This interview is also available in English.
E probabil ca spectatorii de film să o cunoască pe Angeliki Papoulia din rolul său iconic ca Fata cea Mare din nebunia câinoasă a lui Yorgos Lanthimos, Dogtooth (2009) — un rol care, deși doar printre primele sale importante apariții pe ecran, spune multe despre incredibilul calibru al actriței. Lucrând și ca regizoare și actriță de teatru, Papoulia a devenit una dintre cele mai fascinante prezențe nu numai din cinemaul grec, ci, poate, din întreg cinemaul european contemporan. Aceasta colaborează frecvent cu Lanthimos (Alps, 2011; The Lobster, 2015), dar și cu alți colegi apropiați ca Syllas Tzoumerkas și Christos Passalis, jucând, totodată, și în multe coproducții, printre care, mai recent, hipnotica neo-odisee a Helenei Wittmann, Human Flowers of Flesh (care a rulat și în cadrul BIEFF în 2022), sau oda adusă unei Viene în schimbare regizată de către Gastón Solnicki, A Little Love Package (2022). În 2023, două filme în care aceasta a jucat, My Mother Is a Saint (Syllas Tzoumerkas) și Touched (dir. Claudia Rorarius), au avut premiera la Festivalul de Film de la Locarno – ocazia care a prilejuit și acest interviu.
Așa cum regizorul Gastón Solnicki mi-a relatat în glumă o povestioară despre cum un figurant s-a îndrăgostit inocent de Angeliki în timpul filmărilor, e greu să nu te îndrăgostești tu însuți de prezența acesteia pe ecran. Rolurile sale au întotdeauna ceva experimental în natura lor; cer adesea un efort fizic, nu numai în termenii tipicelor erupții suprarealiste ale personajelor lui Lanthimos, ci și al unor interpretări care lucrează cu întreg corpul și care uneori se bazează doar pe mișcare pentru a comunica cele mai complexe sentimente și stări. Angeliki are o anume grație a tăcerii, o calitate aproape fotogenică în sens epsteinian, pe care ecranul o amplifică: să luăm doar caracterul Idei din Human Flowers of Flesh, gesturile sale pline de stoicism și puținele, dar poeticele sale cuvinte se pierd natural în poezia mai mare a imaginii. Căldura inerentă a unui moment în care aceasta nu face nimic decât să atingă fruntea unui alt personaj e poate cea mai bună dovadă a ceea ce o face pe Angeliki o prezență atât de fermecătoare.
Am discutat cu Angeliki caracterul fizic al jocului său actoricesc, precum și lucrurile pe care aceasta este dispusă să le aducă interpretării: riscurile, dar, cel mai important, un sentiment al generozității.
***
Am avut anul trecut plăcerea să petrec niște timp cu doi dintre regizorii cu care ai lucrat, Helena Wittmann (pentru Humans of the Flower Flesh, 2022) și Gastón Solnicki (A Little Love Package, 2022) – iar amândoi mi-au împărtășit niște lucruri pur și simplu dulci despre tine, ca actriță, dar și ca persoană. M-am simțit ca și cum am ajuns să te cunosc fără să te cunosc, de fapt. Cele două filme pe care le menționam par, de altfel, să se bazeze într-o oarecare măsură pe viața ta, sau pe cine ești, de unde provii etc. Ai spune că există un anumit aspect biografic care transpare pentru tine pe ecran, sau lucrurile sunt foarte separate.
Depinde. În anumite filme în care joc, personajele nu au nimic din background-ul meu personal. În cazul filmului Helenei, Ida e un personaj care a fost construit din capul locului. Anumite părți au fost scrise de Helena, la început, dar, apoi, bineînțeles, l-am construit mai departe împreună. Dar nu cred că personajul a avut vreo legătură reală cu cine sunt eu. Când Helena a imaginat personajul, nu știa încă cine o va juca pe Ida. Acesta a fost, totuși, un punct de plecare. Trecând peste asta, bineînțeles, eu ca actor sau ca actriță sunt întotdeauna, cumva, influențată de personajul pe care trebuie să-l joc și aduc propria mea experiență, sau calitățile mele personale, caracteristicile mele personale în fiecare rol. Aș spune că e o combinație.
