Barbie, mon amour și (just) Oppenheimer – partea a II-a

  1. Oppenheimer (Christopher Nolan, 2023) – o martirizare glorioasă a unui personaj istoric controversat

Utilizarea bombelor atomice a fost și continuă să fie un subiect de controversă și dezbateri intense. Există opinii variate cu privire la necesitatea folosirii acestor arme în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și la alternativele pentru a-i pune capăt fără distrugerea masivă cauzată de armamentul nuclear. Am intrat într-o nouă epocă ca urmare a evenimentelor prezentate de filmul lui Christopher Nolan, Oppenheimer. Acest subiect este tratat prin prisma analizei de caracter pe care i-o face personajului istoric, identificat azi ca fiind tatăl bombei atomice, J. Robert Oppenheimer (J. vine de la Julius, pentru cei pe care i-a frustrat filmul în acest sens).

Am intrat cu foarte multe așteptări în sală la Oppenheimer și vă sfătuiesc să nu faceți același lucru. Mă doare să spun asta despre Christopher Nolan, care se întâmplă să fie chiar cineastul prin care am început eu să mă apropii de cinema (cândva, la începutul adolescenței mele, am aflat cu uimire că filmele sunt făcute de cineva cu titlu de „director”, iar la două dintre filmele mele preferate – The Prestige și Inception – acesta se numea Christopher Nolan; am crescut mult de atunci), dar filmul acesta nu e atât de bun pe cât ar vrea el, și vina îi aparține – cred eu – întru totul (nu mă refer la film ca fiind prost, ci la mesajul pe care, din nefericire, îl transmite eronat). Mă așteptam, bineînțeles, la o analiză a personajului istoric J. Robert Oppenheimer, dar la una justă și nu umbrită de opinii personale – de ce? Pentru că subiectul abordat de film este prea dificil, în opinia mea, ca să fie tratat iresponsabil.

Filmul strălucește în multe aspecte. Interpretarea lui Cillian Murphy în rolul lui Oppenheimer – o capodoperă de sine stătătoare, care salvează pentru mine acest film. Iar muzica… îmi dă fiori. Cât am scris această cronică, am ascultat melodia Can You Hear The Music – a excepționalului Ludwig Göransson, un vrednic moștenitor al lui Hans Zimmer – care mă face să vreau să schimb lumea, ha, ha (sunt destul de sigură că s-a inspirat din albumul Hurry up, We’re Dreaming al M83, pentru care artistul suedez a compus o parte din muzica instrumentală). Jocul actoricesc (al tuturor actorilor mari din film, dar și al celor mai puțin cunoscuți) este incredibil; ritmul și flerul cu care Nolan (asta ține de scenariu) își dezvoltă subiectul este și el foarte antrenant. Despre sunet merită spus că parcă e puțin prea tare – deși efectul resimțit este vibrant, am simțit nevoia, în unele momente, să citesc subtitrarea pentru că nu auzeam ce vorbeau personajele și nu pare să fie un efect intenționat de regizor (compensează, însă, prin calitatea muzicii). Aș spune același lucru despre montaj – pe alocuri este parcă prea rapid și sacadat (ritmul nu permite o pauză de respirație în multe puncte), iar legat de imagine, în prea multe cadre s-a întâmplat să fie unsharf. Nu e ca și cum acesta e primul film pe peliculă al lui Nolan, nu înțeleg ce efect a vrut să obțină. Singurul care îmi vine în minte este unul de energizare cu adrenalină a publicului – la un film biografic, asta produce o reacție neașteptată. Tratând însă un astfel de moment istoric, pare mai eficient să îl tratezi la rece, nu la cald.

Un Prometeu american

Oppenheimer este o adaptare după romanul American Prometheus, o biografie realizată pe parcursul a 25 de ani de către Kai Bird and Martin J. Sherwin. Se simte foarte palpabil că filmul  Oppenheimer este de fapt o interpretare a unei interpretări (fie ea foarte precisă) a unei personalități istorice, realizată de Nolan, care nu a ascuns fascinația sa pentru personaj.

