Girls on Film – Sara Gómez – Despre feminism radical în context revoluționar

Scurtmetrajele documentare ale regizoarei cubaneze Sara Gómez, încununate cu un documentar de lungmetraj îmbrăcat în ficțiune, reprezintă capsule în timp care revelează la nivel macro o perioadă de tranziție și de confuzie socială post-revoluționară. La nivel micro, ele analizează viața de zi cu zi a oamenilor de rând, a artei, meșteșugului, tradițiilor acestora, dând cetățenilor ocazia de a-și exprima nemulțumirile într-un mod sincer, necosmetizat, și care proiectează astfel o imagine veridică a societății cubaneze în confruntarea cu inegalitățile sociale, rasiale, sau de gen din anii ‘60.

Sara Gómez se naște în 1942 într-o comunitate afro-cubaneză din Guanabacoa, Havana, această apartenență etnică fiind o influență pentru întreaga ei carieră de cineastă. Gómez crește într-o familie educată, studiază muzică și etnografie, dar își schimbă direcția întrucât, după spusele ei, nu își dorește să rămână o simplă „femeie de culoare din clasa de mijloc care cântă la pian.” Ea lucrează apoi ca jurnalistă și se alătură în 1961 Institutului Cubanez de Artă și Industrie Cinematografică (ICAIC), proaspăt înființat după culminarea Revoluției Cubaneze din 1959 pentru a produce filme politice cu resurse reduse, filme care să vorbească maselor și care să hrănească conștiința colectivă revoluționară. Pentru guvernul cubanez, filmul putea juca un rol important în propagarea unor mesaje care să instige la schimbare socială. În cadrul ICAIC, Gómez este la început asistenta unor regizori consacrați precum Tomás Gutiérrez Alea, Jorge Fraga și Agnès Varda, iar gradual începe și ea să își filmeze propriile documentare de scurtmetraj.

În 1969, cineaștii argentinieni Octavio Getino și Fernando Solanas publică manifestul Hacia un tercer cine („Spre un al Treilea Cinema”), care avea să acționeze ca un ghid pentru mișcările cinematografice din America Latină. Manifestul celor doi regizori se declara atât împotriva filmului hollywoodian, cât și a auteurismului european, propunând în schimb un cinema social, făcut de oameni din afara elitelor culturale pentru oamenii obișnuiți, care să insufle idealuri revoluționare maselor. Cineaștii mai pledau pentru un cinema cu moduri de producție și distribuție neconvenționale, un cinema care să instige privitorul la acțiune și implicare civică. Mulți regizori din cadrul ICAIC și nu numai își produc filmele înglobând principiile celui de-al Treilea Cinema așa cum sunt ele teoretizate ulterior de Getino și Solanas. O altă abordare populară în perioadă este cea a unui „cinema imperfect,” concept inventat și promovat de regizorul cubanez Julio García Espinosa, membru și director ICAIC. Tot în 1969, acesta își publică manifestul Por un cine imperfecto („Pentru un cinema imperfect”), unde explorează cum dezvoltarea economică, și implicit cea tehnologică, liberalizează accesul la arta cinematografică. Astfel, inspirat din neorealismul italian, Espinosa încurajează atât creatorii, cât și consumatorii să se dezică de obsesia pentru estetic care dirijează demersul cinematografic în filmele occidentale. Pentru Espinosa, scopul unui film nu este acela de a avea valori de producție mari – astfel, nu doar că un cinema cu imperfecțiuni, neșlefuit, instigă la implicare spectatorială, dar printr-un astfel de cinema se poate ajunge la o reflectare mult mai vie și mai veridică a societății și la surprinderea în stare pură a interacțiunilor sociale din cadrul acesteia. Atât principiile teoretizate de Getino și Solanas în privința celui de-al Treilea Cinema, cât și abordarea lui Espinosa a cinemaului imperfect, sunt vizibil îmbrățișate și reflectate în filmele lui Gómez.

