Scriind consecutiv despre edițiile BIEFF și despre competiția națională de scurtmetraje, am observat că festivalul reprezintă un acoperiș (din ce în ce mai solid) pentru cineaștii cu un adevărat potențial din țară. Totuşi, ar merita de precizat că nimic nu unește generația actuală de cineaști, sau poate nu s-a strâns destul material pentru a identifica șabloane. Observația nu devine evidentă doar din selecția de filme și mărturiile echipei BIEFF, care privește panoramic starea generală a industriei pe lângă secțiunile tematice ale festivalului, sau din discuțiile purtate de profesioniștii din industrie și de critici care au avut loc de-a lungul timpului. Ea devine evidentă și din analiza celorlalte selecții de filme românești prezentate în festivaluri. ANONIMUL, de exemplu, este un alt festival ce găzduiește o competiție de scurtmetraj care merită să fie urmărită anual, pe lângă programele festivalului BIDFF ce includ la rândul lor, negreșit, creații experimentale reușite.
Un alt gând pe care îl păstrez și pentru această ediție, pe lângă procesul de consolidare prin care trece festivalul, este că se păstrează ambiția de a aduce în fața publicului dimensiuni și discursuri care adaugă, în anumite momente, adâncime definiției filmului experimental.
Ediția care a luat sfârșit zilele trecute a fost marcată de personaje-prototip care te ghidează în istoria recentă (precum în Numb-Number, 2022, regizat de Larisa Crunțeanu), de explorări senzoriale obținute pe fondul examinării unor peisaje (vezi Corporeal Red, 2022, de Anca Bucur și Heavy Metals / Metale grele, 2023, regizat de Mihai Ghiță), de noi perspective estetice (precum în A Flat is Born / S-a născut un loc, 2023, regizat de Cristina Iliescu, onorat cu mențiunea specială pentru concept vizual, Flying Sheep / Neale azbuirătoare, 2022, regizat de Alexandra Gulea, câștigător al premiului pentru cel mai bun scurtmetraj românesc) și introspecții, meditații și interpretări curajoase ale convențiilor (politice, sociale, cinematice), așa cum le descriam și pe atunci, chiar dacă, în majoritate, acestea sunt singulare.
Dacă ar fi totuși să pornim de la un numitor comun, acela ar fi simțul omniscient al izolării resimțit în mediul urban contemporan, resimțit în mai multe dintre scurtmetraje. În această lumină, tânăra regizoare Cristina Iliescu, care s-a remarcat în ediția precedentă prin scurtmetrajul său intitulat A.I. Poetries of Female and Non-Female Beings in Gas Stations at Night (2022) (câștigător al premiul pentru cel mai bun scurtmetraj românesc), continuă să vadă cinemaul ca pe un spațiu care îi oferă oportunitatea de a se juca cu posibilitățile tehnologiei digitale, prin intermediul cărora poate evidenția texturi, forme, stări și amănunte care nu sunt ușor vizibile ochiului uman. În scurtmetrajul A Flat is Born / S-a născut un loc (2023), ea inspectează colțurile Bucureștiului refuzând să înregistreze imagini perfecte, uneori „irealiste”, așa cum a numit regizoarea imaginile impecabile – pe care le vedem deseori pe diverse ecrane sau la cinema – în discuția de după proiecție. În 2022 aplaudam valorile ei cinefile și modurile în care aplică critic tehnicile experimentale, în special faptul că nu se lasă intimidată de procesul microscopic la care supune fiecare fotogramă filmată, în care mărește, micșorează și schimbă forme. Imaginea surprinsă de un handycam, în acest caz, limitează mult din controlul asupra compoziției cadrelor. Uneori există combinații de lumină, încadraturi și muzică ce fac trimiteri la imagini iconice (la o priveliște newyorkeză la apus sau la un cartier hongkonghez contemplat cu melancolie pe acordurile muzicii de jazz), dar care se deformează foarte rapid cu ajutorul unui montaj ce caută să realizeze legături, pentru a le risipi apoi rapid în căutarea altor trimiteri volatile. Figurile umane și micile secvențe din oraș descriu, în același timp, o realitate familiară și totuși una foarte stranie și îndepărtată. Poate pentru că, cu siguranță, regizoarea găsește ceva reconfortant în a pierde controlul în timpul filmărilor și a-l câștiga înapoi la montaj, unde reconstruiește cu ajutorul unor particularități ale limbajului vizual experimental (din care fac parte inserturile, ramele, figurinele și compozițiile manipulate) o altă față a orașului populat, luminat și cunoscut, dar corupt, incert și gol.
