Marele noroc al L’Innocent e că vine după dezastrul apoteotic care a fost La Croisade (care figurează odios în limba română drept Cruciada copiiilor), celălalt film regizat anul trecut de către Louis Garrel. Pentru La Croisade am stat în sală numărând minutele pe ceas și 67 au fost oricum prea multe, atât de jos a fost ștacheta pe care a trebuit să o întreacă L’Innocent.
Iar marea tragedie a lui Louis Garrel e că, indiferent de încercările sale regizorale, îl vom vedea înainte de toate ca actor – un actor bun, sau, dacă vreți, un actor de filme bune, în cazul în care vouă vă e mai puțin simpatic. Ca în mai toate situațiile în care avem un actor devenit (și) regizor, standardele și exigențele sunt întotdeauna altele, e greu să nu judeci orice ar face în lumina altor bucăți mai împlinite din cariera lor – de fapt, în genere, îți dorești ca activitatea de regizor să o oglindească pe cea de actor. Acestea fiind spuse, revin la teza de la început, Louis Garrel e un actor bun, dar un regizor în cel mai bun caz mediocru și, deși saltă un pic nivelul peste filmele anterioare, nici L’Innocent nu poate demonstra altceva.
În spiritul alegerilor mai recente ale lui Garrel de juca în filme de gen, L’Innocent e o comedioară simpatică și pe alocuri savuroasă despre un fiu adult, Abel (interpretat de Garrel), a cărui mamă, Sylvie (Anouk Grinberg) se recăsătorește cu un bărbat care tocmai își termină pedeapsa de închisoare. Filmul flirtează cu convențiile de gen acolo unde se transformă într-o pastișă de film de urmărire, marea întrebare a narațiunii și a hiper-preocupatului Abel fiind dacă Michel (Roschdy Zem), noul soț al mamei și fostul deținut, va recidiva și va fura din nou. Inițial cuprins de o maximă neîncredere, Abel își spionează așa-zisul tată vitreg în mici aventuri detectiviste care se articulează aproape sub forma unui limbaj grafic al benzii desenate, cu ecranul care se împarte în trei căsuțe, sau cu camera strângându-se în cercuri ca lentilele unui binoclu. Toate așteptările cinice ale lui Abel cu privire la Michel se confirmă – într-un mod comic, dar destul de grosolan și problematic ca reprezentare a unui fost deținut drept automat recidivist. Abel e pus în situația în care trebuie să aleagă dacă își anunță mama și riscă să îi distrugă o dragoste care pare adevărată – unul dintre puținele sale momente de pură fericire – sau dacă tace și îl ajută pe Michel la un furt, care, de altfel, i-ar permite să reinvestească banii în noua căsnicie.
În ciuda faptului că L’Innocent e previzibil și naiv ca poveste despre ce-poți-face-pentru-dragoste, filmul pare proaspăt măcar acolo unde nu se întâmplă la Paris, ci la Lyon, scoțând ușor peisajul cinemaului francez de sub dominația capitalei. Extrapolând de aici, m-aș încumeta să zic că L’Innocent nu e un film de export – nu validează niciun fel de așteptare despre cinemaul francez pe care ar putea s-o aibă publicul din afară, ci pare făcut să funcționeze mai degrabă in-house în cinemaurile locale ca o comedie tipic franțuzească, ușoară și de consum. Chiar dacă a avut premiera la Cannes, filmul lui Garrel nu are deloc aerul unui film de festival, ci, mai degrabă, al unui gulity pleasure la care te uiți într-o sâmbătă seară când n-ai ce face și vrei să te distrezi.
Pe cât e distractiv și promite râsete bune, păcatul cel mai mare al L’Innocent e că e per total gimmicky și clasic, ceea ce se simte ca extrem de mult potențial pierdut din partea actorului-regizor. Garrel și-a făcut debutul ca actor în filmele tatălui său – nouvelle vague-istul și experimentalistul Philippe Garrel -, intipărindu-se în cinemaul francez ca expresia unei tinereți idealiste și idealizate (vezi Les amants réguliers, 2005, r. Philippe Garrel) sau ca amantul șarmant, dar complicat (La Frontière de l’aube, 2008, r. Philippe Garrel). Cu un tată ca Philippe Garrel, care nu e tocmai cel mai convențional regizor, și cu o carieră de actor cu roluri extrem de reușite în filmul independent (carieră împletită cu cea a tatălui), marea întrebare care planează asupra lui Garrel-fiul e de ce se mulțumește mai nou să facă și să joace în filme de duzină. Ceea ce îl face pe Garrel să strălucească sunt rolurile mai puțin comedice și situațiile complexe și ambigue moral, poveștile de dragoste în care e și simpatic, și egoist, și cauza tuturor nenorocirilor. Self-casting-ul său în filme cumințele și tradiționale pare ușor contraintuitiv pentru o tipologie atât de bine împământenită în filmul independent – iar Garrel încă n-a ajuns la niște finețuri regizorale ca să se poată folosi pe sine în contre-emploi în genuri care-i sunt nefamiliare.