Am găsit această recenzie a biografiei de Janet Maslin – frugală, însă extrem de concisă. Așadar, „American Prometheus aliniază cele mai importante decizii ale subiectului său [Julius Robert Oppenheimer] atât cu educația timpurie, cât și cu deznodământul său. Reușește să pătrundă în profunzime în comportamentul lui cel mai dăunător și autocontradictoriu.” De asemenea, Maslin notează că American Prometheus este „o examinare și o sinteză amănunțită, uneori copleșitoare în detaliile sale” despre fizicianul de geniu.

Aceste aspecte se regăsesc și în filmul lui Christopher Nolan. După cum reiese foarte clar încă din titlu, Oppenheimer se concentrează pe povestea fizicianului –și nu pe cea a bombei atomice sau a evenimentelor ce au urmat acestei invenții, deși se regăsesc întrucâtva în film și aceste elemente. Nivelul de informații cu care se operează este, însă, destul de ridicat, iar această acumulare de nume, date, personaje și detalii care par insignifiante (dar, fiind alese pentru firul narativ al filmului, cel mai probabil nu sunt) încarcă atmosfera. E drept, o definesc și o dezvoltă, dar nu contribuie semnificativ la o ghidare prin acest fir narativ dens.

Un personaj, mai multe tehnici narative

În prima secvență în care Oppenheimer este caracterizat de acțiunile proprii, acesta încearcă să-și otrăvească profesorul preferat, Patrick Blackett (James D’Arcy). Chiar dacă se răzgândește (și asta furnizează o metaforă foarte elegantă pentru alegerile sale de mai târziu – pe principiul „nu te rănesc pe tine că de tine îmi place, dar pe cineva mai puțin simpatic, da”), acest prim moment furnizează și cheia de citire pe care, instinctiv, publicul o va aplica în continuare personajului. Din recenzia menționată mai sus, am aflat că autorii biografiei au reușit (după 25 de ani de muncă) să conecteze un eveniment din copilăria lui Oppenheimer cu… activitatea lui de mai târziu.

Probabil și Nolan a dorit obținerea aceluiași efect, având la dispoziție această construcție clasică de personaj. În copilărie, tânărul Oppenheimer a fost bătut și maltratat de alți copii, închis într-un spațiu îngust, un fel de magazie exterioară, dezbrăcat și vopsit în verde, fără să protesteze în niciun fel – un moment revelator despre cine era Oppenheimer. Detalii care sugerează aceeași informație sunt prezente și în film – lipsa lui de protest activ la nedreptățile la care a fost supus, în special de către Lewis Strauss (Robert Downey Jr.), după cum ne reamintea personajul lui Kitty (Emily Blunt). Acesta este un indiciu foarte bun, care ne influențează percepția asupra acestui personaj, furnizat, însă, deficitar de către film, doar din ordinea în care ni s-au prezentat informațiile.

Diferențierea peliculei

Pentru cine dorește să știe mai multe, găsiți aici un articol informativ despre diferențierea perspectivei din film.

Oppenheimer se concentrează pe două povești spuse în paralel – două perspective diferite ale acelorași evenimente. Povestea filmului, privit din acest unghi, este cea a rivalității unilaterale a personajului Lewis Strauss cu fizicianul de geniu (după cum îl percepea el)  Julius Robert Oppenheimer. Perspectiva color îi este atribuită lui Oppenheimer (perspectiva  subiectivă), iar cea alb-negru, aparent obiectivă, este furnizată de Lewis Strauss.

În prima parte a filmului, perspectiva straussiană are un aer obiectiv, dar după ce ne este dezvăluit antagonismul dintre amiralul Strauss și Oppenheimer, turnura pe care o ia această perspectivă este una puțin ciudată. Ea ne oferă o privire fetișizantă asupra lui Oppenheimer, fiind în continuare perspectiva inamicului său, care îl ridică însă în slăvi aproape prin fiecare cuvânt rostit și îl disculpă. Nu cred că rivalii (care participă la rivalitate voluntar sau involuntar) trebuie să se urască întotdeauna, dar povestea capătă o nouă valență privind-o din unghiul unui antagonist.

