Marcel the Shell with Shoes On (Dean Fleischer Camp, 2022) este un documentar fictiv, care urmărește viața de zi cu zi a micuțului Marcel (cu vocea lui Jenny Slate) – o scoică de un inch, care locuiește cu bunica lui, Nana Connie (Isabella Rossellini). Marcel nu este o simplă cochilie goală, adusă pe malul mării în timpul fluxului; nici nu poate fi plasat în categoria gasteropodelor. În mod inexplicabil, Marcel este viu, chiar dacă nu în sensul propriu al cuvântului. Filmul se folosește de stop motion pentru a putea să-i dea viață lui Marcel în spații reale, mundane – pe podeaua unei bucătării, în chiuveta unei băi, pe tastatura unui laptop, pe bordul unei mașini.
Dean Fleischer Camp și co-scenarista Jenny Slate au realizat primul scurtmetraj Marcel the Shell with Shoes On în anul 2010. Entuziasmul cu care a fost primit videoclipul inițial (care a strâns mai mult de 33 de milioane de vizualizări până în prezent) i-a încurajat să mai realizeze încă două videoclipuri (care s-au bucurat de o primire la fel de călduroasă). În anul 2014, Slate și Fleischer Camp au anunțat că plănuiesc să filmeze un lungmetraj despre Marcel. Procesul de producție în sine a fost împărțit în două etape – au început prin a filma live lumea în care trăiește Marcel, iar mai apoi au adăugat animațiile realizate în stop motion. Conform lui Kirsten Lepore (coordonatoarea departamentului de animație), „Am avut filmarea live action, iar apoi, un an mai târziu, am adăugat cadrele realizate în stop motion. Practic, a fost ca și cum am filmat totul de două ori.”[1]
Marcel își face intrarea într-un mod memorabil – se plimbă prin casă, dintr-o parte în cealaltă, în interiorul unei mingi de tenis. Sub forma unui interviu acordat pentru un videoclip pentru YouTube, Marcel își relatează trecutul. La început, el și comunitatea lui au locuit în casa primitoare a unui cuplu. Marcel povestește cu inocența caracteristică unui copil modul în care neînțelegerile dintre bărbat și femeie au dus la o tragedie devastatoare – odată cu plecarea bărbatului, a dispărut accidental și familia lui Marcel. Totuși, Marcel este norocos, iar viața lui este pe cale să se schimbe atunci când este descoperit de un regizor de film documentar (Dean, interpretat chiar de Dean Fleischer Camp, regizorul filmului). Videoclipurile despre viața lui Marcel și a bunicii sale ajung virale pe internet și strâng milioane de vizualizări, precum și ocazia de a transmite un mesaj care face înconjurul lumii – el încă mai speră că într-o zi va reuși să-și găsească familia.
Marcel îi spune lui Dean încă de la început că lui „îi place de el”, iar inocența cu care se prezintă ajută spectatorul să-l simpatizeze încă din primele minute. Poartă pantofi, are un singur ochi rotitor (de genul celor folosiți pentru jucăriile de pluș) și o gură animată. Dean folosește obiecte care la o primă vedere par banale și reușește să construiască un habitat adaptat la nevoile lui Marcel. Astfel, Marcel trăiește într-o lume „doar a lui”, care îi oglindește spiritul creativ și capacitatea de adaptare. Din acest punct de vedere, universul miniatural al lui Marcel poate fi comparat cu locuința lui Jerry, aflată în interiorul peretelui – iar așa cum Jerry doarme într-o conservă goală de pește, Marcel se odihnește între două felii de pâine.
Tehnic vorbind, filmul este un hibrid care împletește acțiunea live cu animația. Lepore afirmă într-un interviu din culise: „Ne-a plăcut să colecționăm lucruri, apoi să le împrăștiem pe masă.”[2] Echipa a petrecut ore întregi, a luat fiecare lucru în parte și au construit personaje micuțe, folosindu-se de obiecte cotidiene. După cum afirmă Lepore, filmul „nu putea fi făcut în CGI, pentru că acesta este lucrul care-l face să arate cu adevărat real, folosirea obiectelor obișnuite – ele reprezintă sufletul stop motion-ului”[3].
