De la lansarea sa din ianuarie 2022, documentarul Navalny a fost – și continuă să fie – trecut prin numeroase chei de citire, date de diferitele contexte sociale și politice în care s-a găsit de-a lungul timpului. La o lună de la apariție, izbucnirea războiului din Ucraina îl făcea să se formeze în conștiința colectivă ca o poveste moralizatoare pentru implicațiile tragice ale vieții într-un regim autoritar. În mod paradoxal, același eveniment îi îngreuna distribuția globală, în urma reticenței companiilor vestice de a se asocia cu orice fel de conținut rusesc. Acordarea premiului de Cel mai bun film documentar la Oscarurile din 2023 i-a adus filmului vizibilitate și l-a propulsat pe regizorul canadian Daniel Roher la nivel internațional. 

Altfel, în mod nesurprinzător, această expunere nu a schimbat situația în care se afla subiectul filmului, Aleksei Navalnîi rămânând închis încă de la reîntoarcerea sa în Rusia în ianuarie 2021. Acum, după vestea decesului său în închisoare din 16 februarie 2024, filmul Navalny rămâne moștenirea unui portret de erou tragic. Traiectoria lui Navalnîi din film lasă spectatorii să constate neajutorați cum prevestirile din film se împlinesc și să-și imagineze finaluri alternative, unele cu căi înfundate și altele care încă se mai pot întâmpla.

În octombrie 2020, regizorul Daniel Roher era în Ucraina, plănuind să facă un film despre una dintre investigațiile jurnalistului bulgar Christo Grozev de la Bellingcat. Planurile, însă, nu s-au concretizat, iar Roher se afla într-un impas când Grozev, de altfel un sceptic al lui Navalnîi, și-a dat singur o provocare: să încerce să vadă dacă poate găsi informații despre otrăvirea liderului opoziției. Mai repede decât se aștepta el însuși, Grozev a identificat rapid câteva piste și i-a sugerat lui Roher să-l însoțească în Germania pentru a-i propune avocatului rus, care era în recuperare în urma otrăvirii, o ofertă 2 în 1 – Grozev urma să-l ajute pe Navalnîi cu investigația, iar Roher avea să filmeze tot procesul. Deși Navalnîi și echipa lui au fost suspicioși la început în privința motivelor „tocilarului bulgar” și ale tânărului regizor, activistul a fost în final de acord, fiind deja convins de potențialul mediului audiovizual. Așa s-a născut, astfel, un film improbabil, care, pe o perioadă de trei luni, a documentat investigația otrăvirii lui Navalnîi cu Noviciok, așa-zisa otravă preferată a președintelui. 

Roher a ales să reconstruiască parcursul lui Navalnîi de la momentul otrăvirii până în prezent combinând diferite materiale, de la filmarea directă a echipei lui Navalnîi și a echipei de filmare timp de trei luni, până la interviuri, reportaje din Rusia și din SUA, filmări CCTV, părți de desktop documentary și grafice care ilustrează traseul grupului de lucru însărcinat cu otrăvirea disidentului. 

Văzând documentarul acum, sunt imposibil de ignorat paralelele sumbre, pe care spectatorul le face mai mult sau mai puțin conștient, cu momentul morții protagonistului. Prologul în care Navalnîi este invitat să cocheteze cu scenariul ipotetic în care va fi ucis de Putin răsună încă prea acut și familiar în urechile celui care cunoaște starea de fapt. Sunt presărate, pe fundalul investigației principale, momente cotidiene care se desfășoară în circumstanțele extraordinare, care, de exemplu, evocă dinamica familiei Navalnîi și modurile în care nucleul acesteia este continuu perturbat de lupta lui. Dasha Navalnaia, fiica soților Navalnîi, afirmă că se gândește încă de la 13 ani ce ar face dacă tatăl său ar fi ucis. Tatăl ei nu a putut să o vadă la absolvirea de liceu fiindcă era închis – și știm acum că situația va fi aceeași și în cazul facultății, Navalnaia urmând să absolve Stanford în vara anului 2024. Iulia și Aleksei păstrează o atitudine degajată și detensionează greutățile prin care trec, prin umor și sprijin reciproc. 

