Oscar 2021- Bianca Oana: „Secretul succesului «colectiv»? De parcă ar fi doar unul”

single-image

 Bianca Oana e de zile bune-n State, așteaptă Gala Premiilor Oscar – diseară (ba chiar la noapte, pe fusul nostru orar), 25 aprilie, momentul-n care vom afla dacă colectiv, documentarul regizat de Alexander Nanau și produs de ea (alături de Nanau, Bernard Michaux și Hanka Kastelicova), va fi acel prim film românesc care câștigă distincția Academiei. Se anunță un posibil punct de cotitură; toată lumea o spune. Însă nu mi-a fost prea clar de ce validarea venită din partea Academiei Americane de Film ar promite mult mai mult decât celelalte contexte măgulitoare în care s-a aflat cinemaul românesc în ultimii ani. Mi-am zis că va face lumină în această problemă producătoarea care acum trei ani făcea turul festivalurilor cu Nu mă atinge-mă (r. Adina Pintilie), iar acum e membră a Academiei, bașca parte din echipa unul film nominalizat la două categorii (Cel mai bun film străin și Cel mai bun documentar). Și lumină a fost – cu tot entuziasmul pentru film, Bianca demistifică tranșant industria americană și ce desparte o nominalizare de o statuetă, la fel cum demistifică și puterea simbolică a palmaresurilor internaționale de a reforma industria autohtonă.

Călin Boto: Ai ajuns în Academie datorită nominalizării, nu-i așa?

Bianca Oana: Nu, am fost invitată anul trecut, deci în 2020, deodată cu Monica Gorgan și Mihaela Orzea. Nu știu cine m-a propus, căci așa funcționează – în Academie propui noi membri, iar în fiecare an se face o selecție și-așa se tot mărește. Ai nevoie de un membru care să te propune și de un altul care să te susțină; am făcut și eu propuneri anul ăsta. Nu știu cum a funcționat în cazul meu; evident c-a ținut și de bulgărele pe care colectiv l-a creat – aprecieri, selecții, vizibilitate internațională, carieră festivalieră – , cum, cred eu, a fost și cazul Monicăi Gorgan cu Acasă (r. Radu Ciorniciuc). Nominalizarea a venit abia după.

Călin Boto: Te-a interesat să devii membră a Academiei și înainte?

Bianca Oana: Nu, clar nu. Poți face lobby, să zici în stânga și-n dreapta că ai vrea să intri în Academie. Cum să zic, eu nu gândesc în felul ăsta. Plus, cum spuneam, astea sunt niște distincții pe care ți le oferă alții. În European Film Awards am devenit membră odată cu nominalizarea, dar AMPAS (Academy of Motion Picture Arts and Sciences) funcționează diferit, nu toți cei nominalizați ajung membri. E o onoare, dar nu-i ceva ce poți să cauți; cred că mi s-a întâmplat pentru că au fost alți oameni care-au apreciat mai degrabă filmele la care am lucrat decât pe mine ca persoană. De când lucrez ca producătoare, adică full title producer, deci de la Adina [Pintilie] încoace, nu m-am concentrat decât pe filme, așa că mi-a fost foarte greu să mă gândesc unde stau eu în industrie, ce urmează în cariera mea; m-am concentrat pe… treabă (râde, râd și eu). Nu zic, e foarte multă treabă și-n Academie, să vezi filmele, să votezi, toate astea-n an pandemic, un an pandemic cu 232 de documentare înscrise sau eligibile; a fost crunt. Doar că nu-i o treabă pe care să mi-o fi propus.

C.B.: Numirea ta vine în urma unor tensiuni care durează deja de câțiva ani buni, timp în care Academiei i s-a reproșat componența patriarhală.

B.O.: Da, cred că faptul că sunt femeie are foarte mult de-a face. Și din Europa de Est…

C.B.: Iar asocierea cu Nu mă atinge-mă ajută și ea în sensul ăsta.

B.O.: Poate. E clar că există o politică de extindere a membrilor Academiei; se alătură din ce în ce mai mulți cineaști internaționali, s-au prins că nu mai funcționează să fie doar ei între ei. De aici a venit acea dublă victorie a Parasite (r. Bong Joon-ho, 2019); sunt deja doi ani de-atunci.

C.B.: Ai și o responsabilitate, cumva. Academia pariază pe sensibilitatea altora – femei, non-americani, oameni aparținând diferitor minorități – pentru un palmares mai vivace.

