Impresii TIFF 2024 – Două filme despre limite umane

Anul acesta am participat pentru prima oară la Transilvania International Film Festival, simțind caracterul vibrant, imersiv și efervescent specific festivalurilor de film. TIFF este un eveniment care își pune amprenta asupra orașului care îl găzduiește, Cluj-Napoca, așa cum nu prea reușesc festivalurile organizate în București, unde oferta culturală e mai diversificată, iar publicul, mai variat. Timp de zece zile Clujul coagulează o comunitate de cinefili, dar și de cineaști cu vechime și debutanți care beneficiază de sprijinul și vizibilitatea prilejuite de acest eveniment. Experiența este cuprinzătoare, densă; ediția de anul acesta a oferit publicului aproape 200 de filme, iar proiecțiile s-au ținut atât în cinematografele consacrate din Cluj-Napoca, precum Cinema Victoria și Cinema Teatru Florin Piersic, cât și în aer liber, în Piața Unirii. 

Cele câteva zile petrecute la Cluj s-au împărțit între vizionări de filme, descoperirea orașului, fuga de caniculă, lansări de carte și petrecerile de fiecare seară. Ca să intre totul în cele doar 24 de ore ale zilei, am fost selectivă cu filmele pe care mi-am dorit să le văd, alegându-le pe cele care explorau o temă care m-a preocupat mai mult în ultima vreme, și anume conștientizarea omului contemporan raportată limitărilor exterioare și  hazardului la care este supus, respectiv modului în care acesta încearcă să le facă față și să navigheze printre ele. 

Filmele pe care le am în vedere sunt Valami madarak/ Some Birds (r. Daniel Hevér, 2023) și Zomervacht/ Summer Brother (r. Joren Molter, 2023). Some Birds explorează povestea lui Béla, un bătrân pe care copiii săi îl internează împotriva voinței sale într-un cămin de vârstinci. La început crede că situația va fi temporară și că se va întoarce acasă odată ce starea de sănătate i se îmbunătățește, dar lucrurile se complică. În acest spațiu leagă o prietenie cu Zoé, o adolescentă care lucrează la cantina căminului. Fata are la rândul ei o relație disfuncțională cu mama, iar cei doi protagoniști au în comun sentimentul de dezamăgire față de cei care erau responsabili să-i protejeze. Stilul pe care l-au ales realizatorii se aseamănă mult cu cel documentar prin maniera de a captura, cât se poate de precis, realitatea pe care o trăiește personajul principal. Sunetul, muzica (atât diegetică, cât și extradiegetică) sunt prelucrate într-o manieră economică astfel încât să fie congruente cu realitatea vieții trăite într-un cămin de persoane vârstnice. În mod similar, montajul are un ritm relativ lent, așa cum și zilele se scurg încet pentru Béla, punctate ocazional de zvâcul care-l determină să încerce continuu să se externeze.

În multe momente am uitat că urmăresc o ficțiune. În cadrul sesiunii Q&A de după proiecție, regizorul a spus că punctul de plecare al filmului constă în experiența similară trăită de bunica sa, care l-a făcut să-și dorească să spună o poveste despre neputința oamenilor care ajung să fie internate în cămine de persoane vârstnice. De asemenea, am simțit că filmul este totodată un omagiu adus bunicii sale. Prin extensie, este o invitație la conștientizarea trăirilor celor din jur care trec prin această experiență, inclusiv a trăirilor copiilor care intră în rolul de aparținători, acesta fiind la fel de greu ca cel de om vârstnic dependent de ajutorul celorlalți. 

Prin Béla nu urmărim o poveste de viață particulară, ci universală. El este bunicul sau tatăl multora dintre noi. Este întruparea conștientizării neputințelor inerente vârstei. În momentul în care Béla este internat la cămin, el speră că va putea ieși de acolo în scurt timp, dar filmul ne lasă să înțelegem că, odată ajuns acolo, nu o să mai aibă cale de întoarcere. Regizorul a știut să construiască cu precizie, atenție și delicatețe structura afectivă a personajului, să-i arate vulnerabilitățile și să ne invite să fim mai conștienți de fragilitatea vieții. Dincolo de slăbiciunile aduse de vârstă, se poate ghici caracterul unui bărbat tonic și mândru. Astfel, miezul filmului îl constituie trecerea bruscă la statutul de persoană lipsită de autonomie, în contrast cu dorința protagonistului de a-și trăi altfel ultimii ani. De-a lungul filmului, se încăpățânează să părăsească căminul, fiind convins că va reuși. Îndârjirea lui e înduioșătoare. 

Așa și începe prietenia lui cu Zoé: în momentul în care, în primele lui zile acolo, ea pune mâncare în farfuriile pacienților, Béla o refuză aruncând farfuria dinadins pe jos în spirit de frondă, dorind astfel să demonstreze că el nu e atât de nevolnic pe cât îl crede personalul căminului. Ceilalți pacienți se uită curios la Béla care, prin acest gest, dă de înțeles că va fi o prezență pitorească. La un moment dat ajunge chiar să ceară o audiență cu însuși primarul orașului, despre care este convins nu numai că dispune de autoritatea necesară externării lui de urgență, dar și că va avea disponibilitatea să îl asculte și să îl înțeleagă. Aceste încercări o înduioșează pe Zoé – care, deși la început se poartă ca o adolescentă rebelă, rigidă în anumite momente, pe măsură ce petrece timp cu Béla începe să aibă grijă de el ca de un membru al familiei. Pe alocuri mi-a amintit de relația dintre Léon și Mathilda din Léon: The Professional (r. Luc Besson, 1994). 

