Challengers –  Competitivitate și senzualitate pe terenul de tenis

Challengers (r. Luca Guadagnino, 2024) este un film ancorat în convențiile a două stiluri cinematografice: pe de-o parte este un film american în stil și concept, definit de ritmul alert și abordarea accesibilă, și pe de altă parte e un film european, simțindu-se semnătura auctorială a regizorului italian Luca Guadagnino, consacrat pentru predilecția față de aprofundarea dimensiunii erotice a personajelor. Aceste două tendințe nu sunt într-un raport de conjuncție, ci sunt complementare una alteia. Astfel, trăirile complexe și imprevizibile ale celor trei personaje centrale, Tashi Duncan (Zendaya), Patrick Zweig (Josh O’Connor) și Art Donaldson (Mike Faist) sunt potențate de dinamismul și senzaționalismul inerent stilului american. 

Centrul de greutate al întregului film îl reprezintă relația dintre cei trei. Filmul explorează atât jocul de culise al vieții lor private, cât și dinamica raporturilor de pe terenul de tenis. Încă din liceu, Patrick și Art o întâlnesc pe jucătoarea Tashi, care reușește foarte rapid să-i dea peste cap, atât prin devotamentul ei pentru tenis, cât și prin atractivitatea ei excepțională. Cei doi prieteni devin rivali, pe teren și nu numai, concurând unul împotriva celuilalt în seducția fetei. 

La început, Tashi savurează atenția pe care o primește, plăcere firească vârstei. De-a lungul filmului, relațiile celor trei se tot schimbă. Tashi începe în liceu o relație cu Patrick, cu care are niște ciocniri de temperament, dar după ce suferă pe teren un accident destul de grav, primește mai mult sprijin de la Art. Astfel ajunge să-l prefere pe el în defavoarea lui Patrick. Cei doi dezvoltă o relație asumată, iar Tashi devine antrenoarea personală a lui Art. 

Acest aparent echilibru se zdruncină ani mai târziu, în ziua în care Patrick reintră în competiție pe terenul de tenis cu Art. Știind ambiția primului ei iubit, Tashi conștientizează că șansele de reușită ale soțului ei nu sunt atât de mari. Astfel, Tashi este împărțită între două dorințe. Pe de-o parte își dorește ca soțul ei să câștige competiția, atât pentru că vrea să fie partenera care-l încurajează, cât și pentru că ar fi într-o egală măsură și reușita ei personală, după lungile și asiduele ore de antrenament. Totuși, simțind cât este Patrick de hotărât, în comparație cu Art care dorea să se retragă din competiție, Tashi se reîndrăgostește de iubitul ei din liceu, cu care reia o relație pe ascuns. Feminitatea năvalnică pare să o destabilizeze pe Tashi, determinând-o să oscileze între cei doi bărbați.

Tenisul adoptă o valență simbolică în acest film. Regulile, convențiile și dinamica acestui joc se reflectă în relația celor trei. Tashi este când în partea de teren a unuia, când în a celuilalt, făcându-l pe fiecare pe rând să se simtă învingător. Acest du-te-vino a lui Tashi totodată o obiectifică, prezența ei în viața lor devenind un prilej pentru manifestarea camaraderiei masculine strâns legată de regulile tenisului. Pe teren cei doi bărbați creează un limbaj propriu prin care își comunică unul altuia prin anumite mișcări ale rachetei de tenis dacă au reușit să se culce cu Tashi. În finalul filmului, când Tashi își înșală soțul cu Patrick, acesta îi divulgă lui Art infidelitatea prin convenția stabilită chiar în timpul unui joc de tenis la care asistă și ea. 

În completarea alegerii tematice sportive sunt și alte elemente care contribuie mult la consolidarea dinamicii mai sus menționate: muzica, montajul, distribuția – printre altele. Coloana sonoră compusă de Trent Reznor și Atticus Ross este alertă, intensifică nerăbdarea spectatorului, iar montajul vine în completarea ei, având cadre scurte unele după altele, mai ales în timpul meciurilor dintre cei doi. Totuși, unul dintre cele mai puternice și reprezentative elemente aș spune că este linia narativă non-cronologică. Filmul ne aruncă înainte și înapoi în timp, recontextualizând într-un flux continuu evoluția relației celor trei. Această tehnică este frecvent întâlnită în filmele americane care care își propun să antreneze curiozitatea – Fight Club (r. David Fincher, 1999) și Memento (r. Christopher Nolan, 2000) fiind două exemple reprezentative. Totodată, în cazul de față, este și o oglindă pentru du-te–vino-ul propriu-zis al celor trei protagoniști. Ne ține în priză, fără îndoială, însă cel mai important este că ne face să simțim intensitatea unui meci de tenis, respectiv al acestui triunghi amoros care de-a lungul filmului se rotește pe toate părțile.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like