Matias Piñeiro este unul dintre regizorii care au cerut încetarea focului în Palestina înainte de premiera mondială a filmului său, Tú me abrasas, din secțiunea Encounters a Festivalului de Film de la Berlin. După încheierea festivalului, mesajul lui merită păstrat mai departe și într-o cronică despre film.

Cel mai recent lungmetraj al lui Piñeiro (care are o durată de numai 64 de minute) este, așa cum sunt și celelalte filme ale regizorului, o adaptare cinematografică a unui text literar; însă este una prin care pune în practică instrumente regizorale noi pentru propriul repertoriu cinematografic – sau are, cel puțin, o abordare care înclină mai degrabă spre film-eseu.

Filmul pornește de la două texte, Fragment 38, scris de Sappho, și Spuma mării (1947) de Cesare Pavese, amândouă având o natură conceptuală. Aceste puncte de plecare sunt lipsite de calitățile dramatice ale textelor lui Shakespeare (pe care Piñeiro le-a adaptat în filmele sale anterioare – în Isabella, 2020, și Sycorax, 2021, co-regizat cu Lois Patiño), funcționând, așadar, după alte reguli interne. De fapt, textul lui Pavese acoperă tocmai discuția care ​​„ține” filmul: este vorba despre un dialog care are loc pe malul mării între Sappho (Gabi Saidón), poetă din Grecia antică, și nimfa Britomartis (María Villar) despre dorința care le leagă pe cele două femei și moartea din dragoste prin suicid. 

Literatura furnizează materia din care se hrănește Tú me abrasas. Textul lui Pavese reprezintă pentru film un punct declanșator al imaginii, de care se vor prinde ulterior detururi, repetiții și asocieri ca într-un film structural. Nu este un film construit pe căutarea unor soluții eficiente, ci unul care se bazează, mai degrabă, pe combinații între elemente și pe capacitatea de a nutri forme ale imaginației asociative. După spusele sale în cadrul Q&A-ului de la premieră, Piñeiro a dorit ca acest film să fie unul în urma căruia înșiși spectatorii să devină o (mică) arhivă vie a poemelor lui Sappho. La nivel de montaj, intervin deviații care par a fi o formă de intervenție auctorială directă a cineastului. Cel mai la îndemână exemplu în acest sens este o juxtapunere a trei cadre mute, fiecare dintre ele fiind atribuit câte unui cuvânt dintre cele trei care alcătuiesc poemul lui Sappho, Fragment 38, și totodată titlul filmului: tú (fațada unei clădiri filmate într-o mișcare oscilantă sus-jos);  me (un deget apăsând pe butonul unui interfon); abrasas (apa curgând într-o chiuvetă). Prin asocierea dintre cadre și cuvinte, prin repetiția acestei juxtapuneri de-a lungul filmului, ritmul fragmentului rămâne în memoria „cinematografică” a spectatorului. 

Cadrele filmate cu o cameră Bolex,care alcătuiesc mare parte din corpul filmului, sunt intercalate cu altele în care câteva versuri și fragmente literare sunt scrise de mână într-un caiet, împletite alături de mici schițe și scrijelituri. O mână scrie, cuvânt cu cuvânt, fragmente din notele de subsol, parcă dintr-o încercare de a asimila din text chiar și ceea ce nu poate fi transpus cu mijloace cinematografice mai ortodoxe. Astfel, textul lui Pavese capătă o formă palpabilă în fața camerei. În film sunt puse laolaltă cadre dislocate care la prima vedere ar părea că nu au cum să funcționeze împreună –, dar care prin mizanscenă, montaj, poate prin relațiile asociative care le leagă între ele, se unesc în fibra unui film precum acesta. 

Într-una dintre turnurile filmului, apare deodată în film o studentă la medicină care cercetează bacteriile din apa sărată – un fel de personificare, poate, a spumei oceanului, un fel de a face bacteriile din spuma mării să devină personaje? Filmul rămâne viu prin aceste permutări asociative, în care discursul este deturnat, făcând ocoluri vizuale, narative sau acustice. Combinația dintre planul auditiv și ceea ce se vede pe ecran face posibilă evocarea temerilor, a dragostei și a altor sentimente atât de intense încât ar fi fost ușor pentru film să cadă într-un poetic siropos. Prin capacitatea sa de a articula și totodată de a lăsa spectatorului timp să respire,Tú me abrasas reușește un efect plăcut de stimulare intelectuală. Filmul rămâne întotdeauna deschis pe alocuri, permeabil, fiindcă aduce fragmente din poezia antică în actualitate prin posibilitatea combinațiilor care nu se epuizează reciproc. 

Matias Piñeiro zicea, în timpul Q&A-ului, că acest film ar putea rămâne într-un stadiu de montaj pentru infinitate, că forma acestui film este așa cum o vedem numai pentru că el s-a oprit din montaj, citându-l pe Jean-Luc Godard: “Orice poate să fie un film, dar un film nu este chiar orice.” Poate că pare un fel foarte abstract și conceptual de a face cinema, însă Tú me abrasas deține o capacitate de a fi atât de literal expresiv senzorial și ludic narativ în experimentele sale formale, încât poate să transpună în cinema nu numai conținutul Spumei mării a lui Pavese, ci și forma sa – ca obiect.