Scenarista filmului Some Birds, Zsanett Kértesz, a construit o relație între personaje complementare, în care răzvrătita Zoé devine mai întâi prietena de nădejde a lui Béla, încurajându-l în încercările lui de a se externa, iar mai apoi complice la plimbările lui nocturne nepermise. Punctul culminant al filmului îl constituie întâlnirea lui Béla cu o comisie de experți însărcinată cu evaluarea condiției lui fizice și mentale în vederea unei posibile externări. Înainte de evaluare, Zoé îi oferă lui Béla o pereche de șosete noi, spunându-i că o să aibă nevoie de ele. Prin acest gest aparent banal, Zoé își arată ocrotirea feminin-prietenească, acea vulnerabilitate care, probabil, nu ar fi ieșit la suprafață fără nevoia lui Béla de nu fi luat drept un bătrânel care nu știe ce e mai bine pentru el, ci drept un adult care simte că i s-a făcut o nedreptate. 

Cel de-al doilea film care a rămas cu mine mult după vizionare este Summer Brother. Abordează o realitate inimaginabil de dură, a complexității trăirilor unui copil: Brian, la doar treisprezece ani, este forțat de împrejurări să se maturizeze de-a lungul unei singure veri în care trebuie să aibă grijă de Lucien, fratele său cu grave dizabilități motorii și intelectuale. Mama celor doi pare să-i fi abandonat pentru totdeauna, singura dovadă a existenței ei rămasă în viețile lor fiind o fotografie cu ea de la căsătoria cu noul soț. Tatăl celor doi copii se dovedește a fi depășit de situație, ba chiar destul de absent, dorindu-și și el la rândul lui să evadeze, atât cât poate, din această realitate. Filmul urmărește experiența lui Brian din vara în care tatăl decide să-l externeze pe Lucien din centrul de îngrijire pentru a face niște economii financiare. 

Stilul adoptat de realizatori este similar filmului Some Birds, al unei ficțiuni care se desfășoară în cadență de documentar. Mai bine de jumătate dintre personajele poveștii au diverse dizabilități, iar regizorul alege actori neprofesioniști cu afecțiuni similare pentru a amplifica verosimilitatea. La gala de decernare a premiilor TIFF, regizorul filmului multi-laureat a mărturisit că și-a dorit să expună realitatea oamenilor care fie au dizabilități, fie trebuie să aibă grijă de cineva cu astfel de probleme și, implicit, să atenueze stigmatul care îi împinge pe acești oameni la periferia societății. Joren Molter nu s-a ferit să ne arate realitatea aspră a unei astfel de vieți. Brian se confruntă cu probleme prea mari pentru un copil de vârsta lui: trebuie să-i administreze fratelui său medicamente, să-l hrănească, să-l schimbe. Filmul ne invită, pe de o parte, să conștientizăm gravitatea afecțiunii lui Lucien, care nu va reuși vreodată să depășească vârsta mentală a unui copil mic, iar, pe de altă parte, evocă presiunea pusă pe umerii unui copil care duce responsabilități prea mari pentru un preadolescent. 

Mai mult, filmul surprinde nu numai greutățile cu care se confruntă Brian, ci și încercările lui de a desfășura activități normale vârstei lui, o vârstă la care începe să își descopere sexualitatea. Ocazional fuge înapoi la centrul la care Lucien fusese internat pentru a se întâlni cu o pacientă cu care are o relație afectivă. Cei doi își ridică tricourile și își ating unul altuia abdomenul, gest prin care cei doi știu și pot să-și manifeste afecțiunea unul față de celălalt. Pentru spectatorul care nu este familiarizat cu astfel de situații, secvența poate fi greu de privit până la capăt. Erotismul dintre cei doi este la limita firescului; nu este clar cât înțelege pacienta din ceea ce se petrece, din implicațiile acestui gest. Ea începe să spună că așa rămân femeile gravide, ceea ce alertează personalul centrului, îngrijorat că fata ar putea să fi rămas însărcinată cu Brian. Totodată, descoperirea sexualității la acea vârstă este firească, la fel ca manifestarea afecțiunii și a atașamentului; filmul întărește ideea că persoanele cu diferite dizabilități simt și își doresc să desfășoare activități normale. 

Summer Brother mi-a ridicat niște întrebări: ce se întâmplă cu copiii de care părinții nu pot (sau nu vor) să aibă grijă așa cum ar trebui, răspunzând la nevoile lor – oricare ar fi acelea? Totodată, ce se întâmplă cu părinții unor astfel de copii? Un film pe care îl recomand în direcția aprofundării acestei teme este Capernaum (r. Nadine Labaki, 2018). Acesta urmărește o poveste de viață similară, în care un copil din Liban se vede nevoit să aibă grijă de sora lui, părinții lor nefiind în postura de a le oferi ceea ce au nevoie. Profunzimea revoltei copilului este condensată în gestul extrem de a-și da propriii părinți în judecată pentru că… i-au dat viață. 

Probabil că, dacă am conștientiza pe deplin finitudinea și fragilitatea vieții, ar trebui să primim o diplomă de maturitate – una care surclasează în importanță orice altă calificare.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like