Coupez! (Michel Hazanavicius, 2022) a deschis Festivalul de Film de la Cannes, exprimând iubirea pentru cinema într-un mod care-l face simpatic participanților la eveniment. Filmul aduce în atenția spectatorului dificultățile întâmpinate de echipa de filmare pe platou. Remake al unui low budget japonez, One Cut of the Dead (Shin’ichirō Ueda, 2017), filmul lui Michel Hazanavicius este o variantă mai scumpă, gândită pentru o piață nouă. Altfel, tematic, ambele filme reușesc să aducă un elogiu cinemaului (cu toate defectele sale), turnajului și echipei de filmare – adevărații eroi care nu poartă și nici nu au nevoie de pelerine.

Văzut prima oară în sala de cinema, fără niciun trailer sau vreo descriere înainte, Coupez! creează confuzie. Primele treizeci de minute, filmate într-un singur cadru, contrazic în totalitate titlul filmului (Taie!). Ne aflăm într-un depozit abandonat, unde un regizor (Romain Duris) filmează un mediumetraj cu zombi cu buget redus. Se comportă tiranic cu actrița principală (Matilda Lutz), care nu poate să-și susțină rolul într-un mod convingător: îi cere în repetate rânduri să transmită emoție reală către spectator. Până la finalul filmării, avem parte de o întorsătură de situație în care pe platou vin zombi adevărați. În tot acest timp, atât actorii, cât și spectatorii se întreabă: pot fi creaturile o modalitate găsită de regizor pentru stimularea creativității pe platou? Sau este posibil să fie mai mult decât atât, parte a unui blestem? Rezultatul este, în orice caz, unul care nu lasă loc de dubii: frica actorilor este cât se poate de reală.

Desigur, anumite elemente nu se leagă. În aceste prime treizeci de minute, actorii își uită în repetate rânduri replicile și încep să improvizeze. Se uită către camera de filmat prea mult, prea insistent. De mai multe ori, camera filmează, iar ei nici măcar nu se află în cadru. Regizorul apare și dispare în momentele cele mai nepotrivite: vorbește despre blestemul pe care l-a declanșat intenționat, prin vărsarea de sânge și mai apoi desenarea Stelei Frăției de Sânge (imagine care trebuie cu orice preț să apară la final), pentru a putea clarifica firul narativ și blestemul care declanșează trezirea celor undead. Altădată, regizorul urlă la actori și îi cere cameramanului să continue să filmeze orice ar fi. Actorul principal, care interpretează rolul unui zombi vopsit în albastru și este considerat a fi „următorul Adam Driver francez” strigă și își descarcă furia pe societatea de consum sau pe capitalism, lucru care nu pare să aibă legătură cu scenariul filmului cu zombi. Majoritatea imaginilor pe care le vedem sunt neplăcute, iar apariția genericului de la finalul mediumetrajului vine ca un fel de ușurare. Dar pare puțin probabil ca miza dramatică să fie atât de mică, cu atât mai puțin credibil ca după making of-ul filmului cu zombi să nu mai urmeze nimic. Așadar, apare o nouă întrebare: „Asta a fost tot?”

Dacă primele treizeci de minute par să fie gândite special cu scopul de a goli sala de cinema, atunci următoarele optzeci se revanșează pentru confuzia creată. Acestea schimbă complet tematica, registrul, compoziția cadrelor și modul în care sunt filmate. Și mai mult decât atât, sunt aduse explicații referitoare la prima jumătate de oră, la primul film din film. În primul rând, se renunță la filmarea fără tăieturi. Cromatica revine la normal– culorile intense, țipătoare sunt înlocuite cu unele mult mai discrete, mai naturale. Stilul de joc teatral, pe alocuri absurd, capătă acum sens – actorii au fost nevoiți să recurgă la improvizație. Confuzia și lipsa de profesionalism ale regizorului devin nu numai inteligibile, ci și simpatice în ochii spectatorului: lucrurile nu merg așa cum trebuie, iar el se vede nevoit să se adapteze din mers.

Sunt arătate și explicate toate elipsele care în prima jumătate de oră nu au sens: unghiul înclinat (Dutch angle) este justificat pragmatic – cameramanul a scăpat camera pe jos; lipsa actorilor din cadru capătă sens – cameramanul a rămas blocat într-o cameră alăturată; steaua vopsită pe acoperiș a fost filmată cu sprijinul echipei – aceștia au format o piramidă umană în lipsa unei macarale care să ridice camera de filmat. Avem acces la glumele din interior, la deviza regizorului care îi încurajează – „Fiți siguri că nu se poate întâmpla nimic rău, bine?”, la momentele de tensiune maximă și la cele de euforie: „A sosit momentul!”. Astfel, devine mult mai clară intenția regizorului – aceea de a duce filmul până la capăt, ceea ce se aseamănă cu dorința doamnei Matsuda (Yoshiko Takehara), care finanțează filmul. Producătoarea are o singură cerință: își dorește ca scenariul să fie respectat cu sfințenie. Îl alege pe regizor din rațiuni mai degrabă economice: acesta este recomandat ca fiind rapid și eficient, iar cerințele lui în ceea ce privește bugetul nu sunt ieșite din comun. Tocmai de aici reiese comicul de situație – deși rezultatul este unul nesatisfăcător, doamna Matsuda primește exact ce și-a dorit. De altfel, aceasta se declară mulțumită la final. Filmul cu zombi „a fost ieftin, a fost rapid și nici măcar nu a fost chiar atât de rău”.

Până la final, se înțelege că filmul este o muncă de echipă, un proces care are la bază multe pregătiri și emoții. Devine limpede faptul că lucrurile nu ies întotdeauna așa cum au fost stabilite în scenariul inițial și că (în anumite cazuri) la baza eșecurilor stă munca asiduă însoțită de lipsa de șansă și de sincronizare. Uneori, filmul din spatele filmului este mai interesant, mai lucrat, mai reușit decât filmul în sine. Iar Coupez! nu încearcă să mintă, nici să inducă în eroare. Coupez! nu arată produsul final, ci procesul. La urma urmelor, chiar Michel Hazanavicius spune că „totul este bine, dacă mă întrebi pe mine. Poftim, fiecare spectator va înțelege sau va percepe filmul în felul în care vrea. Există foarte multe aspecte diferite care caracterizează filmul, dar cel mai important lucru este ca întotdeauna să încerci să duci proiectul până la capăt (…)”.