Deși Roher și Navalnîi se împrietenesc pe perioada filmării, regizorul încearcă să aibă în vedere pactul pe care cei doi l-au făcut la începutul proiectului în privința controlului editorial absolut de partea regizorală, Roher fiind conștient de faptul că Navalnîi are un media training solid. Astfel, în încercarea de a dezvălui mai multe fațete ale figurii controversate, regizorul nu se sfiește din a pune uneori întrebări inconfortabile. Acesta lasă camera să meargă și în momentele de respiro de pe durata interviului (și nu numai), lăsând uși deschise pentru ca spectatorii să privească și în afara convenției. Una dintre anchetatoarele principale din echipa lui Navalnîi, jurnalista Maria Pevchikh, îl sfătuiește pe acesta să încerce să pară „mai blând” și îl întreabă dacă este deranjat de întrebările lui Roher despre trecutul său. Navalnîi este încrezător și vorbește despre superputerea lui politică, aceea de a putea vorbi cu oricine, nefiindu-i jenă să meargă pe principiul de inamicul-inamicului-meu-mi-este-prieten. Tot așa își motivează asocierea cu facțiuni chestionabile de extremă dreapta, întărind argumentul că primul pas este de a ajunge într-un punct în care să se poată vorbi despre alegeri libere. În ultimă instanță, totuși, micile inserții critice și suspiciunile ridicate la adresa lui Navalnîi sunt absorbite într-un tot unitar din care reiese un portret simpatic al disidentului, filmul asumându-și inechivoc un partizanat solidar cu subiectul filmat.

Cu toate că filmul este axat pe persoana și persona lui Navalnîi, atât ca om politic, cât și ca cetățean și familist, din materialele folosite reverberează și mediul social și politic, atât din Rusia, cât și din afara ei. Filmările cu Navalnîi vorbind la demonstrații surprind pulsul mulțimii de manifestanți ruși – Navalnîi îi tachinează aducându-le aminte că tocmai au fost filmați de poliție spunând că Putin este un hoț, iar cadrul care urmează arată un băiat râzând care se uită în cameră, după care i se șterge zâmbetul la contactul vizual cu aceasta. Peste tot se adună mulțimi de oameni în întâmpinarea și susținerea tacită a activistului, în spitale, aeroporturi, și în perioada asta pe străzi în semn de omagiu, în ciuda riscului previzibil de arest. În media, actori internaționali importanți precum Clarissa Ward de la CNN popularizează cazul otrăvirii, în timp ce canalele rusești îl ridiculizează, vorbind despre absurditatea pretinselor descoperiri ale echipei lui Navalnîi (care se dovedesc a fi reale). 

Roher se desprinde de o abordare formală hiper-stilizată și lasă realitatea filmată să preia funcția spectaculară. Modul în care acesta îi construiește portretul lui Navalnîi îl face pe activist să pară în cele din urmă așa cum îl descria Grozev, un reverse dark knight – un lider tech-savvy care s-a folosit de puterea mediului online pentru a-și exprima convingerile într-un spațiu extrem de cenzurat. Navalnîi a avut o strategie practică pe care o poate folosi oricine: adunarea unei echipe mici, de încredere, și utilizarea internetului și a platformelor de social media pentru a-și disemina mesajele, convingerile și investigațiile. Roher intră în lumea disidentului și oferă lumii largi o fereastră prin care să vadă procesele din spate și să conștientizeze consecințele ambiției de a rezista în fața unei dictaturi. Așa cum afirma regizorul într-un interviu, spre deosebire de formatele scurte, care se pierd, un lungmetraj are capacitatea de a rămâne în conștiința colectivă pentru o durată mult mai lungă. Fără să-și fi asumat o astfel de povară inițial, Navalny preia astăzi un rol mult mai important pentru imaginea lui Aleksei Navalnîi. Atât Navalny-filmul, cât și activistul eponim, ne reamintesc și cu seriozitate, și cu umor, și prin vorbe, și prin acțiuni, să nu luăm de bună și să nu uităm valoarea a ceea ce este o „politică primitivă” care ține de „drepturile omului, libertatea de exprimare, alegeri corecte.” Deși Navalnîi nu a fost lipsit de controverse, curajul lui și al familiei sale este unanim acceptat, iar cursul istoriei face ca numele pe care „șopârla politică” refuză să-l pronunțe să rămână întipărit în memoria tuturor. Nu știm ce părere ar fi avut Navalnîi despre propria sa portretizare, întrucât Roher nu a avut cum să îi arate filmul, dar este clar pentru noi restul că documentarul Navalny ne dă un acces extrem de valoros la micul univers demn de admirație al unui om cu speranțe și convingeri mărețe.