B.O.: Se văd deja rezultatele, și sunt pozitive. La noi, la Documentar, avem două debuturi pe lista scurtă. E foarte diversă selecția și mă bucură chestia asta. Iar pandemia nu a fost decisivă în sensul ăsta, a început mai devreme și, sper eu, va continua tot așa.

C.B.: Dar tot apropo de responsabilitate, una mai pragmatică – votanții și-au făcut un renume din cauza faptului că nu prea văd filmele eligibile, iar când o fac, cele care nu-și permit neapărat reclame în Variety rămân mai degrabă la urmă…

B.O.: Să știi că nu s-a schimbat mare lucru. De-asta e foarte politică toată chestia, că ține de bugetele de promovare, poate-poate o s-audă și votanții de tine. Nu știu dacă a vota pentru Oscaruri chiar e perceput ca o responsabilitate de către toți cei implicați.

C.B.: Cred că-n sensul ăsta ajută ideea de oameni mai tineri. Sigur, tu și Monica sunteți femei est-europene etc., dar, iată, sunteți și cineaste tinere. Îmi imaginez că e o responsabilitate arzătoare atunci când cade pe niște umeri mai fragezi.

B.O.: Aș zice că din contră, se prea poate ca oamenii tineri să fie mai ocupați cu altele. Nu cred c-are legătură cu vârsta. E o treabă foarte complexă, mai ales când vine vorba de subiectivitate – că e un film din țara ta, că-i știi pe realizatori etc. Responsabilitatea, concret spus, e să votezi, iar în sensul ăsta e similar cu atunci când îi votezi pe politicienii din țara ta. Doar că aici plătești ca să votezi (chicotește).

C.B.: Apropo de un punct sensibil care tot apare în polemicile din jurul Academiei. În regulă, sunt oamenii ăștia tineri, băgați până-n coate în producții, proiecte etc., dar mai sunt și votanții care nu mai activează de ceva timp, care-au pierdut ritmul industriei. Se zice că celor din urmă ar trebui să li se ia dreptul de vot. Tu ce zici?

B.O.: Mi se pare un pic extrem să zici că gata, s-au fumat. „Hei, oamenilor tineri, veniți să votați! În treizeci de ani o să fiți fumați și-o să vă dăm afară. Ca să știți și voi, inutilitatea vine cu vârsta”. Ăsta-i mesajul pe care vrem să-l transmitem? În condițiile în care vorbim despre recuzitori și make-up artists care-au lucrat cu Martin Scorsese iar acum sunt obsoleți, nu mai activează, nu văd filme recente. Dar ideea nu e să-i reduci pe ei la tăcere, ci să dai o voce și altora. Plus, astea sunt îndatoririle AMPAS, la urma urmei o instituție, iar conducerea dă semne că se mișcă deja în direcția bună.

C.B.: Uite ceva ce n-am reușit să aflu – cine pentru ce votează? Fiecare branșă votează ce-o vizează sau sunt niște chichițe care-mi scapă?

B.O.: În primă instanță fiecare branșă votează pentru lista scurtă care-o privește. Deci eu, membră a branșei de Documentar, am votat pentru documentare. Am mai avut opțiunea de a vota pentru Animație și Film străin. Apoi, când vine vremea nominalizărilor pentru palmares, toată lumea votează din toate listele scurte. Deci și machieuza lui Scorsese votează la Documentar.

C.B.: O curiozitate, ba chiar ce-a pornit dorința mea de a te intervieva, e legată de piața americană, care mi se pare că se păstrează destul de ezoterică pentru noi, europenii. Iar asta ne face s-o reducem la niște idei generice – că-i mercantilă, impenetrabilă, că acolo-s bugete pe bune etc. Tu ai experiența Nu mă atinge-mă, care cât și cum a pătruns pe piața americană?

B.O.: Sunt, așa-i, multe clișee, majoritatea venite chiar din interiorul industriei americane. Ei vor să fie văzuți așa, iar mitul succesului hollywoodian e unul cu tradiție, încă de pe vremea când un întreg val de regizori europeni a emigrat în State. Clar, bugetele [de Hollywood] nu se compară, dar mai e cinemaul independent american, care pulsează de ani de zile în paralel cu marile studiouri. Iar distribuitorii independenți americani nu-s așa diferiți de cei europeni – sigur, nu iau în discuție diferențele culturale. E greu, nu e greu, nu știu ce să spun. Ai nevoie de o premieră festivalieră, ca peste tot. Dar și-n Franța e greu să intri, acolo-i o competiție feroce. Fără Cannes, fără un distribuitor care să lupte, fără un co-producător… Poate că America e percepută ca fiind mai închisă din cauza preconcepțiilor noastre europene – în timp ce Hollywood a ajuns un fel de garant al comercialului, Europa s-ar vrea unul al calității.