Cât despre A Little Love Package, să spunem că el a fost la început oarecum autobiografic, în măsura în care folosim numele meu și dorința mea personală de a mă muta într-o altă țară, ar putea fi oricare loc; aici e Viena. Am folosit nevoia mea pentru un mediu nou, sau de a căuta un loc nou de care să aparțin. Dar, în film, nu e ca și cum eu mă joc pe mine însămi pentru că… Nu poți să te limitezi pe tine însuți la, știi, un singur personaj, sau la un lucru sau la o singură calitate. Adică, noi toți suntem cu toții mai mulți oameni diferiți în același timp. Înțelegi ce vreau să zic? Avem fiecare atât de multe fațete și calități. Într-o zi suntem într-un fel și într-o alta suntem altfel. Suntem cu toții ambivalenți. Ne schimbăm tot timpul; e imposibil să avem o singură definiție strictă și solidă.

Există, totuși, multe lucruri personale în munca mea, pentru că îmi place să încerc să mă implic cumva într-un mod foarte personal în fiecare film și în fiecare personaj pe care îl joc. Dar asta nu e pentru a spune că e ceva autobiografic. E pur și simplu modul meu de lucru. Încerc să fiu tot timpul implicată, pentru că mi se pare că e absolut esențial pentru ceea ce fac.
Ai spune că asta se aplică și modului în care lucrezi în teatru, sau abordezi filmul și teatrul în maniere foarte diferite, de exemplu, în cum relaționezi cu personajele?
Nu, n-aș spune că le abordez diferit. Chiar dacă teatrul este, totuși, diferit ca mediu. Mai există și faptul că sunt și regizoare de teatru, nu numai actriță, iar asta este pentru mine o diferență majoră. Dar înțeleg funcția actoriei mai mult sau mai puțin la fel în teatru și în film. Sunt întotdeauna în căutarea a ceva mai profund, caut să fac legături cu ceva care este important pentru mine la momentul respectiv. Iar totul este, cumva, și un act de generozitate. Mi-aduc aminte că cu Gastón am vorbit foarte mult despre generozitate și întreg filmul a fost făcut plecând de la acest act de generozitate care a venit de la toată lumea. Pentru mine, totul are legătură și cu asta, cu a fi generos cu și în ceea ce faci. Încerc, de asemenea, să împing lucrurile la limită cât să pot descoperi cât mai multe și mai multe despre ceea ce fac, în fiecare film și cu fiecare personaj.
Ține foarte mult și de oamenii cu care lucrez, de regizori, pentru că este foarte important pentru mine să lucrez cu oameni cu care pot comunica cu adevărat, cu care pot relaționa, care îmi oferă spațiul să mă eliberez. Există o încredere la mijloc. Este o anume capacitate de înțelegere reciprocă, este această… foarte dulce apropiere.
Ăsta este un gând foarte frumos. Ce pot simți cu filmele în care ai jucat este, într-adevăr, un sentiment cald, de apartenență. Se simt ca ceva care a fost făcut împreună.
Absolut. Exact așa înțeleg filmul sau munca din teatru. E întotdeauna vorba despre muncă de echipă. Vreau să spun, încerc majoritatea timpului să lucrez în acești termeni, în termeni de echipă. Îmi place foarte mult să lucrez așa, pentru că este un grup mic de oameni, în care ne aflăm cu toții acolo pentru același scop. Și suntem cu toții deschiși și cumva egali. Fiecare dintre noi încearcă să creeze și să ofere tot ce are mai bun.
Pentru că ai lucrat în mod consistent ca regizor de teatru, aș vrea să te întreb, te-ar tenta vreodată să regizezi și un film?
