BIEFF – Competiția națională – un trial and error organic

Probabil că majoritatea românilor nu vor vedea vreodată filmele din competiția de anul acesta a BIEFF-ului – și nici pe cele din competițiile precedente – dar, într-o formă sau alta, aceste filme vor fi, de fapt, văzute. Filmul experimental, pe lângă faptul că vine cu un mare input creativ generat de libertatea dată de lipsa compromisului, mai are un scop – acela de a prevedea și simula posibile direcții ale filmului convențional, care ajunge să împrumute de aici diverse forme și discursuri atunci când e gata să le asimileze.

În acest sens, selecția de scurtmetraje românești a festivalului nu e doar un loc de joacă pentru abordări nonlineare și instalații video, ci lucrează la acomodarea publicului cu viitoarele preocupări ale filmului. Și e plăcut să vezi cât de organic se completează aceste filme în misiunea lor de a vorbi despre un posibil viitor al audiovizualului. Un viitor în care natura și inteligența artificială par să construiască un spațiu comun în care autorii pot să-și spună poveștile. În același timp, filmele se completează și prin greșelile și îndrăznelile lor, și, prin trial and error, experimentele individuale reușesc să facă front comun și să lucreze împreună la un experiment mai mare, de a încerca, verifica și iniția noi forme de narare.

A.I. Poetries of Female and Non-female Beings in Gas Stations at Night (r. Cristina Iliescu, 2022), câștigătorul competiției naționale, este unul dintre scurtmetrajele-pionier ale selecției, care reconstruiește acest spațiu convențional și vehiculat în mod obișnuit, benzinăria, pentru a-l distruge la final și a-i demonstra artificialitatea. Filmul întocmește acest mini-univers patriarhal condus, îngrijit și vizitat în mare parte de bărbați, care pare să fie izolat de restul lumii și să funcționeze în inerție. Autoarea, asigurându-și o distanță sigură, filmează neobservată mai multe situații și întâlniri care se petrec noaptea în această benzinărie și extrage, deci, un fel de schiță a structurii de rezistență a spațiului, pe care urmează s-o analizeze și să-i dea formă la montaj, insistând să decupeze imaginea în mod aproape obsesiv atunci când o interesează un colț sau altul dintr-un cadru mai larg. Acest demers minuțios, susținut de filmările camerelor de supraveghere din benzinărie și de o voce din off a unui robot care recită versuri albe generate de inteligența artificială, pare să fiarbă încet în sucul gesturilor și interacțiunilor artificiale din benzinărie și să capete spre final o nouă formă, una nefirească. Cristina Iliescu reușește să găsească noi sensuri într-un spațiu infertil by default, fără să se folosească de prea multe resurse, păstrând o formă minimalistă.

Cutting Hand/Mâna care taie (r. Alexandra Tatar, 2022) este un alt exemplu în care eseul poate fi susținut de resurse minimale. Tatar vine cu o pregătire în arte vizuale și filozofie, Cutting Hand fiind debutul ei regizoral. Scurtmetrajul ei orbitează între eseu video și film jurnal, având și scopul documentarist de a însemna viața de migrant worker. Ea și mama ei lucrează la culesul viei în Austria, iar corpurile lor se transformă într-unele dintre uneltele esențiale pe care se bazează o cultură a vinului. Alexandra nu pare să aibă voie să filmeze orele de muncă propriu-zise, dar găsește această metodă de a stoarce urmele lăsate de muncă, prin înregistrări ale discuțiilor cu mama ei în timpul liber petrecut împreună și prin intervenții asupra fotografiilor din vie, pe care, în atelierul ei, le îmbibă în suc de struguri și le decupează cu un clește pentru plante, generând un sunet-motor al filmului. Intervențiile din atelier, cu caracter meditativ, par să fie un mod al Alexandrei de a prelua puterea asupra timpului petrecut în slujba viței de vie, modificând aceste rămășițe de memorie după bunul ei plac.

For You Can See No Other (r. Thea Lazăr, 2021) intervine în selecție cu o altă perspectivă asupra eseului video. Filmul se bazează pe fragmente din eseul The Laugh of the Medusa/Le rire de la Méduse scris de Hélène Cixous în 1975, pasaje din antologia de proză științifico-fantastică Our Fatal Magic de Tai Shani și poezia Mirror a Sylviei Plath. Thea Lazăr folosește discursul feminist al acestor texte ca intervenție asupra unor exemple de picturi în care femeile sunt surprinse de către autori în ipostaze vanitoase, privindu-se mereu în oglindă, pentru a demistifica oglinda ca obiect al narcisismului feminin. Aici oglinda devine un obiect autonom, care nu există doar pentru a servi male gaze-ul prezent tot timpul în istoria artei, ci pentru a pune la dispoziție personajelor feminine un mijloc de autoreflexie. Eseul video își inițiază teza prin această înșiruire de picturi, ca apoi să se folosească de simulări 3D pentru a configura oglinda ca personaj de sine stătător, care se delimitează de spațiul bidimensional al picturilor și prinde viață, urmându-și curiozitățile proprii. Chiar dacă, inițial, Lazăr nu reușește să găsească o simbioză între ritmul discursului lui Cixous și montajul imaginilor-suport, acest slide show de picturi revărsându-se prea rapid fără să respecte tempoul frazelor sau al pauzelor dintre fraze, autoarea filmului iese din această explozie informațională și găsește o cadență mai moderată, mai deschisă spre reflexia asupra textelor pe care le folosește.

Desigur, în toată selecția au existat și scurtmetraje mai puțin reușite, care poate mai aveau nevoie de câteva încercări până să ajungă la o finalitate mai clară, dar aș vrea să păstrez o notă optimistă și să mai semnalez un lucru plăcut pe care l-am observat – interesul pentru found footage. Maybe There is No Distance (r. Letiția Popa, 2021) și 3 Dialogues about the Future (r. Alina Manolache, 2022) sunt două exemple de scurtmetraje în care această tehnică a fost folosită cu scopuri diferite, dar în folosul discursului. Filmul Letiției Popa urmărește o discuție telefonică dintre ea și fostul ei iubit, refugiat într-o țară în care nu și-a găsit locul. Popa se folosește de fragmente dintr-o emisiune TV din 1968 despre influențele muzicii din Orientul Mijlociu pentru a închega o discuție despre despărțire și despre apartenență, folosindu-se de caracterul didactic al emisiunii pentru a compara două organisme vii, muzica și relațiile dintre oameni. Alina Manolache își construiește scurtmetrajul folosindu-se doar de materiale preexistente. 3 Dialogues about the Future, sau trei reflexii ale inteligenței artificiale despre condiția umană, este un hibrid între eseu video, videopoem și documentar, folosindu-se de înregistrări din arhiva cercetătorilor pentru a analiza latura sensibilă a conviețuirii dintre oameni și roboți. În filmul ei apare o înregistrare pe cât de bizară, pe atât de înduioșătoare: un roboțel învață să meargă susținut de o pârghie metalică. Acesta se împiedică în mod constant, se ridică în picioare și începe să meargă din nou, reușind să parcurgă tot mai mult pași de unul singur. Imaginea roboțelului funcționează ca o privire de ansamblu asupra filmului experimental de aici, care începe să crească și sa capete tot mai multă autonomie.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like