Emoția filmului vine tocmai din această simbioză a elementelor care țin de viața reală (inclusiv a oamenilor și a animalelor) cu scoicile create în stop motion – fapt care creează o iluzie în jurul filmului și ne face să credem că Marcel și bunica lui există în lumea noastră. Probabil cea mai semnificativă secvență în acest sens este cea în care Marcel și bunica lui schiază pe o masă plină de praf. În stilul său caracteristic, Marcel ne spune că își dorește să o înveselească pe Nana Connie, apoi se cațără pe o scară în miniatură și pornește un vechi casetofon. Boala bunicii e vizualizată prin carapacea crăpată în partea de sus și prin mișcările foarte greoaie, pentru care are nevoie de un cadru în miniatură, fabricat dintr-o bucată de sârmă. Cu toate acestea, Marcel nu se lasă. O încurajează pe Nana să schieze și ea. Marcel este sufletist, știe cât de mult îi place lui Connie praful (așa cum altora le place zăpada) și încearcă, în pofida faptului că ea nu mai este cum era odată, să nu o trateze diferit. Momentul este unul emoționant, dar și amuzant. Marcel ne explică și motivul pentru care Nana iubește praful: „Ea vine din garaj, de acolo a căpătat și accentul. A călătorit aici când era foarte mică, în buzunarul unei haine.” Pe fundal, auzim piesa Shakirei – „Whenever, Wherever”, moment în care cei doi sunt întrerupți de o veveriță care începe să meargă pe masă. Secvența ilustrează perfect modul în care realul și animația se împletesc. Cel mai important aspect este faptul că totul pare să decurgă natural – spectatorul rămâne în lumea filmului, îl crede, îl simte. Iar intruziunea bruscă a veveriței în spațiul de joc al lui Marcel este una organică – masa, veverița, cele două scoici, particulele minuscule de praf, toate par să vină dintr-o singură lume, suficient de cuprinzătoare cât să le conțină pe toate.
Un alt exemplu sugestiv din această sferă – a realului care se împletește cu animația – este momentul în care Nana Connie face baie într-o ceașcă de ceai. Marcel dă un interviu, iar câinele lui Dean se apropie de masa pe care stau Marcel și Nana. Marcel intervine, pentru că în situația dată nu poate risca. Vedem aici o latură protectoare a lui Marcel, un semn de maturitate și de responsabilitate în privința bunicii bolnave. Dintr-un anumit punct de vedere, Marcel se comportă exact ca un copil abandonat de părinți, care (după cum afirmă chiar el) „nu poate risca să rămână cu mai puțin decât are deja”. Nana Connie a fost mamă și tată deopotrivă. Pe de altă parte, tot bunica l-a rugat să nu folosească îngrijirea ei pe post de scuză „ca să nu trăiască”.
Și momentele sumbre sunt reprezentate la fel de înduioșător. După moartea bunicii, Marcel pare că are nevoie de regizor mai mult ca niciodată, iar acesta nu-l lasă la greu. Dean îi vopsește pantofii lui Marcel cu ojă neagră și pune peste mormântul minuscul al bunicii o piesă dintr-un joc de șah: regina. Marcel se sperie foarte tare atunci când găsește valiza lui Dean, așezată pe o noptieră. Crede că va fi – încă o dată – lăsat în urmă, abandonat. Totuși, explicația regizorului îl liniștește pe Marcel: acesta nu are de gând să plece nicăieri, el doar își caută cravata.
Până la final, Marcel trece prin pierdere și învață ce înseamnă să nu-ți mai fie frică. Vorbele Nanei rămân alături de el, sonore chiar și în absența ei: „Marcel este speriat de schimbare, dar viața nu va putea continua decât dacă învață să fie mai deschis.” După cum afirmă chiar Marcel la începutul filmului, el are pantofi, o față și „o grămadă de alte calități” – care se resimt, chiar dacă el nu este în stare să le denumească. Iar lucrul cel mai interesant este unul de care devenim conștienți încă din primele minute ale filmului. În interiorul lui Marcel – scoica de un inch – nu găsești nicio perlă. Se pare că în pieptul lui minuscul se află ceva mult mai valoros: o inimă.
[1] https://www.nytimes.com/2022/06/28/movies/marcel-the-shell-behind-the-scenes.html, Accesat la data de 27.01.2023, 14:08. În original – “It was like a full live-action shoot, and then a year later, a full stop-motion shoot. So basically shooting the movie twice.”
[2] https://www.youtube.com/watch?v=yKxlgxM1Z24, începând cu minutul 5:04. Accesat la data de 22.01.2023, 7:04
[3] Ibidem.