Da. Mi-ar plăcea, dar încă nu am avut ocazia. Sunt unele noțiuni tehnice care îmi lipsesc și cred că ai nevoie de câteva noțiuni tehnice ca să poți face asta [bine]. Dar cred că este ceva ce mi-ar plăcea foarte mult să încerc. Încerc de ceva vreme să scriu un scenariu pentru un scurtmetraj, dar este încă un proces dificil pentru mine. Să vedem cum evoluează lucrurile. Mi-ar plăcea să regizez. Nu știu când, nu știu cum sau dacă se va întâmpla, dar este ceva ce mi se pare foarte, foarte interesant, pentru că îmi place fotografia, în special fotografia pe film și mi-a plăcut întotdeauna și pictura. Primul lucru pe care mi l-am dorit să-l fac a fost să devin pictoriță. Actoria a venit de-abia după aceea. Pur și simplu îmi aduce bucurie să creez imagini, prin fotografie sau prin cinema.
Ai jucat mult în filme grecești, dar și în multe coproducții. Cum navighezi între contextul grecesc și cel internațional? Te simți mai confortabil în vreunul din ele sau e oare o chestiune doar de diversitate?
Ca să fiu sinceră, îmi place foarte mult să întâlnesc oameni noi și oameni din țări diferite. E ceva foarte fascinant pentru mine. Poate pentru că mi-am dat seama că pot comunica artistic cu ei. Prin artă, pot comunica cu atât de mulți oameni, care provin din atâtea țări și medii diferite. Ce mă emoționează foarte tare e că, în ciuda tuturor acestor lucruri, putem găsi o cale comună, din punct de vedere artistic, și un mod în care să colaborăm. Și lucrul ăsta îmi aduce multă bucurie. Am vorbit despre Gastón, care e din Argentina. El a crescut într-un mediu complet diferit de al meu. Helena e din Hamburg, din Germania, iar Claudia [Rorarius], cu care am lucrat pentru Touched (2023), e și ea din Germania, dar din altă zonă. Sunt atâția directori cu care am lucrat și cu care am realizat, după o vreme, că arta nu are nicio limită. Asta îmi dă foarte, foarte multă putere. E ca și cum acest lucru împreună ne unește. Ține de a mă apropia de oameni pe care altfel nu i-aș fi cunoscut niciodată și cu care nu mi-aș fi imaginat că voi lucra.
În ceea ce privește regizorii greci sau colaboratorii greci, bineînțeles, la început totul este mult mai familiar. Venim din același mediu și avem aceeași mentalitate. Poți să-ți dai seama instant că venim din aceeași țară. Ne-am săturat cu toții de aceleași lucruri. Cu regizorii greci cu care am lucrat de mai multe ori, am format o legătură care pornește de la această familiaritate pe care o simțim unul față de celălalt. Înțelegem, ne uităm la societatea greacă la fel și avem aceleași probleme sau traume. Vrem să luptăm împotriva acelorași lucruri.
Ai lucrat de mai multe ori cu regizori (și nu numai) ca Yorgos Lanthimos, Christos Passalis sau Syllas Tzoumerkas – dar, având în vederele filmele pe care le fac, presupun că e ceva care merge dincolo de această proveniență. Par să existe multe alte valori comune care vă atrag împreună, într–un mod care depășește naționalitatea.
E adevărat. Are legătură și cu reperele lor estetice, cu modul similar în care înțelegem arta, cu ceea ce vrem să facem prin film și teatru, cu modul în care vrem să ne exprimăm. Dar e despre a fi colaboratori în măsura în care e și despre a fi prieteni. Yorgos, Christos și Syllas suntem foarte buni prieteni. E ca și cum mi-am creat o familie artistică.
În ceea ce privește planul estetic, ai menționat că ai vrut să fii mai întâi pictoriță, dar știu că ți-ai dorit să fii și dansatoare când erai foarte tânără. Am impresia că multe dintre rolurile pe care le joci sunt ale unor personaje care nu au foarte multe replici, chiar dacă sunt personaje principale. Ești incredibilă în acest roluri în care e ca și cum corpul vorbește mai mult decât personajele. Mă întreb dacă asta are legătură cu abordarea ta actoricească, sau dacă exact acestea sunt rolurile care te atrag. Sau dacă este ceva la care ajungi împreună cu regizorii cu care lucrezi.