La Nu mă atinge-mă am avut patruzeci de distribuitori în toată lumea, inclusiv în State. Ei fac diferența – dacă e cineva mânat de mercantilism, atunci nici n-ar lua un film ca Nu mă atinge-mă.

Nu mă atinge-mă

C.B.: Dar ar lua un film precum colectiv?

B.O.: Depinde, nu neapărat. Eu susțin distribuitorii care iau filme ce li se potrivesc – să fie un distribuitor care se îndrăgostește de film și să zică „uau, vreau s-arăt asta la cât mai multă lume”. În continuare nu văd nimic greșit în a avea succes comercial, cum nu cred nici că distribuitorii care vor asta trebuie demonizați. Ține foarte mult de impactul pe care-l poate avea filmul în ochii distribuitorilor; după posibilități, firește, iar Magnolia și Participant (distribuitorii colectiv) sunt sus de tot.

C.B.: Deci tu crezi într-o generozitate a distribuitorilor.

B.O.: Nu, cred într-o calificare a lor, că dacă au încredere în misiunea lor, în misiunea filmului, atunci lucrurile se vor mișca. Am avut distribuitori care pur și simplu au aruncat Nu mă atinge-mă în cinematografe. Polonezii, pe de altă parte, au zis că filmul e important pentru țara lor, că în momentul ăla treceau printr-un moment critic al feminității, al libertății de expresie. În State nu s-a întâmplat așa. Filmul s-a văzut pentru puțin timp la MoMA, unde a avut cel mai mare număr de bilete încasate pe anul respectiv. Însă n-am avut o distribuție de anvergură, cum s-a întâmplat la colectiv.

C.B.: Și cum diferă mediul festivalier din State de cel european?

 B.O.: Nicicum, are la rândul lui o tradiție și niște actanți foarte puternici.

C.B.: Dar am impresia că festivalurile americane sunt mai degrabă văzute ca o expoziție de cinema „străin”.

B.O.: Trebuie să ne întoarcem la ideea de bază a festivalului de film – sărbătorirea cinemaului, dar sub tutela curatoriatului. Deci conținutul are o direcție, estetică, politică etc. Din punctul ăsta de vedere, a livrării unui conținut curatoriat, toate-s la fel. Peste tot ele servesc drept supape pentru distribuție, iar  în Europa avem o mare problemă, nu contorizăm intrările de la proiecțiile festivaliere. La Nu mă atinge-mă am avut patru proiecții, fiecare cu peste o mie de spectatori într-un interval foarte scurt de timp, mai puțin de-o săptămână.

C.B.: Iar pentru voi, cel puțin aici în România, sunt importante numerele astea pentru viitoarele cereri de finanțare, nu-i așa?

B.O.: Corect.

C.B.: Crezi că tradiția documentarului observațional american a ajutat pătrunderea lui colectiv în State?

B.O.: N-aș putea spune că doar asta a contat, apropo de speculațiile din presă care se-nvârteau în jurul secretului care a făcut din colectiv un succes în State. De parcă ar fi doar unul; de parcă am fi făcut noi ceva special, sau, din contră, n-am fi făcut nimic.

C.B.: Bine, dar publicul american e unul care se trezește o dată la un an sau doi cu un documentar de-ale lui Wiseman. Asta în timp ce documentarul românesc are o tradiție mai degrabă firavă în ale observaționalului, în comunism era de-a dreptul o pasăre rară. Eu cred că asta afectează receptarea filmului, chit că mutăm discuția către un public middle- și highbrow.

B.O.: Te contrazic aici, colectiv a avut 20.000 de spectatori în singurele două săptămâni în care a rulat în sălile din țară (căci a fost oprit de pandemie – n.r.). Ăsta-i un număr enorm pentru orice documentar. Cred că te poți uita la colectiv fără să știi ce-i un observațional. Iar legat de producția comunistă de documentar, îmi imaginez că însăși principiile observaționalului sunt contrare celor de totalitarism.

colectiv

C.B.: Sigur, dar mă refeream mai degrabă la toate polemicile astea – ce face Alexander Nanau acolo, e observator sau propagandist? Discuția din jurul deontologiei documentaristului e mai degrabă împrăștiată aici la noi.

B.O.: A, dar asta vine din lipsa educației cinematografice. Unde poți discuta critic arta? Doar așa, că fiecare-și spune părea, iar dacă se întâmplă ca părerea asta să fie scrisă și să rezoneze cu politica editorială a unei reviste atunci aceasta din urmă o publică. Și se face foarte puțin fact-checking jurnalistic înainte de publicare.

