În La chimera/Himera (2023), Alice Rohrwacher fixează cadrul unei lumi magice, vizibilul la granița cu invizibilul, plasând povestea filmului într-o regiune italiană dintre Lazio de Nord și Toscana, pe malul Mării Tireniene, în localitatea Riparbella, la începutul anilor 1980. Teritoriul și timpul filmat sunt cele ale copilăriei regizoarei, un spațiu familiar și atașant ce conține vestigii arheologice ale unei civilizații pierdute, a etruscilor, care au trăit înaintea romanilor. 

Filmul, al patrulea după precedentele Corpo celeste (2011), Le meraviglie (2014) și Lazzaro felice (câștigătorul premiului pentru scenariu la Cannes 2018), este fascinant și magic și oferă spectatorilor o experiență senzorială atât prin sunetele ce par ecouri ale unei lumi paralele, cât și prin explorarea granițelor poroase între lumea reală a prezentului și lumea de dincolo a mormintelor.

În acest spațiu special, Arthur, interpretat delicat de Josh O’Connor, este un arheolog englez care le-ar putea aminti spectatorilor de primii cavaleri exploratori și călători sau de seria de aventuri cu Indiana Jones. Cu ajutorul unei crenguțe, pe care o folosește ca pe o baghetă de radioestezie, Arthur are darul special de a găsi minuni ale arheologiei etrusce, morminte cu mozaicuri detaliate și obiecte valoroase cu care erau îngropați aceștia, cu câteva secole  în urmă.

Filmul începe cu eliberarea protagonistului, după ce este închis din cauza activităților sale arheologice ilegale. Acesta are o aură depresivă, detașată, cu urmele unei suferințe pe chip. El locuiește într-o cocioabă improvizată pe panta unui deal și este așteptat de amicii săi italieni, vocali și certăreți: vestiții tombaroli, o bandă clandestină de hoți de morminte, trubaduri comunitari ale căror preocupări foarte concrete țin de supraviețuire. Aceștia găsesc cu ajutorul lui Arthur câteva comori, pe care le livrează unui negustor de artă enigmatic (pe numele său Spartaco) care știe cum să le vândă mai departe, falsificând documentele de proveniență.

Suferința lui Arthur este impregnată de fantasma unei iubite, Beniamina, ce pare să nu mai fie și care îi apare în gânduri ca o himeră. Protagonistul are din ce în ce mai multe descoperiri de goluri subterane, dintre care unele adăpostesc comori rare, pe măsură ce se adâncește în melancolia doliului. Trauma și elaborarea acestei pierderi se conturează filmic prin sclipirile estompate ale imaginilor cu Beniamina sau printr-un fir roșu din rochia acesteia care face legătura între prezent și lumea mormintelor. Aceste granițe permeabile între viață și moarte funcționează ca o recuperare a memoriei afective, un vis reprimat care contaminează prezentul.

Însă filmul are și o atmosferă festivă, radioasă, viața cu bogățiile sale simple și câteva cântece melancolice care aduc alinare. Prietenia cu Flora (Isabella Rossellini) – mama iubitei pierdute, o aristocrată care locuiește într-o casă decrepită și de care îl leagă același doliu – și legătura emoțională cu fermecătoarea Italia (Carol Duarte) sunt două relații semnificative care progresează în real. Prin ele, Arthur poate valorifica viața trăită mai mult decât fantasmele trecutului. Însă spectrele spiritelor celor de dincolo îl atrag pe Arthur în propria alunecare, cu amintirile constante care îl tulbură.

Filmarea unui mormânt etrusc din interior, chiar înainte de a fi descoperit, oferind perspectiva tărâmului de dincolo, din adâncuri și care vibrează în urma loviturilor de târnăcop, este un moment cinematografic miraculos, pe care regizoarea îl valorifică prin șoapte și senzația de prezență dată de obiectele personale care aparțin morților. Misterul acesta al lumii spectrale a celor dispăruți în urmă cu câteva secole, il mondo delle anime („lumea ce aparține sufletelor”), reprezintă atât închipuirea a ceea ce este dificil de reprezentat în real, cât și magicul unui trecut al umanului cu diferite sale ritualuri și dependențe de obiecte afective.

Un alt moment special al filmului este viziunea lui Arthur cu câțiva călători în tren care devin fantomele etruscilor dispăruți, personaje care transcend timpul și spațiul și îl chestionează moralizator în privința obiectelor personale, amintind de materialitatea uneori misterioasă a lucrurilor care ne aparțin.

Astfel, un alt laitmotiv al poveștii este ceea ce lăsăm în urma noastră: corpuri străine caracterizante, vestigii ale trecerii conectate cu drumul nostru în viață și care ne leagă de cei care vor veni în urma noastră, dar și de propria noastră umanitate. Aceste obiecte cu care erau îngropați etruscii precum vasele de lut, ornamentele, statuile sau micile artefacte devin un instrument al călătoriei în spațiu și timp, în ordinea concretă a lucrurilor materiale.

Numit de un critic italian ca fiind vădit pasolinian în structură, atât ca stil, cât și ca scriitură, dar și cu influențe felliniene, Himera reprezintă o viziune valoroasă asupra lumii, cu sclipirile sale luminoase și prin melancolia sa. 

Un spațiu ficțional locuit cinematografic prin alegorii și analogii, cu un limbaj filmic captivant, într-un ton optimist tributar magicului care există printre noi și în noi, filmul lui Alice Rohrwacher este un corp viu care pătrunde cu sensibilitate în esența ascunsă a miturilor. 

La chimera este distribuit în cinematografele românești de Independența Film.