Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii este un (alt) film naughty marca Radu Jude, un aforism audiovizual de peste 2h30 despre starea de fapt a lumii capitaliste, despre starea de fapt a României capitaliste, despre noi toți, lucrători în sectorul cultural, care ne bucurăm să ne vedem reprezentați și chiar persiflați pe marele ecran și care, precum o Angelă universală, mergem înainte, tot mai departe de scop, îndreptându-ne vertiginos către sfârșitul lumii.
Este vorba despre sfârșitul a două lumi, de fapt: cea dintre noi și cea din noi înșine.
Încă de la Lampa cu căciulă (2006) se poate intui că lui Jude îi plac nepotrivirile, uneori alarmante, alteori poate doar jenante, dintre firesc și realitate, dintre cum ar trebui să fie ordinea lucrurilor în viață (simt că acest ar trebui poate fi decis la mica înțelegere între cei șapte ani de-acasă ai publicului și cei șapte ani de-acasă ai lui Jude) și cum este ea, de fapt. Pe cât de mult nu-i aparține auctoriatul scenariului și a poveștii scurtmetrajului, pe atât de mult îi aparține subiectul în esența sa: situații de viață care s-ar putea rezolva dacă absurdul și hazardul cotidianului politic în care trăim nu ne-ar mai îngrădi. Cu cât regizorul se apleacă mai mult asupra cacofoniilor la care asistăm zilnic, cu atât reușește să pătrundă stratul gros de bullshit al societății în care ne învârtim. Uneori, aceste analize nu lasă loc interpretărilor, exemplu fiind aici puneri în scenă precum cea din Tipografic majuscul (2020), film cu năzuințe de teatru epic, unde subiectul este mai clar și urmărit cu maximul de precizie pe care îl poate avea un fapt petrecut în realitate, consemnat istoric și consumat din punct de vedere temporal. Însă cel mai adesea – iar Jude este fluent în drame politice – ne regăsim într-un univers cu iz caragialesc, în care parodia trâmbițează singurul adevăr pe care trebuie să-l știm când îi vedem filmele, și-anume că peticirea neajunsurilor cauzate de capitalism este atât de plină de nuanțe încât dincolo de absurd you know there’s (probably) nothing.
Radu Jude denunță uneori prea cuminte. Și adesea arată un peisaj – ce-i drept – complex, dar din care fiecare este invitat să înțeleagă ce vrea. Domino-ul lumii fictive din Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii se susține pentru că nicio piesă nu cade cu adevărat – poate doar se împiedică puțin pe parcurs. Este vorba, în primul rând, de personaje ca Doris Goethe, care reprezintă vestul în toată neînțelegerea sa a situației. Doris reprezintă, totodată, și omul de legătură al clientului austriac, pentru care o casă de producție românească are de realizat un clip de protecția muncii. La casting se caută, cu multă ipocrizie, muncitorul accidentat “perfect”. Și chiar și-atunci când dau de el, membrii echipei de producție, gata oricând să facă pe plac clientului, îl roagă să ascundă detalii, care, deși utile altor muncitori, lor le-ar face un deserviciu, pătându-le imaginea de corporație grijulie cu angajații. Un alt exemplu de personaj contradictoriu, simbolic pentru situațiile pe care le trăim zilnic, este Angela (Dorina Lazăr, ex-protagonista lui Lucian Bratu [1]), acum o bătrână simpatică și romantică, pe care care viața nu a ocolit-o și de încercări. Doamna Angela este o femeie puternică și hotărâtă, fostă taximetristă cu multe povești de spus, pe care autoironia și cinismul o țin tânără. Ba te superi pe ea, ba ești cu ea. Un personaj în aparență simpatic, căruia îi scapă glume homofobe – spre dezgustul sălii, dar gustate de majoritatea sălii as well.
În oglindă cu ea o vedem pe actrița Ilinca Manolache, care face un rol minunat – minunat mai ales prin faptul că e atât de eliberator. Angela ei lucrează ca asistentă de producție. Este prost plătită, are zile în care muncește dublu față de cât ar trebui, stă mai toată ziua în traficul infernal, îi ascultă pe Macanache și Norzeatic la maxim când fuge dintr-o parte în alta a Bucureștiului, înjură și-și bagă picioarele în tot și-n toate, face TikTok-uri obscene și spumoase (vezi pagina de Instagram @TotZik1) și mai-mare că n-are timp nici de viață sexuală. În ea zace o nemulțumire generală față de tot și toate. Angela îndeamnă oamenii să fie grijulii între ei și urăște să vadă cum cerșetorul e alungat de parcă el ar fi problema. Dar contradicția ei este că promovează și propovăduiește firescul capitalist în societate. Conștient sau nu, și mai ales ca să-și mențină job-ul, preia valorile capitalului atunci când antamează oamenii accidentați la locul de muncă în proiectul fățarnic al clientului austriac, proiect politically correct dar deloc corect politic. Angela este produsul abrutizării maxime a societății care o crește. Își pune viața în pericol când se urcă obosită la volan doar ca să-și ia leafa, și nici aia nu-i ajunge în buzunar așa cum și-ar dori: angajatorul o ține legată de un contract de colaborare, pe motiv că afacerea merge prost.
Claxoanele și înjurăturile din trafic, clienții vestici absurzi și creativii care se transformă în păpușele ale capitalismului doar ca să-și ducă lifestyle-ul hipsteresc mai departe, turnul Babel al dialogurilor care mai degrabă sunt monoloage (o altă marcă Jude) dau naștere unui peisaj dezolant, din care mulți simțim deja că facem parte. Cireașa de pe tort: ultimele minute, care se lungesc ca guma de mestecat de pe asfalt în care calci vara. Cea mai fericită fată din lume (2009) nu este nici acum fericită: așa se simte să tragi o dublă. Însă la fel de greoi ca prefabricarea fericirii se simte, însă, și indiferența gulerașelor Nike (aluzie la sneakerii regizorului comercial interpretat de Șerban Pavlu) față de realitatea problematică.
Când brief-ul spune spre sfârșitul lumii, tu uită-te dincolo de tot ceea ce îi configurează Angelei captivitatea. Se întrezărește o rezolvare de moment: înainte de toate, să fim umani.
[1] Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii și lungmetrajul din 1981 al lui Lucian Bratu, Angela merge mai departe, se derulează în paralel, comentându-se reciproc.
[…] Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude, 2023) […]