În mai 2023, Justine Triet câștiga Palme d’Or-ul la Cannes pentru Anatomia unei prăbușiri/Anatomie d’une chute și folosea prilejul decernării premiului, în mod curajos, pentru a critica politicile culturale ale Ministerului Culturii din Franța, precum și acțiunile neoliberale ale guvernului francez (susținut de președintele Emmanuel Macron), care în ciuda protestelor masive promulga o lege nepopulară, vizând creșterea vârstei de pensionare în Franța. Mai mult, ea a acuzat abordarea comercială a culturii, specifică neoliberalismului, care distruge „modelul francez de excepție culturală”, făcând astfel din ce în ce mai grea pătrunderea debutanților în producția cinematografică franceză.

Triet și-a dedicat premiul „tuturor regizorilor și regizoarelor la început de drum și celor care astăzi nu pot face filme”, pledând că „trebuie să le facem loc și să le oferim spațiul pe care l-am ocupat eu acum 15 ani, când am început, într-o lume mai puțin ostilă, în care era posibil să faci greșeli și să o iei de la capăt.”

Acest discurs critic, livrat cu un prilej care-l face cât se poate de vizibil, dovedește importanța implicării artistului în societate și necesitatea de a avea un punct de vedere politic – mai ales atunci când accesul la resurse e din ce în ce mai supus regulilor pieței, profitabilității și valorii de întrebuințare. Controversa a continuat și s-a speculat că atunci când Franța a decis să nominalizeze la premiul Oscar pentru cel mai bun film străin Dragoste la foc mic/La passion de Dodin Bouffant, filmul lui Tran Anh Hung, lui Triet i s-ar fi făcut o mare nedreptate, ca răspuns adus comentariilor sale politice.

Directețea lui Triet i-a atras critici dure din partea autorităților: în urma declarațiilor legate de problemele din cinematografia franceză regizoarea a fost numită „ingrată și nerecunoscătoare”, de către Ministrul Culturii din guvernul Macron, Rima Abdul Malak. Pe de altă parte, multele premii remarcabile obținute pentru Anatomia unei prăbușiri (incluzând și premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original) au compensat pentru lipsa de susținere pe căi politice.

Pentru a înțelege și mai bine spiritul contestatar al lui Justine Triet trebuie menționat că aceasta a început să facă film ca documentaristă, alegându-și ca subiecte protestele sindicale și un centru social din São Paulo. Deși a studiat pictura la École des Beaux-Arts din Paris, aceasta s-a apropiat de film prin descoperirea unor practicieni ai filmului documentar ca Frederick Wiseman, Jean Rouch și Shirley Clarke.

În primul său lungmetraj, Bătălia de pe Solferino/La Bataille de Solférino (2013), Triet propune o modalitate cinematografică de a crea ficțiuni în contact cu realul, declanșând o hiper-obiectivitate a felului în care realul irupe în ficțional, cu o complicare a sensurilor ce apare din confuzia pe care o ai ca spectator între ce este real și ce este regizat.