Sentimental Stories (2023) de Xandra Popescu e pe același spectru. Într-un port în care timpul pare să se oprească, mai mulți muncitori și locuitori interacționează sporadic între ei, în timp ce alții sunt surprinși în clipele lor de solitudine. Micile bucăți cu potențial narativ nu cresc în niciun fel și rămâne incert dacă momentele și replicile aparțin până la capăt unui tip de documentar observațional sau dacă se amestecă și cu alte practici, tocmai datorită ambiguității deliberate a atmosferei. La un moment dat, îți este alimentată intuiția că momentele pe care le vezi sunt finaluri de întâmplări sau începuturi de acțiuni pe care nu ajungem să le vedem. Însă aceste decizii cresc calitățile fotogenice care conferă, de fapt, profunzime și semnificație scurtmetrajului. Vedem cum două femei își aranjează unghiile povestind despre detalii mărunte, ambiții de viitor. Pare că miza imaginilor de pe ecran stă în privirile rapide aruncate, în gesturile tandre sau, dimpotrivă, distante, în conexiuni și decuplări care au loc rapid, ca și când crăpăm o prăjitură cu răvaș pe care este trecut un mesaj dulce-amărui, scris mic pe o bucată imensă de hârtie albă.
Ioana Bugarin interpretează, pe lângă alte roluri, o protagonistă cu alură de flâneuse în scurtmetrajul Teonei Galgoțiu, I Want to Smash the Greenhouse / Vreau să sparg sera (2022). Sara își petrece o bună parte din timpul filmului plimbându-se prin oraș, privind curioasă natura din jurul ei. Ca spectatori, suntem stimulați de planurile așezate uneori divizat pe ecran, care pot fi perspectivele Sarei sau completări aduse atmosferei și dimensiunii mediului înconjurător, un substrat prezent și în celelalte scurtmetraje ale regizoarei. Umbrele care cad pe trotuare, mișcările frunzelor din copaci, scurtele replici și stările de adâncă reflecție ale Sarei pregătesc povestea pentru momentul întâlnirii cu tatăl ei, față de care are sentimente contradictorii: nu-l poate urî pentru ce a făcut în trecut, dar nici nu-l poate iubi deplin. Poveștile despre relația copil-părinte, oricât de des sunt folosite în general ca formule, ajung să fie transpuse pe ecran foarte rar în România în ultimul timp. Deși din interiorul industriei pare că există interese pentru a expune traumele trans-generaționale (iar selecția BIEFF cuprinde trei scurtmetraje în acest sens, chiar dacă fac parte dintr-un gen cinematografic care se află în minoritate), mai ales din perspectiva celei de-a treia generații, care dă semne că se vindecă de obiceiurile și dinamicile din trecut. Subiectul are potențial să fie explorat în continuare în peisajul local românesc, deși rămâne de văzut dacă filmul experimental poate susține o astfel de decizie, mai ales că nu beneficiază de sprijinul unui public numeros și nici al altor forțe.
Dancing at My Parents’ Wedding / Dansez și eu la nunta părinților mei (2022) de Andreea Chiper folosește în aceeași măsură mediul pentru a adresa încercarea de cunoaștere a mecanismelor umane – o formă de autocunoaștere privind reflexia din oglindă a părinților. Aici, Chiper folosește caseta de la nunta părinților ei, pe care o demontează pentru a mări indicii legate de oamenii decedați sau schimbați de timp din momentul înregistrării. De asemenea, folosește caseta și pentru a priviri de la distanță mecanismele pe care le-a adoptat în viața ei, cum ar fi listele concise pe care le face atunci când se desparte de cineva, posibil legate de despărțirea părinților ei sau, în orice caz, de efectele acesteia. Folosindu-și propria voce pentru a nara, pare că regizoarea își dorește să fie inclusă în primul legământ al familiei ei, dar în același timp își dorește să rămână o mică cameră de supraveghere de pe peretele sălii sau al bisericii. Perspectiva neutră pe care o obține se amestecă cu întrebarea ce ar fi fost dacă? care generează o autoanaliză din ce în ce mai vulnerabilă, nu doar a regizoarei, ci și a persoanelor care dansează fără cunoască ce va urma în viitor.
Andra Tarara urmează o tradiție similară. Interesată de procesul de arhivare, dar și de mici anecdote legate de viața tatălui său care a strâns colecții de fotografii, se reîntoarce la anumite momente pentru a atribui un sens în prezent propriei vieți și cinemaului, prin ochii ei. Thoughts on Memory / O serie de gânduri despre memorie (2022) este așadar un scurtmetraj petrecut cu întrebări și răspunsuri legate de colecțiile fizice de materiale și de planul de salvare și ordonare a acestora. Nu este un secret faptul că Tarara are o strânsă legătură cu materialele din familia sa (care au jucat un rol important în restul filmelor ei sau au inspirat puternic subiectele pe care le-a dezvoltat), însă de data asta se raportează analitic la ele. La un moment dat în textul pe care-l narează, regizoarea menționează faptul că o fotografie nu spune la fel de multe dacă nu-i cunoști contextul. Ce poate însemna o fotografie cu un bărbat pozat în fața unui copac bătrân? Și ce semnificație are fotografia atunci când dispui de informații despre context, cum ar fi vara anilor ’80, și viața altor oameni din jurul subiectului fotografiei?
