Odată cu Arrival (2016), primul său film SF, Denis Villeneuve a devenit în scurt timp cineastul principal pentru blockbusterele complexe și dificil de continuat sau adaptat. Primul a fost Blade Runner 2049 (2017), sequel-ul întârziat al neo-noir-ului cyberpunk regizat de Ridley Scott în 1982, iar patru ani mai târziu a urmat Dune (2021), prima parte din seria scrisă de Frank Herbert. Astăzi ne confruntăm cu Dune: Part Two (2024), un eveniment cinematografic în toată puterea cuvântului, pe care critica și publicul deopotrivă par să îl fi inclus deja în grupul select al reperelor cinematografului mainstream, alături de Star Wars și Lord of the Rings.

Radical diferit de Dune-ul lui David Lynch din 1984, primul Dune  al lui Villeneuve, așa cum anunță și ultima replică a lui Chani (Zendaya), este doar începutul marii epopei medievalo-futuriste plănuite de cineast. Iar filmul se comportă ca atare. Prima iterație reprezintă adaptarea primei părți a cărții lui Herbert, un pariu pe puțin spus riscant făcut de Villeneuve, care, în ciuda curentului hollywoodian contemporan, a decis să ofere doar o fracțiune cumva nesatisfăcătoare din universul Dune, de altfel un spațiu ficțional nu foarte primitor pentru publicul larg, și pe alocuri de-a dreptul ermetic. Într-un sens, Villeneuve creează în primul Dune un anti-blockbuster, o introducere exhaustivă în lumea lui Herbert, menită să o aproprieze într-o anumită măsură așteptărilor audienței generale. Un set-up masiv pentru un pay-off uriaș.

Iar finalitatea perspectivei monumentale a lui Villeneuve este fără doar și poate vizibilă în cea de-a doua parte. În Dune 2, Villeneuve realizează un ultra-blockbuster, o producție de o magnitudine rar văzută în istoria cinematografiei. E o dimensiune gagantuescă pe care regizorul, alături de directorul de imagine Greig Fraser și compozitorul Hans Zimmer, o conferă imaginii și sunetului, de la deșertul nesfârșit al Arrakis-ului până la uriașele arene de luptă de pe Giedi Prime. Totul e solemn și impozant, încărcat cu simbolism și semnificații politice sau religioase puternice. Toată acțiunea e învăluită de un aer mitic conștient de sine și gravitează pe de o parte în jurul încercării zadarnice a protagonistului, Paul Atreides (Timothée Chalamet), de a-și evita destinul mesianic pus în mișcare și alimentat constant și tot mai insidios de mama sa, Lady Jessica (Rebecca Ferguson), iar pe de altă parte în jurul efortului de a răzbuna moartea tatălui său, Ducele Leto (Oscar Isaac), ucis, împreună cu întreaga sa armată, de legiunile combinate ale Baronului Vladimir Harkonnen (Stellan Skarsgård) și ale Împăratului Shaddam Corrino (Cristopher Walken). Dihotomia perspectivei lui Paul se manifestă de la bun început și afectează întregul fir narativ. Paul în același timp vrea și nu vrea putere. Caută să-i convertească și să îi manevreze pe fremeni, dar strict în măsura în care aceștia l-ar putea ajuta să-și atingă scopul final. Își dorește să readucă gloria casei sale, dar se teme de viitorul apocaliptic pe care îl tot visează. Deși mult mai activ decât în primul film, Paul nu este nici în Dune 2 un protagonist care conduce acțiunea. Lui Paul i se întâmplă lucruri mai mult decât le face el să se întâmple, iar în cele din urmă, tragedia sa constă în imposibilitatea de a-și altera oricât de puțin parcursul predestinat.

Paul își continuă călătoria exact din punctul în care a încheiat-o în primul film. El și Jessica se integrează treptat, dar sigur, în societatea fremenă sub tutela devotatului Stilgar (Javier Bardem), un războinic fremen care crede cu atât de multă îndârjire că Paul este mult-așteptatul profet, Lisan al Gaib, încât ajunge motorul principal al ascensiunii eroului.  Pentru că nu toți fremenii cred în Paul – acesta fiind laitmotivul principal al filmului. Printre necredincioși se află inclusiv Chani, viitoarea parteneră a protagonistului și, finalmente, cel mai aprig detractor al deciziilor sale. Povestea de iubire a celor doi nu e nicidecum revoluționară, dar e atent nuanțată și nu cade pradă unor clișee supărătoare. Dinamica romantică dintre Chalamet și Zendaya nu este tocmai ideală și atinge cu greu emoția momentelor sfâșietoare la care este supusă de-a lungul filmului, dar relația lor reprezintă totuși ancora emoțională a filmului și ne oferă singurele secvențe de intimitate din lungmetrajul lui Villeneuve.