Acțiunea este plasată în ziua celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale franceze, 6 mai 2012, câștigate de socialistul François Hollande în fața oponentului său de dreapta Nicolas Sarkozy. Laetitia (Laetitia Dosch), protagonista filmului, e reporter de știri de televiziune și trebuie să transmită evenimentele de pe Rue de Solférino (sediul Partidului Socialist), unde susținătorii lui Hollande așteaptă anunțarea victoriei acestuia. Triet filmează evenimentul real al mitingului socialist și o inserează pe Laetitia în mijlocul evenimentelor, luând interviuri susținătorilor, întinzând microfonul spre oameni reali, relatând implicarea lor în politica din viața reală și bucuria acestora în momentul anunțării victoriei. Camera lui Triet e acolo să dubleze povestea din real în același timp cu povestea ficțională care surprinde viața personală a jurnalistei. În timp ce Laetitia își îndeplinește sarcinile de serviciu, se vede nevoită să gestioneze o criză declanșată de apariția în pragul ușii ei a fostului soț. Recalcitrantul Vincent (Vincent Macaigne – care seamănă mult cu personajul lui Șerban Pavlu din Toată lumea din familia noastră, filmul lui Radu Jude) dorește să-și vadă fetițele fără să respecte regulile impuse de instanță pentru programul de vizitare. Comicul de situație care se creează este încântător, căci babysitter-ul(Marc-Antoine Vaugeois) în grija căruia rămân copilele este copleșit, Laetitia ia decizia absurdă de a-l chema să vină cu acestea în Rue de Solférino, iar Vincent este arestat după o altercație cu un necunoscut. Târziu în noapte, după această zi istorică,  când toate pericolele se sting și conflictele se atenuează, Triet o surprinde pe Laetitia ca o eroină fragilă și luminoasă. Construirea subiectivității personajului în raport cu procesul electoral și cooptarea evenimentului real subliniază potențialul emancipator al ficțiunii hibridizate cu filmul documentar, căci dezordinea din casa protagonistei, din sfera privată, se reflectă în mod simultan în sfera publică, corpul individual interacționând cu corpul social.

În următoarele două filme, Victoria (2016) și Sibyl (2019), protagoniste din filmele lui Triet (ambele interpretate de Viginie Efira) au o sensibilitate acută pentru dramă și pentru situații aparent fără ieșire. Aceste femei puternice, realizate, cu cariere captivante, aflate în momente decisive din viața lor, sunt adesea surprinse trecând prin diverse anxietăți, dependențe și probleme sentimentale. Cele două femei sunt asemănătoare, au aceleași fetițe mici ca în primul film, și deși au cariere diferite sunt împlinite: Victoria este un avocat de succes, iar Sibyl este psiholog și scriitoare. Prin intermediul gafelor sau a situațiilor bizare în care ajung, acestea se apropie de personajul iconic Bridget Jones, aceeași tipă blondă cu un aer ușor neadaptat. Singura diferență – opțiunea mai puțin patriarhală față de filmele cu Bridget Jones – este că bărbații, care reprezintă obiectul de interes al celor două protagoniste sunt de obicei mai tineri și mai puțin realizați decât ele. Filmele analizate împreună nu ating nivelul de profunzime al debutului, posibil pentru că Justine Triet se aventurează pe teritorii necunoscute, lucrând la a-și găsi o voce regizorală în filmul de ficțiune. Ce surprinde este umorul și o anumită viziune îngăduitoare asupra idiosincraziilor personajelor feminine, care ajung în pragul unor crize existențiale, dar pe care le depășesc după ce ating fundul prăpastiei în viețile lor.

În Victoria, tribunalul francez – care va reapărea în Anatomia unei prăbușiri  – este folosit drept cadru, pentru că protagonista are profesia de avocată. Aceasta reușește să navigheze aparent fără efort printre îndatoririle de mamă, printre diversele sale aventuri amoroase, ședințele cu o clarvăzătoare africană și câteva încurcături, dar gestionează cu greu, la fel ca în filmul anterior, relația cu fostul soț. Cariera acestuia de scriitor pare că se clădește din a scrie pe propriul blog literar detalii indiscrete despre fosta soție. Victoria apelează la justiție pentru defăimare, iar aici subiectul atinge raportul literaturii cu realitatea, care va fi mai bine exploatat în Anatomia.