În altă ordine de idei, selecția de scurtmetraje conține și interconectări dinamice între mai multe medii. Fish (If You Live in the Way of the Ocean, You Have to Eat the Ocean) (2023) reprezintă un experiment curajos al Laurei Pop, care este la bază regizoare de animație. Filmat de Pop în timpul unei rezidențe artistice în Taiwan cu ajutorul unei camere Super 8, cu care nu a mai filmat până atunci, scurtmetrajul rescrie în cheie lirică interviurile din limba mandarină ale pescarilor din zonă. Poemele obținute sunt reformulate în limba engleză și narate chiar de regizoare însăși, așa cum s-a întâmplat și în cazul scurtmetrajelor menționate mai sus. Ele au scopul de a aduce în prim-plan perspective noi asupra pescuitului, inclusiv perspectiva pescarului care își petrece timpul în barcă, a peștilor, sau poate chiar vocile naturii din subteran. Proiectul emană multă gingășie, poate datorită constrângerilor rezidenței care au făcut-o pe regizoare să găsească rapid soluții pentru a îmbina fotogramele cu textul și animațiile, toate având ca scop crearea unei atmosfere onirice și supranaturale pe alocuri. Arată totodată seriozitate și zel în tratarea interviurilor luate, precum și a discuțiilor pe care le-a receptat și adaptat sub formă de ficțiune în final. Deși a folosit mai puține animații decât în alte proiecte ale sale, Laura Pop are un un stil pe care l-ai recunoaște și fără numele ei pe generic.
Am considerat în timpul proiecției și mi-am păstrat impresia că scurtmetrajul Flying Sheep / Neale azbuirătoare (2022) de Alexandra Gulea a reprezentat un vârf al selecției. Imaginea curge asemenea istoriei comunității aromâne, precum și călătoriilor lor pe traseele interminabile. Parcursul, atât al acestor deplasări recurente în scurtmetraj, cât și al momentelor selectate de pe ecran, nu este tocmai lin, ci mai degrabă reprezintă un mozaic compus din piese ciobite, lipsă, inegale, unele vizibile și altele mai puțin vizibile. Cadrele se bazează pe adâncime și pe suprapuneri de detalii: un zmeu planează printre ciobanii ocupați cu păstoritul, iar apoi trece în fața mării aparent infinite. Efectele de tranziție intruzive, dar poetice între cadre și încercarea de a trata un subiect atât de apăsător în tridimensionalitate se apropie de un tip de documentar etnografic, dar totuși executat printr-o formă de expresie personală. Filmul culminează ca o experiență umplută de piesele muzicale folclorice și de imagini care te bântuie cu cât trec mai multe zile de la vizionare. Mi se pare reușită decizia de a lăsa metaforele și simbolurile să susțină evenimentele și informațiile sensibile, ca de pildă: costumele tradiționale atârnate în mijlocul câmpiei, lăsate să fie atinse de vânt. Aștept să văd cu nerăbdare forma pe care Gulea o va da lungmetrajului cu care se află în filmări și care este o variantă extinsă a acestui scurtmetraj.
History (2023) compus de Raluca Popa are un efect asemănător, deși lucrează cu mai puține mijloace. Scurtmetrajul este un colaj de fotografii care documentează o zonă afectată cândva de războaie, cuprinsă acum de vegetație. Aceste fotografii sunt folosite ca suport pentru desenele realizate direct pe ele, reprezentând copaci și crengi care se înalță de la nivelul ruinelor sau construcțiilor. Editarea fiecărui cadru este simplă, deoarece acestea se succed într-un ritm care îți permite să urmărești cu ușurință detaliile desenelor și contextul real din spatele lor. Exercițiul în sine este deja incitant, însă am privit proiecția și ca pe un test de anduranță pentru spectatori, un test în care ești lăsat în completă liniște timp de 11 minute. Momentele în care priveam fotografiile și ascultam sunetele făcute de cei din jur au creat o senzație neobișnuită, dar care îți reamintește că nu ești singurul care se uită la ecran, ci ești înconjurat de alte persoane cu mici disconforturi, ceea ce face ca experiența de a merge la cinema să fie specială, colectivă.
Cineastele despre care am ales să scriu injectează concomitent în cinemaul recent o formă de acceptare metafilmică a realității, deși operează diferit și se lasă inspirate de alte surse, și chiar dacă extrag esențe separate și prețioase în felul lor. Mi-aș dori să văd o continuitate în proiecțiile acestor filme, fie că abia și-au început parcursul festivalier, fie că se află deja în circuitul internațional.
The article is praiseworthy for its insightful commentary on the Romanian audiovisual experiments featured in the competition, offering a valuable glimpse into the innovative and experimental facets of the country’s cinematic landscape. Tel U