Fac referire la următoarea secvență din film: Lewis Strauss a fost dezvăluit ca fiind un ipocrit (nu este susținătorul lui Oppenheimer, cum credeam în prima parte a filmului, ci el e cel care a orchestrat vânătoarea de vrăjitor care s-a abătut asupra lui – Strauss e politician, nu om de știință), iar acum asistă la propria sa condamnare. Totuși, amiralul continuă să vorbească despre Oppenheimer cu personajul lui Alden Ehrenreich numindu-l „cel mai important om care a trăit vreodată” (clar perspectiva lui Nolan) și, în continuarea discursului său, fragmentat de inserții cu Oppenheimer la interogatoriu, dă dovadă de mai multă luciditate decât oricine altcineva din film în analizarea personajului. În ciuda acestui aspect, filmul înclină cât se poate de evident balanța înspre Oppenheimer. Din ce alt motiv ar fi fost atât de antagonizat amiralul Strauss?

Într-o lume ideală, Christopher Nolan ar fi (re?)vizionat Amadeus (Miloš Forman, 1984), pentru a vede un alt tip de reprezentare a unei persoane de geniu din perspectiva antagonistului. Măcar ar fi fost o abordare interesantă, să îl cunoaștem și să îl urmărim pe Oppenheimer din perspectiva inamicului său; era realizabil, deși ar fi presupus niște concesii în privința detaliilor pe care le aflam despre personaj – detalii strâns legate de gradul de empatie pe care îl avem de oferit în acest caz.

Același scop îl au și secvențele dintre Oppenheimer și Albert Einstein (Tom Conti) – doi oameni de geniu –  ce efect hipnotizant să le urmărești conversația.

Această asociere de personaje funcționează foarte bine în demersul descriptiv al lui Oppenheimer – nici nu trebuie să recunoști vreun nume (Einstein, Fermi, Bohr etc.). Dezbaterile lor, mereu despre cele mai importante subiecte ale lumii momentului, plasează personajul lui Oppenheimer în peisaj – spune-mi cine îți sunt prietenii, ca să îți spun cine ești.

Însă…

În primul rând, dacă nu ești foarte atent încă de la începutul filmului, nu te prinzi că discuția dintre Albert Einstein și J. Robert Oppenheimer, pe care cei doi o poartă lângă lac, este dintr-un alt moment cronologic față de firul acțiunii propriu-zise, decât atunci când se revine la ea la final, ceea ce poate provoca confuzie (asta a fost experiența mea de vizionare). În al doilea rând, scopul acestor secvențe, pe lângă caracterizarea de narcisist pe care o fac personajului Lewis Strauss, este tot de a-l glorifica pe Oppenheimer – atât de judecat de țara lui, și de nimeni altcineva, bineînțeles. Filmul nu se preocupă de modul în care acțiunile lui Julius Robert Oppenheimer au afectat direct, drastic și negativ – încă o fac – și alte comunități de oameni, pe lângă comunitatea americană.

Altă secvență cu Einstein care mi-a provocat confuzie este cea în care acesta apare (de nicăieri, sau mai precis de după mașina care eliberează cadrul pentru apariția lui) la Oppenheimer acasă, îmbrăcat cu ce pare a fi un hanorac gri din H&M (am același hanorac în dulapul meu), și își împărtășește valoroasa înțelepciune: „Mi-am părăsit țara pentru a nu mă mai întoarce niciodată.” „Ți-ai servit bine țara. Dacă asta e recompensa pe care ți-o oferă, atunci poate ar trebui să-i întorci spatele.” Oppenheimer răspunde că își iubește țara, damn it!, așa că Einstein concluzionează: „Then tell them to go to hell”. Ok, Einstein, instigatorule la violență. Sper să înțelegeți, oricum, confuzia mea: de unde a apărut Einstein în acel moment? Sau, dacă era o personificare a conștiinței personajului, de ce a fost unica din film? Și de ce era îmbrăcat așa? Și, cel mai important, chiar mai era nevoie de această scoaere în evidență a nedreptății pe care o trăia personajul lui Oppenheimer? Iar dacă readucem în discuție și fragmentarea narativă – care funcționează pentru un cunoscător al contextului – întregul film capătă un caracter didactic, bine intenționat, dar care limitează perspectiva obiectivă pe care un spectator ar dori, poate, să o aibă.

