Cel mai recent lungmetraj al lui Lois Patiño – Samsara (2023) – a făcut parte în acest an din secțiunea Encounters a Festivalului de Film de la Berlin. Oscilând pe punctul de joncțiune între ficțiune și documentar, filmat pe peliculă de 16mm, al treilea lungmetraj al regizorului propune o căutare contemplativă care parcurge într-un salt mii de kilometri, dintr-un templu budist din Laos și până într-un sătuc pescăresc din Zanzibar. Condus de un ritm cinematografic lent, spectatorul este invitat să ia parte la o călătorie transcendentală și imersivă între două corpuri. O reiterare cu mai multe detalii ale firului narativ n-ar face mare serviciu filmului, fiindcă o bună parte din greutatea subiectului pică în seama explorărilor formale ale limbajului cinematografic. Abordarea propusă este – așa cum te-ai aștepta deja de la Lois Patiño – curajoasă și curioasă de variate mijloace de expresie, pe care le alternează și amestecă armonios.

Printr-o lentilă documentară, adoptând o cadență delicată, filmul urmărește în prima parte un grup de tineri călugări budiști și aspecte diverse ale vieții lor de zi cu zi. Viața urbană și caracterul turistic al templelor sunt lăsate deoparte aproape integral. Aflăm, din discuțiile tinerilor, de ce au decis să trăiască viața de ascet – fie ca să aibă o șansă la educație, fie ca să se desprindă din satele lor, fie mânați de căutări spirituale. Le vedem selfie-urile și asistăm la viața lor cotidiană printr-o privire care se situează la distanță considerabilă de orice formă de exotism sau mistificare care ar fi putut veni din partea unei priviri vestice.

Patiño a spus la Q&A-ul de la premiera din Berlinale că a vrut să surprindă invizibilul într-un film. A găsit în Cartea tibetană a morților idei care l-au condus în căutarea lui cinematografică. În film, un adolescent din satul de lângă templu care se intersectează succint cu unul dintre tinerii călugări (și care vrea să devină rapper – iată o altă tușă contemporană) îi citește lui Mon, o bătrână aflată pe patul de moarte, tocmai din această carte. „Este o carte pe care trebuie să ți-o citească cineva”. Pare că replicile bătrânei – despre care se menționează de mai multe ori că nu vede suficient de bine încât să citească – sunt tot desprinse din aceeași carte sacră. (O excepție mai terestră, însă, e secvența în care Mon își ia rămas bun de la patul în care a șezut, de la obiectele pe care le-a folosit, de la baraca în care a locuit.) Dialogul dintre adolescent și Mon este structurat ca o conversație între viață, moarte și transcendență, învăluit permanent de o aură a acceptării și liniștii interioare.

Treptat, filmul se desprinde de asperitățile documentare pentru a face un salt în experiment și asta fără să renunțe la ritmul blând, à la Apichatpong, de până în acest punct.

Supraimpresiunea lentă între o serie de perechi de cadre spectaculoase pregătește intrarea într-o călătorie –  spectatorul este invitat să se ghideze după sunet și lumină. Despre acest interludiu interactiv nu o să spun altceva decât că funcționează admirabil în favoarea intenției propusă și că este incitant, înfiorător și fascinant – ca să nu stric surpriza, în cazul în care Samsara va ajunge în cinematografele din România (BIEFF, speranța stă în mâinile voastre!).

În timp ce prima parte a filmului este filmată de Mauro Herce, la a doua Patiño a lucrat cu Jessica Sarah Rinland, punctând, astfel, schimbarea dintre privirile însușite fiecărei dintre cele două lumi. Ambii directori de imagine sunt și cineaști; în timp ce Herce este scenarist și documentarist, Rinland înclină spre o privire construită din detalii în scurtmetrajele sale.

Lumea din Zanzibar are ca protagonistă o iadă albă, nou-născută – Neema. Toată lumea din satul pescăresc în care a apărut iada are grijă de ea și o răsfață, în frunte cu Juwairiya, fetița care este stăpâna animalului. O secvență plină de duioșie o înfățișează ținând iada în brațe, arătându-i ce-i cade mai la îndemână sub privire: o barcă – cu barca pescuim, o casă – în casă locuim și așa mai departe. Lăsându-se relaxată în brațele fetei, iada privește unde i se arată. Filmul stă îndeaproape lângă animal când urmează copila la școală, când zburdă prin nisip, când șade lângă ea și prietenele ei care se joacă. Samsara ia o ultimă turnură spre documentar: mama fetei muncește, alături de alte femei din sat, cu alge marine, pe care le procesează și le transformă în săpun. Din translucidă, imaginea devine tactilă, populată cu detalii și texturi, păstrând totodată același ritm moale. Propunerea cinematografică a lui Patiño nu operează pe axa dintre bine și rău, ci doar înfățișează cu multă blândețe o bucată de viață prin care spectatorul este invitat să asiste la o serie de spații, oameni și emoții.