Un film pe o temă socială deja clasicizată în cinemaul contemporan, Io capitano (r. Matteo Garrone) îi urmează pe adolescenții Seydou și Moussa (actorii neprofesioniști Seydou Sarr și Moustapha Fall) de-a lungul călătoriei clandestine dinspre Senegal către Europa. Înainte ca Seydou să plece, tentat de perspectiva că va deveni un muzician faimos și va trimite de departe bani pentru familie, mama sa îl avertizează că e pe punctul să facă o greșeală – vorbind, parcă, cu vocea tuturor documentarelor despre migranți africani în aventuri riscante pe care le-am văzut de la Lampedusa in Winter (r. Jakob Brossmann, 2015) și până un deceniu mai târziu.

Drumul băieților nu e la niciun pas ferit de pericole: căldura extremă a deșertului Sahara, rebelii care jefuiesc și răpesc oamenii din convoi, obstacolele legale pe care cei doi veri încearcă să le fenteze, și asta fără să mai socotim neputința lor atunci când alții din jur au necazuri și mai mari. Cu toate astea, experiența vizionării nu e cea a unui film-faptă bună ca multele pe același subiect, care te îndeamnă să-i compătimești pe protagoniști cu superioritate implicită, ci mai degrabă e despre o călătorie palpitantă – narată clasic, cu un erou cu limitări umane, dar cu un caracter aparte, ca-n povești. Știi că Matteo Garrone nu se sfiește să-și declare ambițiile când îi citează ca inspirație pe Jack London, Robert Louis Stevenson și, să nu uităm, Homer – dar altfel acestea sunt, toate, surse valabile: literatura universală a marilor încercări tinerești în înfruntarea unei lumi ostile. Din acest punct de vedere Seydou și Moussa nu sunt migrantul opac din sutele de filme dezolante, ci sunt, precum antecesorii lor, croiți la măsură pentru empatia spectatorilor. Adevărul e că, la prima socoteală, nu m-am putut gândi la un termen de comparație recent, un film de amploarea lui Io capitano în constanta lui succesiune a probelor de foc în peisaje pitorești, arenă a unor personaje primejduite din toate părțile decât mergând cu gândul până la, eh, Dune 2.

Filmografia lui Garrone oscilează între realism brutal (în mod notabil, în Gomorra, 2008) și artificiu bombastic (vezi Il racconto dei racconti/Povestea poveștilor, 2015), iar Io capitano pare că le amestecă pe ambele în dozajul bun. De altfel, chiar lăsând deoparte proporțiile filmului care se pot vedea din satelit, e un film care dă dovadă de multă inteligență regizorală. În primul rând, nu doar că lucrează cu actori debutanți – multe filme din toate festivalurile fac același lucru –, dar îi supune mult mai multor probe de măiestrie ca un scenariu dedramatizat, unde actorii aduc mai degrabă pe ecran autenticitatea tipologiei sociale decât emoții lizibile. (Sigur, ambele sunt căi respectabile de a face filme, însă jocul expresiv mută mai multă greutate pe umerii actorilor.) Pentru asta, ajută că Garrone a filmat în ordinea cronologică a secvențelor – în loc să grupeze după cum e mai ușor pentru producție zilele de filmare –, așa că Seydou și ceilalți au putut să „trăiască” arcul personajelor lor. Ca provocare bonus la munca cu debutanți, Garrone a avut de regizat o mare parte din film în wolof – o limbă pe care nu o cunoaște.

Apoi, într-un film despre o călătorie adesea fatală, e greu de îmbinat suficient realism –reprezentarea unui parcurs cu suficiente greutăți încât să nu pară că e ameliorat pentru confortul nostru– cu evitarea oboselii emoționale care faultează adesea filmele despre carențele majore ale societății noastre, o oboseală care de multe ori doar îndepărtează spectatorii de problemă; există mulți sceptici inclusiv între experți media că, pe subiecte saturate, ce o să ajute în sfârșit la rezolvarea nedreptății este încă un film care arată disperare paroxistică. Io capitano adesea pune accentul pe comunitate – și nu pe neputință – sau surprinde prin câte un detaliu inedit: când Moussa, ajuns pe un șantier de construcții în Libia, are nevoie de îngrijire medicală pentru o rană, se găsește repede cineva uluitor de priceput – probabil un doctor plecat din țara natală care s-a angajat sub nivelul de educație, unde i s-au oferit niște bani.

În plus, chiar în circumstanțe vitrege, Seydou de multe ori câștigă. Uneori dorințele lui se împlinesc în imaginație – filmul are câteva momente fantastice –, iar alteori prin noroc sau perseverență: își regăsește verișorul, dovedește că învață repede o meserie când asta-i salvează pielea, se achită de o misiune de neconceput să fie lăsată în grija unui minor. Chiar în afara diegezei, e ușor de văzut filmul ca pe un success story, concretizat în prietenia celor doi tineri actori – care, ca protagoniștii lor, și-au dorit să vadă lumea – și a aprecierii internaționale a actorului principal: un tânăr senegalez cunoscut doar follower-ilor TikTok a câștigat Premiul Marcello Mastroianni – iată un motiv să crezi în cinema.

Se prelungește oare după încheierea filmului empatia spectatorilor cu problemele de viață și de moarte ale migranților, sau vor consuma filmul mai degrabă ca pe un remake la Odiseea care n-are legătură cu actualitatea? Nu putem ști, bineînțeles, și cu siguranță este nevoie de discuții mai aprofundate ale migrației clandestine – o voce critică scriind New York Times atenționează că autoritățile europene adesea tranșează traficul de persoane blamând refugiații, iar Io capitano baletează grațios pe lângă acest subiect. Însuși modelul real pentru Seydou, Fofana Amara, s-a trezit nu aclamat, ci arestat după aventura lui nautică. De altfel, într-adevăr spune ceva despre comoditatea pe care și-o alocă industria filmului că un film despre inechități sociale flagrante trebuie să fie ori exotic, ori edulcorat ca să aibă trecere – iar acest film a fost nominalizat la Oscar. De cealaltă parte a disputei, Amara însuși e optimist: acum, la 25 de ani, trăiește în Belgia și de curând i-au descoperit și colegii de birou odiseea venirii în Europa ca minorul de la cârma unui vas supraaglomerat. E greu de zis, dincolo de nivelul anecdotic, câtă dreptate socială sau solidaritate poate restabili un film de aventuri, dar dacă e ipotetic posibil, Io capitano atinge toate notele potrivite.