E ceva care mă atrage foarte mult. Îmi plac astfel de roluri și le prefer. Mai ales în teatru, dar și în film, sunt atrasă foarte mult de acest caracter fizic al jocului. În teatru am lucrat foarte mult în ceea ce se numește devised theatre. De mulți ani, am lucrat pe scenă improvizând, scriind textul din improvizația de pe scenă și încercând să mă bazez pe instinct sau pe moment – fără să încerc să analizez lucrurile sau să le înțeleg logic. Cu filmul aș spune că e la fel. Chiar dacă e vreo secvență în care apar doar cu partea de sus a corpului, încerc să fiu prezentă cu tot corpul. Cred că această dimensiune fizică a jocului e ceva care poate oferi mai multe detalii sau poate aduce o anumită textură unui film. Aduce ceva care e pur și simplu mai mare, în opinia mea.

Asta e ceva ce am descoperit mult împreună cu Yorgos Lanthimos, pentru că filmele sale și scenariile pe care le-a scris împreună cu Efthimis Filippou au adesea la bază oameni care, la un moment dat, se manifestă foarte fizic sau explodează, fie într-un mod foarte violent, fie intens fizic. Cu Yorgos, n-am stat niciodată să analizăm un personaj din punct de vedere psihologic, n-am făcut niciodată astfel de analize de personaj. Într-o formă sau alta, ne-am lăsat ghidați de instinct și de dimensiunea fizică pe care o impune momentul. Am încercat să fim acolo, să reacționăm mai mult și să jucăm mai puțin. Deci, din punctul ăsta de vedere, cred că încerc întotdeauna să particip într-un film într-un mod… Să spunem mai complet. Încerc să mă surprind pe mine însămi, să nu vin cu niște gânduri preconcepute despre a juca sau a fi. Și încerc să îmi asum niște riscuri.
Există și alte caracteristici care te atrag la un personaj de film? Sau chiar și atunci când citești un scenariu, există anumite trăsături pe care le cauți și care te fac mai entuziastă față de un rol sau altul?
Întotdeauna mă preocupă problemele de gen atunci când citesc un scenariu. Încerc să joc personaje care să nu reproducă stereotipurile de gen, pentru că m-am săturat de ele. Sigur, în ultimii ani, lucrurile s-au mai schimbat – și asta mă bucură foarte tare! Dar chiar și acum 10-15 ani, personajele feminine obișnuiau să fie limitate și, cum să zic, fără putere. Depindeau tot timpul de un bărbat. Iar, încă de atunci, eu una am încercat să joc sau să găsesc personaje care să fie diferite, care încearcă să spună o altă narațiune despre gen. Asta m-a preocupat întotdeauna. Am refuzat de multe, multe ori personaje care mi s-au părut clișeei, sau scrise într-un mod atât de banal și nedrept. Dacă stai să te gândești, e complet nedrept să trebuiască să joci personaje care se bazează pe anumite așteptări pe care [lumea] le are despre femei în anumite momente specifice din viața lor. Încerc să evit aceste lucruri.
Am vorbit despre lucrul cu regizori premiați la Oscar, dar aș fi curioasă cum abordezi proiecte despre care unii ar spune că sunt mai mici sau mai puțin prestigioase, ca scurtmetrajele. Ai jucat recent în My Mother Is a Saint (2023, r. Syllas Tzoumerkas). Ai vreo abordare diferită față de scurtmetraje sau poate chiar de regizori care sunt la primele lor filme?
Pentru mine asta nu contează. Sunt foarte deschisă să joc în scurtmetraje. Ce e important pentru mine e să îmi placă materialul, regizorul și scenariul și să cred că pot să comunic cu ei. Lungimea nu-i un criteriu. Uneori e chiar foarte plăcut să fii într-un loc doar pentru trei-patru zile și să creezi ceva într-un timp așa de scurt, comparativ cu un lungmetraj unde trebuie să fie acolo în fiecare zi din 30 sau 45. Această perioadă foarte limitată de timp poate și să… crească adrenalina. Și asta e ceva plăcut.
Touched cum l-ai abordat? Ai un rol scurt și e prima oară când lucrezi cu regizoarea.