Jean Tatlock

Pentru a furniza o caracterizare cât mai elocventă a lui Oppenheimer, filmul lui Christopher Nolan include, în descrierea personajului, relațiile sale definitorii. Una dintre cele mai importante este cea cu femeia pe care și-a ales-o ca amantă (spre nefericirea amândurora), Jean Frances Tatlock, poetă, scriitoare și medic specializat în psihiatrie.

În cele câteva secvențe ale acestui personaj, trei implică multă nuditate – este fixată, prin această apropiere fizică intimă cu Oppenheimer, legătura viscerală dintre ei – poate mai memorabilă decât cea cu soția sa, Kitty. Personajul amantei, însă, rămâne o pârghie dramaturgică pentru demersul protagonistului. Nu primește o identificare mai precisă în film decât, cu îngăduință, cea de protagonistă mainstream, cu un comportament stereotipic feminin, o comunistă de un șarm indiscutabil într-un film american despre o bombă americană. (Aplic de pe acum aceeași descriere personajului Kitty, exceptând adjectivul „comunistă”; – în momentul în care ne-o înfățișează filmul, „comunismul” ei ținea de trecut.)

De asemenea, secvența de la interogatoriu care implică corpul dezbrăcat al lui Jean Tatlock nu este din perspectiva lui Oppenheimer, iar scena este color. Este cât se poate de clar perspectiva lui Kitty, aflată și ea în sală, care devine conștientă după acest moment de faptul că (de) acum (o să) știe întreaga lume că soțul ei a înșelat-o.

Secvența cu Jean nudă în sala de interogatoriu funcționează pe mai multe planuri. Contribuie la adăugarea unui nou substrat relației lui Oppenheimer cu soția sa și indică, destul de evident, modul în care audierea ce ar fi trebuit să fie pur profsională i-a invadat intimitatea personajului principal.

Ceva similar se întâmplă și în plan metacinematografic. Vizionând acest film în sala imensă IMAX, nu m-a interesat prea mult scopul ei dramaturgic, deoarece am fost copleșită de anxietate. Sunt sigură că filmarea secvenței a decurs cât se poate de confortabil pentru toată lumea (deduc asta din promovarea pozitivă făcută de actriță în interviuri – sau cel puțin sper că a fost așa). Nu știu dacă spun o noutate în acest sens, dar secvențe de acest tip, care implică o actriță cu mai puține haine pe ea decât de obicei, cel mai des ajung pe site-uri de filme pornografice. Nu sunt confortabilă cu acest gând – nu intenționez să port o conversație despre comodificarea pornografică a femeilor, dar este o observație validă – mai ales că Pugh a ajuns în acest proiect de la o invitație personală a regizorului, o mare onoare pentru ea, după cum a menționat în interviuri. Tot ce pot să doresc de la acest film e ca secvențele care o implică pe actriță să rămână în film, și să nu fie decupate din el cu scopul menționat mai sus.

 

 

I have become Death, Destroyer of Worlds

Faimoasa replică „I have become Death, the Destroyer of Worlds” („M-am transformat în Moarte, distrugătoarea lumilor”) este atribuită fizicianului J. Robert Oppenheimer și nu a fost rostită în timpul testului nuclear Trinity, prima detonare a unei bombe atomice, pe 16 iulie 1945, conform legendei urbane, ci cu două zile înainte.

Cuvintele lui Oppenheimer sunt o adaptare a unei linii din Bhagavad Gita, o epopee hindusă veche, în care zeul Krishna îi spune prințului Arjuna: „M-am transformat în Moarte, distrugătoarea lumilor” înainte de a începe o bătălie importantă. Această referință reflectă profunzimea impactului emoțional pe care l-a avut asupra lui Oppenheimer conștientizarea că proiectul său a condus la crearea unei arme cu o capacitatea de distrugere devastatoare – realizare care a venit, deci, cu două zile înainte.

Motivul pentru care împărtășesc această trivia este pentru a sublinia modul în care preconcepțiile personale ale autorilor acestui film au influențat și percepția noastră asupra personajului istoric, ale cărui remușcări în privința construirii armelor nucleare sunt binecunoscute.