C.B.: Cronicile pozitive din revistele „mari” au avut un impact palpabil?

B.O.: Sigur, și n-a contat numai în State, ci peste tot; Guardian, Die Zeit, astea-s așa, cele care-mi vin acum în minte. Evident că presa a avut un impact.

C.B.: Nu-i așa evident, adică nu-i un dat în fiecare cinematografie. Cu siguranță n-ai putea spune același lucru despre România, unde nici cea mai favorabilă cronică în, să zicem, Libertatea, nu-mi imaginez că ar putea avea cine știe ce efect palpabil.

B.O.: Și totuși Libertatea are o vizibilitate foarte mare. Asta voiam să spun, că cele mai „grele” rubrici nu sunt cele din publicațiile de specialitate, ci cele din reviste generice de cultură care au și o rubrică de cinema. La noi întregul statut al artistului e mai degrabă marginal, e cumva normal că se prelungește până-n critică. Bine, e o problemă internațională, nu România a inventat criza asta. Dar da, românii nu sunt interesați de ce-nseamnă să fii artist. A rămas binaritatea asta, artistul e ori cel sărac și neînțeles, ori cei pe care-i văd la televizor, aceia din cultura pop. Până când artiștilor nu li se va recunoaște participarea la bunăstarea socială nici nu are rost să discutăm nuanțele. În momentul ăsta artiștii suferă, iar arta lor suferă la rându-i.

C.B.: Speculativ vorbind, ce v-ar putea aduce Premiul Oscar? Ce-ar însemna măcar o statuetă pentru film?

B.O.: Ar fi, în primul și-n primul rând, un mesaj către autorități, apropo despre subiectul filmului – corupția, lipsa de empatie, de umanitate. Dacă colectiv ar lua un Oscar atunci ar deveni și mai evident că lupta împotriva corupției merită, că trebuie să existe.

C.B.: Iar la nivel mai pragmatic, în termeni de vizibilitate?

B.O.: Să iei un Oscar? E cea mai mare recunoaștere din partea industriei, deschide o mulțime de uși. Dar mă uit mai degrabă în cealaltă direcție – mulți, foarte mulți, și mai mulți oameni ar apuca să vadă filmul, iar eu cred că e un film care merită văzut.

C.B.: Apropo de cum e gestionată industria autohtonă, căci un Oscar ar însemna un mesaj de alarmă și în sensul ăsta – condiții minime, rezultate maxime. Ne-am mai pus speranța-n asta, de obicei în contextul palmaresurilor europene; Cannes, Berlin etc. Crezi că Oscar ar fi mai eficient?

B.O.: Nici nu știu, mă gândesc că autoritățile s-au desensibilizat la palmaresul european. Așa, ca o glumă, poate un Oscar n-ar face decât mai mult rău, că ar fi o altă validare a modului de subzistență în care facem filme; cumva ca la gimnastică.

C.B.: Se poate ca Oscarul să însemne puțin mai mult pentru autorități. Îmi imaginez că toate clișeele astea de „cinema festivalier”, „de artă” ș.a. să vă facă să păreți mai degrabă niște excentrici în ochii lor.

B.O.: Da, Oscarul e cunoscut de toată lumea; acolo sunt starurile. Îmi amintesc emisiunea Adei Rosetti de pe ProTV, unde se prezentau Oscarurile prin anii 2000. Toată țara se uita, inclusiv eu și părinții mei ne trezeam la cinci dimineața. Promite mult mai mult decât un Urs de Aur în termeni de vizibilitate. Dar asta cu bătutul obrazul autorităților e deja fumată. Evident că ar fi un precedent fabulos pentru industrie, am ajunge la concluzia că strângem maldăre de dosare  [vezi recenta paradă de fotografii de pe Facebook cu depunerea dosarelor pentru CNC] și luăm Oscaruri.

C.B.: Ar fi un precedent fabulos mai ales pentru documentarul autohton, apropo de campania Monicăi Lăzurean-Gorgan („Documentarul contează”) și protestele voastre venite în urma bugetului pentru documentar al sesiunii curente de la CNC.

B.O.: Problema documentarului e una sistemică, nu o rezolvi cu un Oscar. Cât despre imaginea internațională a colectivului, simpla nominalizare a ajutat enorm. De la asta la statuetă e o chestiune de voturi, iar voturile nu reflectă cine știe ce. Înapoi în țară, nu ar trebui să contăm pe premiu, tot așa, simpla nominalizare ar fi trebuit să aibă un impact.

 

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More