O știu pe Claudia de mult timp, din Berlin. Ne-am cunoscut când lucram la Teatrul Schaubühne. Mi-a plăcut întotdeauna ce face, iar ea mi-a propus să joc acest rol secundar al șefei de la clinică. Am citit scenariul și mi-a plăcut extrem de mult povestea dintre protagoniști și viziunea Claudia. A fost pentru mine ceva foarte tandru. Modul în care a dorit să nareze această poveste de dragoste cu ajutorul corpurilor celor doi a fost ceva ce mi s-a părut necesar. Cred că filmul acesta a fost necesar. E un lucru foarte frumos să descrii sexualitatea sau dragostea prin intermediul corpurilor oamenilor. Mi-a plăcut și faptul că a trebuit să joc în limba germană. Nu mai făcusem asta până atunci. Mi-a plăcut această situație în care a trebuit să mă pun singură la încercare și să văd dacă pot să joc într-o limbă pe care, de fapt, nu o vorbesc. Am văzut mult teatru în limba germană în ultimii ani în Berlin, deci limba îmi e ceva familiar, dar, totuși, nu o vorbesc. Nu sunt o persoană potrivită pentru limba germană. Nici Isold, actrița principală, nu vorbea germană, iar cu Stavros, celălalt dintre protagoniști, am putut vorbi în continuare în greacă, așa că a fost o combinație interesantă.
Am apreciat foarte mult ritmul filmului, faptul că îi ia timp să se infiripe și că privește cu răbdare și înțelegere modul în care oamenii se ating reciproc sau se apropie unul de celălalt. Asta e ceva ce îmi place foarte mult la film, această manieră foarte subtilă și tandră de a filma și în care se raportează la dragoste și sexualitate. FIlmul este un proiect foarte personal pentru Claudia. Mi-a plăcut ideea de a contribui la ceva de care ea e atât de strâns legată.
Mă gândesc că acest proiect e și ceva care a rezonat cu tine în termenii acelei dimensiunii fizice despre care vorbeam.
Așa e, dar are legătură și cu aspectul coregrafic. Întregul film se desfășoară ca o coregrafie și asta într-un mod separat de momentele în care cei doi chiar dansează. Lucrurile se înfiripă ca o coregrafie. M-am tot gândit la aspectul ăsta în teatru. M-am tot gândit la ideea că atunci când fac regia unei piese, fac, de fapt, regia unei coregrafii. Aspectul coregrafic e ceva care mă interesează foarte mult.
Iartă-mă, e foarte dimineață. Îmi zburdă mintea în multe locuri. Îți plac diminețile ție?
Nu.
Nici mie.
Cred că nimănui care lucrează în sectorul artistic nu-i plac diminețile.
Nu-i așa?
Imi pare foarte frumos sa aud asta si sa vad cat de aproape am ajuns sa va cunosc fara sa ne intalnim in persoana. Da, cred ca o parte din mine si din viata mea se regasesc in personajele pe care le-am interpretat. Este firesc sa ma folosesc de propriile mele experiente si emotii pentru a da viata unui personaj si cred ca acest lucru face interpretarea mea mai autentica. Insa, in acelasi timp, imi place sa explorez si sa incerc lucruri noi si diferite atunci cand abordez un rol. Este o combinatie intre mine ca persoana si personajul pe care il interpretez si cred ca acest lucru imi ofera posibilitatea de a aduce ceva unic si personal in interpretare. Multumesc pentru aprecieri si pentru ca ai vazut autenticitatea mea in interpretarile mele.
Ma simt onorata sa primesc unul dintre primele tale comentarii pe blogul tau si iti multumesc pentru cuvintele frumoase. Sunt de acord cu regizorii mei ca am avut privilegiul de a lucra in proiecte care mi-au permis sa ma bucur de provocarea de a interpreta personaje complexe si de a aduce o parte din mine in interpretarile mele. Da, cred ca fiecare personaj are o anumita legatura cu viata mea si cu experientele prin care am trecut. Este fascinant pentru mine sa explorez aceste conexiuni si sa vad cum ele se reflecta pe ecran. Sunt recunoscatoare pentru fiecare proiect si pentru posibilitatea de a-mi impartasi o parte din mine cu publicul. Mult succes cu blogul tau!