sara Gómez, De cierta manera, este eclectic și haotic, dar haosul aparent este de fapt unul atent controlat. De la reportaj la ficțiune și documentar, formele se schimbă în mod constant, dar fondul rămâne stabil, reflectând astfel transformarea unei Cube post-revoluționare. Gómez face narațiunea accesibilă prin personificarea conflictului social dintre progres și regim arhaic sub forma celor două personaje principale, Yolanda și Mario, care formează un cuplu neașteptat. În contextul unei Havane în renaștere și al relației precare dintre cei doi protagoniști, regizoarea afro-cubaneză reușește să surprindă spiritul unei comunități care trece prin confuzia schimbării și toate conflictele care inevitabil apar în acest proces.
În urma Revoluției din 1959, progresul este instaurat rapid și violent prin buldozere care dărâmă mahalalele din Havana, iar brutalitatea reamenajării este relevată pe fundalul unei muzici care tânjește. Vocile a doi naratori povestesc despre lupta interioară a Cubei, conflictul de mentalitate dintre vechi și nou, iar Gómez alege să traducă conflictul social într-un conflict de cuplu între Yolanda, profesoară de gimnaziu, și Mario, lucrător într-o fabrică, aducând astfel impersonalul la nivel personal. Yolanda aspiră la progres atât la nivel social, în educație, cât și la nivel individual, ca femeie în societate și în relație cu bărbații, în timp ce Mario nu se poate rupe de cutumele unei societăți arhaice care încă este vie înăuntrul său și în alți discipoli Abakuá și nu numai. Pasiunea lui Gómez pentru viața socială se reflectă în secvențele de familie, de grup, de ritual, în dialogurile despre viața de zi cu zi dintre oamenii care sunt și personaje, în „reportajele” istorice și culturale care conferă context și veridicitate. Astfel, combinația dintre film documentar și film de ficțiune ajută la conturarea unei perspective unice asupra evenimentelor. Cineasta smulge spectatorul din convenție atunci când vrea să accentueze fapte sau persoane reale, dar revenirea este organică prin intermediul Yolandei și-al lui Mario.
Personajul Yolandei dublează tonul didactic al filmului prin poziția ei de profesoară, în timp ce Mario încorporează spiritul cubanez tradițional în forma sa brută și intransigentă. Nimeni nu pare să înțeleagă de ce cei doi ies împreună și nici spectatorul nu ajunge să fie convins până la capăt din cauza succesiunii rapide de despărțiri și reîmpăcări. La o întâlnire dublă, o prietenă de-a Yolandei, Migdalia, îi spune că Mario nu este potrivit pentru ea, în timp ce Mario este luat peste picior de colegii de la muncă din cauza afinității lui pentru o profesoară. Ambii au parte de conflicte la serviciu, conflicte care dezvăluie diferite aspecte mai mult sau mai puțin defectuoase ale sistemului. Yolanda este frustrată de nepăsarea părinților care cauzează eșecul elevilor săi, dar este îndemnată să-și ascundă disperarea și să-și țină în frâu atitudinea revoltată.
Într-o conversație în pat, Mario își exprimă aprecierea față de candoarea Yolandei. Astfel, deși înainte acesta acceptase să mintă pentru a-și proteja un prieten, Humberto, care lipsește de la muncă ca să se întâlnească cu o femeie, ulterior, la o adunare a muncilor în fabrica unde cei doi lucrează, într-o decizie care pare a fi de impuls – pesemne pentru a trăi senzația palpitantă a sincerității, Mario își pârăște prietenul pentru a se salva pe sine. Deși decizia îi este validată de către cei apropiați, el o regretă aproape instant – moralitatea masculină, așa cum o numește el (la moral de los hombres), pare să fie mai presus de adevărul factual. Spre deosebire de Mario, Yolanda transmite o sinceritate asumată și pură, chiar dacă uneori lucrează împotriva ei. Yolanda, la rândul ei, nu tolerează comportamentul de brută al lui Mario și îl preferă atunci când acesta se dezice de tiparul macho, când presiunile sociale sunt absente și el își permite să renunțe la rolul asumat în public.
Dificultatea schimbării este o temă omniprezentă – Yolanda se lovește de un zid la școală, iar boxerul devenit cântăreț Guillermo Díaz îi povestește lui Mario despre incapacitatea oamenilor de a se desprinde de mediul lor, punând în lumină această opoziție între înrădăcinare și emancipare. De cierta manera arată cum, deși noua Cuba alege reforma, conștiința colectivă a cetățenilor nu se poate rupe încă de influența mediului familiar. Printre buldozere, oameni reali și statistici crude ni se arată cum noile strategii de integrare sunt defectuoase și cum miturile locale se perpetuează în comunitățile marginale, nelăsând prea mult spațiu pentru pătrunderea progresului.
Ultimul film al Sarei Gómez este o cercetare etnografică pe jumătate îmbrăcată în narațiune a vieții de zi cu zi din Cuba post-revoluționară, făcută mai accesibilă și mai digerabilă prin povestea Yolandei și a lui Mario. Succese mai recente precum Nomadland ne arată că asemenea formule hibride ca cea adoptată de Gómez, deși mai colorată, reușesc să capteze dinamica societală cât să se apropie și de realitate, și de privitor – filmul prezintă o situație reală complexă fără impersonalitatea unui documentar și, în același timp, conservă autenticitatea evenimentelor fără romantizarea unei ficțiuni. Finalul relației dintre Yolanda și Mario este deschis, așa cum rămâne și soarta relației Cubei cu ea însăși, subliniind pentru o ultimă dată schisma culturală omniprezentă la nivel macro – este discutabil dacă protagoniștii au evoluat în îngustarea prăpastiei dintre cele două lumi, iar reconcilierea sau atingerea în ultimă instanță a unui compromis este nesigură. În funcție de perspectivă, cei doi merg împreună unul lângă altul, dar tot se ceartă, sau se ceartă în continuare, dar totuși mergând împreună.