Cu primele ei scurtmetraje documentare, regizoarea explorează viața cubaneză la firul ierbii, cochetând cu forme și stiluri foarte variate. În Plaza Vieja (1962), aceasta povestește istoria Cubei ilustrând cadre din Piața Veche din Havana. Fábrica de tabacos (1962) este un montaj care începe animat și continuă prin ilustrarea producției de țigări dintr-o fabrică, unde este surprinsă arta meșteșugului de împletire a țigărilor, urmărind procesul de producție de la uscarea frunzelor până la împachetarea produsului final. Iré a Santiago (1964) relevă comportamentele și practicile din comunitatea afro-cubaneză din Santiago de Cuba, al doilea oraș ca populație după Havana și așa-zisa capitală a culturii afro-cubaneze. Este pusă în lumină mândria localnicilor – o femeie intervievată afirmă că „«mulatru» este o stare de spirit.” Se vorbește, de asemenea, despre conservarea identității cubaneze în ciuda influențelor culturii franceze din Haiti. Vocea din off contribuie cu informații despre istoria orașului, războiul cu Spania, și miturile urbane răspândite. Scriitorul și etnograful cubanez Miguel Barnet afirmă că ,,Fără afro-cubanezi n-am fi avut literatura, muzica și dansurile pe care le avem azi. Cuba pe care o cunoaștem n-ar fi existat” (Amara et. al, „The Cuba Libre Story,” 2015-2016, E1, min. 12:26). În 1966, parcursul de cineastă al lui Gómez ia o turnură personală, în Guanabacoa: Crónica de mi familia, un scurtmetraj dedicat nașei regizoarei, care pune familia sa în contextual mai larg al societății și o descoase prin poze, explicații conferite de naratoarea din off, și mărturisiri ale membrilor familiei care sunt intervievați. Stabilirea statutului social al familiei este urmat de discuții cu câțiva membri. Pentru Gómez, personalul nu se rupe niciodată de politic – se ridică problema segregării, a vremurilor pe când existau baruri speciale pentru anumite grupuri afro-cubaneze, și a creșterii în statut. Scurtmetrajul din următorul an, Y… tenemos sabor (1967), pune în evidență muzica cubaneză cântată la diferite instrumente de percuție. Părțile musicale puse în lumină sunt întrerupte de mărturisiri ale muzicienilor care vorbesc despre arta și măiestria lor, și de vocea din off care conferă context.

Între 1968 și 1969, Gómez face o trilogie a Insulei Tineretului/ „Isla de la Juventud” (denumită Insula Pinilor până în 1978), cea mai mare insulă a Cubei în afara teritoriului continental. În En la otra isla (1968), regizoarea merge în cătunul Ferma Libertății/ „Granja Libertad” de pe insulă pentru a intervieva tineri care trec printr-o conversie ideologică. Această inițiativă este explorată la nivel individual în Una isla para Miguel (1968), care arată viața de zi cu zi în comunitatea de pe insulă, cu focus pe Miguel, un tânăr crescut doar de mamă și cu o situație incertă, care este trimis într-o astfel de tabără de reeducare. Scurtmetrajul se deschide cu un citat din cartea despre efectele colonializării Les damnés de la terre (1961) a psihiatrului și filozofului Frantz Fanon: „Cei leneși, cei declasați vor găsi, prin canalul acțiunii militante și decisive, calea Națiunii” (1963, Fondo de Cultura Economica, p. 79). Explorarea vieții de pe Insula Pinos se continuă în Isla del Tesoro (1969), vocile unei naratoare și a unui narator alternând cu explicații despre istoria insulei – sunt îmbinate secvențe de pe stradă și din interioare cu desene sau fotografii, și sunt surprinse imagini cu Presidio Modelo, închisoarea în care fostul lider Fulgencio Batista l-a închis pe Fidel Castro în 1953. Secvențele alternează cu cadre dintr-o fabrică de producție de citrice, urmărind la sfârșit un grup de femei care muncesc pe plantație.