De la amantă să trecem la soție, Kitty sau Katherine Oppenheimer Vissering.

Kitty este un personaj construit prin combinarea bizară a mai multor tipologii. Kitty este o femeie foarte frumoasă, educată, care a mai avut trei căsnicii înainte de mariajul cu Oppenheimer, dar fix asta e cea care merge (mă bucur, dar…), are o problemă cu alcoolul, nu îi prea place copilul ei și nu doar că îi este loială lui Oppenheimer, spre deosebire de el, ci îi și susține cauza. Unde este, însă, motivația din spatele acestui caracter carismatic? Bineînțeles, un research personal poate furniza informații care să umple aceste goluri resimțite în film. Însă aș fi vrut să li se acorde respectul cuvenit și personajelor feminine, nu numai celor masculine precum generalul Groves sau amiralul Strauss – cu siguranță soția, partenera de viață a lui Oppenheimer, a fost mai importantă pentru el în schema mare a lucrurilor decât acești oameni.

Filmul operează cu imaginile unor persoane reale, persoane existente și date istorice corecte care așa sunt livrate către public ca date.

Cer prea mult? Atunci cer și un film de care să treacă odată testul Bechdel – să nu îmi spuneți voi mie că în toată viața lui, Julius Robert Oppenheimer a interacționat doar cu patru femei, una fiind soția, două fiind amante și pe a patra direcționând-o, ca un lider bun și progresist lider, către laboratorul de fizică.

Alte sclipiri tehnice și neguri morale

Confuzia morală resimțită de Oppenheimer în fața acelor decizii dificile pare să fie aceeași confuzie pe care a avut-o și regizorul filmului, Christopher Nolan. Filmul nu furnizează, în ciuda multor momente de analiză lucidă (discursul lui Strauss fiind unul dintre cele mai relevante astfel de momente), o perspectivă obiectiv critică asupra protagonistului. Aș putea face multe presupuneri legate de asta, începând de la o lipsă de analiză luată mai în serios (cu siguranță mai mult decât citirea unui singur volum despre asta, fie el și cel mai excelent pe subiect). Cum o să influențeze acest film percepția generală despre personajul lui Julius Robert Oppenheimer, ba nu, pardon, asupra evenimentelor pe care el le-a declanșat? După cum menționează și filmul, dacă nu ar fi fost Oppenheimer, ar fi fost altcineva care ar fi făcut același lucru, dar totuși Oppenheimer este cel care le-a făcut.

Oppenheimer nici nu a intrat complet în confuzia morală a personajului și nici nu a încercat să îi judece în vreun fel acțiunile – ba din contră, a încercat să le scuze? Nu am dubii în privința opiniei autorilor, dar parcă aș fi vrut să îmi pot formula o opinie proprie pe baza filmului și, din păcate, nu simt că pot face asta. Pentru că nu am încredere în perspectiva furnizată de film, mai precis: vai, ce personaj bântuit de momentul său (dacă nu ar fi trăit atunci, ce bine ar fi dus-o), nu este vina lui, ci a contextului.

 

 

***

Cu siguranță nu pentru a-mi continua munca la construirea cultului personalității Gretei Gerwig (citiți pentru mai multe detalii cronica la Barbie), o să mă folosesc de spusele ei dintr-un interviu pentru a ilustra o idee despre Christopher Nolan. Vorbind despre o secvență de montaj din ultimul ei film, regizoarea spune:

„Am vrut ca acel moment, în film, să fie făcut cu adevărat de oamenii care au făcut filmul. Așa că le-am spus tuturor […] «Dacă aveți lucruri pe care vă simțiți confortabil să le împărtășiți și știți că sunteți… – Um, asta e o idee… » Și am obținut cele mai frumoase momente din viețile oamenilor.[…] Și cred că pentru mine, cu ceva precum Barbie, care este un astfel de colos al unui brand și o emblemă internațională și poate fi ceva care pare atât de impersonal, a fost o modalitate de a spune: «Acest lucru este făcut doar de ființe umane». Filmele, păpușile… sunt făcute de ființe umane. Nu sunt transmise de sus. Sunt pur și simplu făcute. […] Întotdeauna mi-am dorit să creditez un film – există o mențiune «Scris de», «Regizat de» și apoi există o mențiune în care poți spune «Un film de», care este creditul regizorului, dar întotdeauna mi-am dorit să fac «Un film de» și apoi să fie fiecare persoană care a lucrat la film. Pentru că simt că… ceea ce îmi place la filme este că sunt o formă de artă colectivă și am vrut să fac asta, dar mi s-a spus că nu am voie (râde frumos).”