Dacă primul Dune s-a confruntat pe tot parcursul său cu problema expozițiunii, care cu scopul construirii unui spațiu diegetic cât mai coerent obliga la stagnarea intermitentă a narațiunii, cel de-al doilea Dune culege roadele cunoștințelor imersive implementate spectatorilor în primul film și se desfășoară de la început până la final sub forma unui tăvălug audiovizual perfect controlat. Mai precis, elementul spectacular al filmului funcționează la foc continuu de la prima secvență, unde eroii înfruntă un batalion de soldați Harkonnen în deșertul profund, până la ultimele bătălii la care participă Paul. Dar tocmai acest control absolut pe care Villeneuve îl aplică asupra sa face din Dune 2 un film eminamente rece. Dune 2 pare că știe prea bine ce face. Villeneuve nu lasă nimic la voia întâmplării, iar viziunea sa  îmbrățișează întru totul ideea de spectacol total. Această constatare nu este, însă, una de ordin negativ. 

Controlul subtil, dar total, austeritatea gigantică și opacitatea personajelor sunt mărcile de bază ale materialului-sursă. Dune este mai mult despre planuri dinastice milenare, jocuri socio-politice de mare perspectivă și pericolele fanatismului decât despre trăiri umane. Altfel spus, filmul e rece pentru că și contraponderea sa literară este rece. Lynch se prea poate să fi fost copleșit de amploarea unui univers atât de vast și arid emoțional, în ciuda apropierii sale evidente de latura onirică explorată de Herbert, dar Villeneuve este în mod cert în elementul său. De remarcat aici că, în mod ironic, versiunea lui Lynch este mai fidelă originalului în ceea ce privește aspectul și prezența unor personaje și modul în care se desfășoară câteva evenimente-cheie decât varianta lui Villeneuve, doar că aceasta din urmă înglobează mai clar și mai coerent tot ce reprezintă Dune. Cineastul canadian livrează o adaptare capabilă să răspundă  preferințelor publicului actual, fără a perverti, însă, natura operei. Villeneuve modifică mai multe secvențe din textul original, dându-le un plus considerabil de adrenalină și spectaculozitate, astfel încât să ofere spectatorilor doza optimă de bombasticism hollywoodian, dar păstrează totodată intactă atmosfera generală a universului textual, rezultatul fiind o ecranizare cu adevărat modernă a cărții lui Herbert.

Spuneam că Dune este rece, dar nu e glacial. Deși nu împărtășește dimensiunea emoțională cu blockbusterele epopeice mai sus menționate, filmul lui Villeneuve nuanțează mult mai mult dinamica personajelor și interacțiunile lor decât romanul lui Herbert. Inclusiv în economia narațiunii, anumite elemente sunt permutate sau modificate în virtutea unei curgeri mai line și mai antrenante a diegezei. Cu toate acestea, pe cât de captivant este în majoritatea momentelor, Dune 2, asemenea primului Dune, este în ansamblul său un film anticlimatic. Iar aici nu vorbim de vreo incapacitate regizorală, ci de însuși designul operei, conceput de Herbert și continuat în mod conștient de Villeneuve. Dune, mai presus de toate, este o poveste despre cum privim poveștile din lumea reală. Crearea artificială a unor mitologii și problematica credinței oarbe în acestea sunt punctele centrale în întreaga serie Dune, iar manifestarea acestor preocupări, preluate în mare parte de Villeneuve, constituie un substrat metatextual ce nu poate rezulta decât în predictibilitate. Paul știe ce îl așteaptă, iar noi știm ce îl așteaptă pe Paul. Conflictul principal stă, în definitiv, sub semnul amânării inevitabilului, acel „război sfânt” pe care protagonistul îl prevede încă de la jumătatea primului film. 

Dar predictibil nu înseamnă slab. Deși putem întrezări de la bun început destinația acțiunii și intrigilor din Dune, nimic nu ne pregătește cu adevărat pentru amploarea spectacolului pus la cale de Villeneuve și echipa sa. E o înșiruire de extravaganțe deloc comună în cinemaul de public contemporan. În contextul în care tendința de eliminare a riscului din marile producții americane ajunsese la paroxism în ultimii ani, este de-a dreptul surprinzător că Warner Bros. s-a expus cu atât de multă deschidere unor posibile pierderi majore, în condițiile în care niciunul din filmele regizate de Villeneuve nu a fost un succes uriaș la box-office, ba chiar ajungând de cele mai multe ori cu mare dificultate la un minim profit. De data aceasta, însă, pariul pare să fi fost câștigat. Dune: Part Two e peste tot și merită să fie peste tot, iar odată cu el paradigma super-blockbusterului pare să se schimbe din nou. Out with the superheroes, in with the worms!