Controversele par că o urmăresc, de altfel. Într-un alt proces arătat în film, Victoria este angajată ca avocatul apărării de un prieten acuzat de tentativă de omor de iubita sa, în urma unui incident neclar petrecut la o nuntă, în relația aparent sado-masochistă a celor doi. Un aspect inedit al procesului, care pare specific filmografiei regizoarei, este prezența animalelor: câinele dalmațian gelos al iubitei acuzatului și o gorilă care furnizează dovezi neobișnuite în cadrul procesului – prin niște fotografii pe care le-a făcut la nuntă. Această metodă de a folosi animalele în film corespunde unui tipar al divertismentului, însă Triet îl explorează non-antropomorfic. Animalele apar în roluri plauzibile, chiar dacă până la un punct amuzante, pentru că Triet pare să fie interesată în a folosi trăsăturile lor pentru a evidenția aspecte care scapă observației noastre, căci oamenii se ascund în aparențe și imagini, în timp ce martorul non-uman poate dezvălui altfel adevărul sau îl poate eluda. Din nou, acest aspect va fi mai bine conturat în Anatomia, prin câinele care va dezvălui un indiciu ascuns.

În Sibyl, protagonista e terapeută și are un writer’s block, iar pentru a-și regăsi inspirația înregistrează ședințele de psihoterapie cu o clientă care o fascinează, actrița Margot (Adèle Exarchopoulos). Criza lui Margot o face pe Sibyl să se confrunte cu niște dileme morale legate de o poveste de dragoste din trecut, în urma căreia are un copil cu Gabriel (Niels Schneider). Raportul protagonistelor amintește destul de mult de filmul lui Bergman Persona, prin oglindirea celor două femei, dar și prin explorarea ideii de identitate. La un alt nivel, filmul prezintă relația dintre cele două femei abordând probleme legate de maternitate și avort. Prin planuri diferite, drama lui Sibyl din trecut și felul în care retrăiește povestea prin Margot, regizoarea construiește o poveste melodramatică, îndepărtându-se de comedie, cu un efect dramatic mai intens decât ce realizase în Victoria.

Această oscilare între rom-com și melodramă arată și felul în care Justine Triet își construiește stilul artistic în ceva unic și recognoscibil. Triet călătorește astfel prin subiecte recurente, care se acumulează prin identificarea de subiecte în care transpar aceleași obsesii.

Când Justine Triet vorbea despre tinerii creatori în discursul său de la Cannes, acesta se referea tocmai la privilegiul pe care l-a avut de a experimenta ca cineastă și de a-și testa temele și abilitățile artistice, oscilând între creații împlinite sau altele mai puțin convingătoare.

Triet colaborează la scenarii cu partenerul său, Arthur Harari, care de asemenea interpretează roluri mici în majoritatea filmelor sale, și pare că subiectele preferate ale cuplului sunt agonia responsabilităților din sfera familială și deformările realității.

În Anatomia unei prăbușiri, filmul explorează cu subtilitate biasul moral în ceea ce privește adevărul și cum deformările realității sunt rezultate ale poveștilor pe care ni le spunem sau ale eforturilor de a ascunde sau justifica ratările. Regizoarea este interesată de caracterul dramaturgic  al procesului penal, cu pionii săi într-o sală de tribunal. Cum funcționează justiția pentru a determina un vinovat, într-o poveste extrem de ambiguă, în care conflictele personale sau detaliile caracteriale ale inculpatei te fac să o vezi în mod clar ca vinovată?

Sandra Hüller, actrița cu care Triet a mai colaborat la Sibyl (dar într-un rol mai mic), reprezintă prin protagonista care-i păstrează prenumele un alt tip de femeie decât personajele lui Efira: o eroină deloc atașantă, rece și lucidă. Sandra aduce în prim-plan un alt aspect al feminității, precum și o forță pe care Triet nu a mai abordat-o până acum.

Într-un interviu în The Guardian Justine Triet își declara motivația pentru a alege proiecte variate: „Îmi place ceea ce spunea François Truffaut: Întotdeauna să faci fiecare film în contrast cu ultimului tău film. Asta nu înseamnă că nu-ți place ultimul – ci doar că trebuie să descoperi ceva diferit.”

E interesant de urmărit ce tip de personaj feminin va mai propune Triet și cum va fi acesta diferit – sau dacă va fi o concentrare a caracteristicilor eroinelor de până acum. Această explorare caracterială de personaje feminine este captivantă.