Se zvonește pe internet (și pentru că am căutat sursa ca orice student cu temele făcute, am dat peste un articol mult mai bine articulat decât aș fi scris eu – cu tot cu surse, mulțumesc! – pe care vi-l las aici pentru mai multe informații, împreună cu acest video-eseu) cum că din genericul de final ale lui Oppenheimer – care are ca scop principal creditarea muncii la respectivul film a anumitor oameni, care pe baza acestei creditări vor primi cel mai probabil următorul loc de muncă – au fost excluși aproximativ 120 de artiști VFX. Pentru cei care nu știu ce e aia sau nu își amintesc de la cursul random din anul I de la facultatea de film, VFX (Visual Effects) sunt tehnici sau procedee folosite în industria cinematografică sau în orice alt mediu audiovizual pentru a crea imagini sau secvențe care nu pot fi obținute cu mijloace tradiționale de filmare. Aceste efecte adaugă elemente vizuale care impactează modul de receptare a filmului (mai mult sau mai puțin, bineînțeles, dar concluzia pe care vreau să o extrageți e că dacă un film nu ar avea efecte vizuale… s-ar simți). În fine, consecința excluderii acestor oameni, pe lângă o dovadă crasă de lipsă de respect pentru munca lor, este că spusele lui Nolan din multele interviuri cum că acest film „nu conține CGI” sunt înțelese greșit, mai precis se înțelege faptul că filmul nu conține deloc VFX (CGI – o subcategorie specifică VFX; se referă la crearea de imagini și secvențe vizuale utilizând sisteme informatice). Vă reamintesc, deci, că filmele sunt o formă de artă colectivă – implică un număr destul de mare de oameni, iar amprenta lor există foarte palpabil în cinema. Sper că totul este o mare eroare, și că Nolan nu este conectat în vreun fel cu această nedreptate, pentru că sincer nu mai am nevoie și de lovitura asta, atât.

Ca să schimb cât mai repede această atmosferă sumbră, ce amuzantă această coincidență (mă întorc la citatul lui Gerwig) – ambii cineaști au făcut câte un film despre oameni care creează lucruri dăunătoare (respectiv bomba atomică și păpușa Barbie, haha) și au și inclus un motiv comun –pasiunea pentru cai a unui anumit personaj tipologic. Da, am vrut foarte mult să includ acest citat doar pentru concluzia care se aplică în aceste două cazuri foarte diferite: Acest lucru este făcut doar de ființe umane și da, vina sau meritul tot nouă o să ne revină, așa că poate să fim mai conștienți de acum încolo ce creăm – concluzia fenomenului Barbieheimer.

În fine…

Ficțiunea și istoria

Dacă mai vreți să vizionați Oppenheimer după această cronică plină de cruzime la adresa lui, să vă luați la voi toată atenția în plus pe care o țineți pe acasă – multe nume, multe personaje, greu să nu te pierzi în ele, dar chiar și așa (iar acum să vă introduc și un compliment care este de fapt o critică) informațiile importante sunt mereu transmise prin dialog, astfel că nici nu mai e așa relevant cine le spune pentru că oricum sunt… spuse și prin urmare ușor de înțeles. Efectul resimțit este acela că urmărim enorm de mult dialog (unul foarte bine scris și pe care aș vrea atât de mult să îl citesc direct în scenariu), dislocat față de acțiune. Nu e un avantaj sau dezavantaj; este ceea ce este și cumva necaracteristic lui Nolan – e, la urma urmei, primul film biografic pe care l-a realizat în cariera sa (nu e primul film istoric, ați uitat de Dunkirk?), până în acest moment având în portofoliu doar ficțiuni în care era mult mai liber să se joace cu orice, iar asta clar se resimte. În Dunkirk, bineînțeles, avem de-a face cu evenimente reale ficționalizate pentru ecran – evenimente care sunt mai puțin controversate.