Mi aporte din 1969 încorporează același stil eclectic deja bine stabilit și specific cineastei – documentarul se deschide cu desene ale unor femei pe fundalul unui cântec revoluționar. Gómez își intitulează documentarul „Aportul meu,” semnalând astfel alegerea de a lua în propriile mâini misiunea de expunere a eforturilor feministe din perioadă. La început este prezentată contribuția adusă de femei într-o moară de zahăr – „procesul revoluționar” le permite muncitoarelor să aibă locuri de muncă care înainte erau rezervate doar bărbaților, întrucât și femeile sunt așa-zise „muncitoare ale Revoluției.” Lupta se duce, concomitent, împotriva machismului adânc înrădăcinat în cultura cubaneză. Un bărbat intervievat se arată nemulțumit de prezența femeilor în câmpul muncii, susținând că acestea sunt menajate deoarece nu pot face față muncii care necesită efort și care înainte era prestată de bărbați. Femeile, la rândul lor, trebuie să își convingă soții să le lase să muncească. Muncitoarele intervievate vorbesc despre obiceiurile și raportările care trebuie să se schimbe, despre dublul standard dintre femei și bărbați, despre așteptările societății din partea lor de a îndeplini roluri multiple și solicitante, uneori contradictorii, de a fi muncitor, soție și mamă în același timp, și de multe ori fără prea mult ajutor. Unele aleg să renunțe la rolurile clasice care-i aparțin societății patriarhale, în încercarea de a atinge idealuri care să ofere satisfacție personală. Într-o ocazie rară, Gómez însăși este surprinsă discutând despre aceste probleme cu femeile intervievate. Profesorul universitar Teshome Gabriel afirmă că „un aspect principal care distinge al Treilea Cinema de alte tipuri de cinema este insistența sa de a privi femeile într-o lumină mult mai progresistă” (1982, p. 126), ceea ce este vizibil prin punerea în lumină a unor păreri care nu erau populare sau asimilate la nivel general în societate. O femeie pune accent pe „misoginismul” și „machismul” bărbaților, perpetuate prin educația la care au contribuit inclusiv mamele, care îngreunează schimbarea de roluri și a percepțiilor asupra posibilităților disponibile femeilor. După spusele ei, este necesară o dezbinare a „schemei tradiționale a femeii în plan profesional,” pentru a atinge egalitate în cadrul vieții de zi cu zi, al treburilor casnice, al ajutorului reciproc indiferent de specificul task-ului, ceea ce în final nu i-ar face pe bărbați mai puțin bărbați.

În documentarul de scurtmetraj din 1970 Poder local, poder popular, Gómez cochetează cu o alternare monologuri-intertitluri pentru a accentua nemulțumirile și lipsurile cetățenilor în contextul unor alegeri locale, iar în Sobre horas extras y trabajo voluntario din 1973 sunt intervievați muncitori din industria textilă, care își exprimă nemulțumirile cu privire la rezoluțiile din urma celui de-al 13-lea Congres al Confederaţiei Muncii din Cuba. Documentarele indică un interes crescând al cineastei pentru problemele politice ale unei societăți încă instabile. Prin fondurile ICAIC acordate de stat, Gómez avea astfel oportunitatea de a arăta ce anume din promisiunile Revoluției nu fusese îndeplinit. Această deschidere spre autocritică este inedită pentru un regim care a creat o industrie cinematografică națională în scopul promovării ideilor Revoluției.

Sara Gómez a avut o carieră prolifică, întreruptă brusc de un atac de astm care i-a curmat viața cât încă lucra la editarea primului său film de lungmetraj, De cierta manera, turnat în 1974 și finalizat postum, în 1977, cu contribuția a trei membri ICAIC. Între 1962 și 1974, Gómez a lucrat la aproape 20 de documentare de scurtmetraj și a realizat lungmetrajul De cierta manera, considerat magnum opus-ul ei și singurul său proiect care împletește documentarul cu elemente de ficțiune, indicând o tendință continuă spre experimentare și transformare a stilului de filmare și propagare a mesajelor sociale. Muzica din documentarele cineastei este mereu una celebratoare, plină de viață, dansantă, care pune în lumină pulsul oamenilor obișnuiți și urgența problemelor sociale și politice cu care se confruntă. Așa cum afirmă ea însăși, Gómez înțelege „necesitatea auto-deconolizării politice și ideologice, și a rupturii de valorile tradiționale economice, etice, sau estetice.” Aceasta reușește să atingă ceea ce Julio García Espinosa, conform cercetătorului Michael Chanan („Cuban Cinema,” 2003, p. 334), considera că lipsește cinemaului cubanez – filmul de apogeu al cineastei nu doar informează, ci transportă publicul într-o lume ficțională, care să îi satisfacă „nevoile reale de dramatizare a experienței.”

Filmografie

  1. Plaza Vieja (1962)
  2. Fábrica de tabacos (1962)
  3. Solar habanero (1962)
  4. Historia de la piratería (1963)
  5. Iré a Santiago (1964)
  6. Cumbite (1964) – asistent de regie
  7. El robo (1965) – asistent de regie
  8. Excursión a Vueltabajo (1965)
  9. Guanabacoa: Crónica de mi familia (1966)
  10. Y… tenemos sabor (1967)
  11. En la otra isla (1968)
  12. Una isla para Miguel (1968)
  13. Isla del Tesoro (1969)
  14. Mi aporte (1969)
  15. Poder local, poder popular (1970)
  16. Un documental a propósito del tránsito (1971)
  17. De bateyes (1971)
  18. Atención pre-natal (1972)
  19. Año Uno (1972)
  20. Sobre horas extras y trabajo voluntario (1973)
  21. De cierta manera (1974)

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like