Partea bună, însă, este că toate aceste lucruri devin evidente abia la o analiză mai atentă a filmului. Vizionarea lui Oppenheimer este cât se poate de plăcută și impactul, atunci când vine (mă refer la momentul exploziei și la joaca de pe sunet), este cel mai satisfăcător sărit din scaun pe care l-am trăit în cinema. Nu am spus niciodată că Nolan nu poate, vă rog frumos… Doar că publicul căruia i se adresează acest film pare c-ar fi tot echipa care a lucrat împreună cu el la film – și anume persoane care erau conștiente de personajul și contextul pe care îl prezintă (posibil să fi uitat în frenezia lor că nu toată lumea a citit biografia personajului).

În documentarul intitulat foarte ambițios To End All War: Oppenheimer & the Atomic Bomb (Christopher Cassel, 2023), sunt câteva inserții cu un interviu purtat chiar cu regizorul meu preferat, Christopher Nolan. Acesta spune, în prima inserție din interviu:

„Când te uiți la povestea lui Oppenheimer, este foarte greu să găsești vreo persoană în istorie care să se afle într-o situație atât de complexă, cu tot felul de întrebări imposibile și foarte puține răspunsuri.”

Așa este, și cu această concluzie am rămas după Oppenheimer – aș fi vrut să rămân cu mai mult. După ce am vizionat documentarul din care am extras acest citat, pe care l-am găsit mult mai elocvent și neambiguu decât pe filmul artistic al lui Nolan, tind să cred că și el era conștient de toate informațiile pe care, foarte convenabil pentru mine, acest film documentar le furnizează (pentru cine este interesat în continuare de figura lui Oppenheimer, vă recomand filmul, dacă nu din alt motiv atunci măcar pentru că este interesant de privit personajul real în filmările de arhivă utilizate, deși pe mine una m-a impresionat suficient Cillian Muphy încât să nu mai simt nevoia să mă uit la vreo altă pereche de ochi albaștri bântuiți de acum înainte). Prin urmare, vina o atribui în continuare regiei lui Nolan și niciunui alt aspect.

În concluzie…

O să reiau frugal niște calități indiscutabile ale filmului: construirea personajelor masculine este foarte antrenantă și fascinantă. Detaliile biografice ale personajului eponim sunt integrate cu mult fler în construcția poveștii – detalii pe care nu le voi relua, căci o revizionare a filmului nu cred că ar dăuna nimănui. Având o perspectivă mai informată asupra subiectului său, filmul Oppenheimer poate fi o vizionare foarte satisfăcătoare, cred eu.

Un ultim cuvânt legat de film: deseori se explorează teme și personaje istorice pentru a suscita discuții, pentru a aduce în atenție anumite aspecte sau pentru a provoca gândirea critică a publicului. Având în vedere că nu toate aceste povești sunt spuse dintr-o perspectivă pe care să o agreăm cu toții, e important să ne educăm în privința subiectelor respective (mai ales dacă știm deja că sunt controversate), pentru a avea noi înșine o perspectivă mai informată. În orice caz, fiecare persoană va avea propriile opinii și percepții cu privire la cum ar trebui să se întâmple asta în artă, și este important să avem în vedere diversitatea opiniilor și să promovăm discuții constructive.Top of Form

Acestea fiind spuse, dacă ar fi să rezum opinia mea despre acest film, aș spune că este o epopee mitologizantă a unui personaj controversat (pentru că a făcut ceva controversat, oricât de fascinați am fi de el) – demersul unui regizor care pare că a demonstrat lipsa unei judecăți de valoare pe care să te poți baza în acest moment.

O parte din ideile enunțate în acest eseu au fost împrumutate de la trei persoane minunate, Ioana Schiaua și Sara Iconaru – vă mulțumesc pentru conversația aia minuțioasă de după film.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like