Tot într-o cheie biografistă – pentru că tendința lui Garrel de a juca rolul principal în propriile filme ne-o impune –, ce siderează un pic la L’Innocent, și asta poate e o observație à la Pauline Kael, e că actorul nu pare să-și joace vârsta, ci trage spre limita de jos a vârstei de 30 de ani. Garrel e junele prim al cinematografiei franceze din jurul anului 2010 și e de înțeles de ce n-ar vrea să schimbe asta, dar, în egală măsură, pare ușor ridicol să-i vezi părinții așa de tineri și în L’Innocent, și în recenta premieră de la Berlinale, Le Grand Chariot (r. Philippe Garrel) – cu atât mai mult că Le Grand Chariot e presărat cu mult autobiografism despre familia Garrel. În L’Innocent, actorul-regizor joacă un rol de tânăr încăpățânat și mofturos, care i-ar fi stat foarte bine în urmă cu vreo 10 ani, dar acum, spre 40 de ani, pare ușor tras de păr să joace un bărbat imatur și răzgâiat, care e așa doar de dragul de a fi, nu pentru a oferi profunzime narațiunii. Garrel ar face niște roluri mai bune și mai complexe îmbrățișând o anumită maturitate a personajului care vine cu vârsta – cum o face, de exemplu, Léa Seydoux în recentul Un beau matin (2022, r. Mia Hansen-Løve). Această lipsă de maturitate e totuși nuanța definitorie a L’Innocent, un film hazliu între limitele în care s-ar putea numi „o băiețeală”.
Dar după ce am vorbit atât despre Louis Garrel – și în fond era inevitabil, pentru că filmele regizate de el sunt adesea egocentrice – nu Garrel strălucește în L’Innocent, ci o superbă Noémie Merlant, într-un rol de dezaxată simpatică și extrem de animată (pentru care a câștigat și Césarul pentru rol secundar). Merlant o joacă pe cea mai bună prietenă a soției moarte a lui Abel – Clémence, o teribilistă cu ochi de căprioară, unhinged in a sweet way, care zăbovește prin viața bărbatului cât să deducem că sunt niște sentimente neexprimate la mijloc. Filmul însuși parcă sesizează ironic ce lună între stele e Merlant. În cadrul unei mini-schițe din narațiune Clémence și Abel sunt puși să joace roluri pentru a păcăli niște indivizi. Prietena bărbatului se dovedește de un talent înnăscut și pune mult patos, în timp ce Abel e dezastruos și se chinuie să simuleze o emoție plauzibilă. Cam așa reiese analogia și cu rolurile propriu-zise ale lui Garrel și Merlant, unde al lui Garrel e mult prea puțin din ce poate și Merlant reușește să eclipseze toate rolurile principale. În ciuda rezonanței pe care o atrage cu sine numele (motivul pentru care, recunosc, m-am dus și eu să văd filmul), L’Innocent n-ar trebui văzut pentru Louis Garrel, ci pentru Merlant, care face unul dintre cele mai carismatice roluri ale carierei ei recente.
L’Innocent nu e neapărat complet pasabil, dar cu siguranță n-am fi nici la fel de interesați, nici la fel de indulgenți dacă n-ar fi semnat LG. Filmul lui Garrel se încadrează bine în categoria de nivel mediu a cinematografiei franceze contemporane și prinde bine pentru o vizionare de descleștat creierii, dar e dezamăgitor ca migrare către cinemaul de consum al unui actor extrem de important pentru cinemaul de artă. Deși nici L’Homme fidèle (r. Louis Garrel, 2018) nu e extraordinar, formula pe care Garrel o practică acolo pare una mai apropiată de departamentele în care excelează, e o direcție ușor cu mai mult suflet și parcă și cu mai mult romantism decât L’Innocent. M-aș bucura să-l văd pe Garrel-regizorul întorcându-se către astfel de filme, niște filme mai prietenoase cu ambiguitățile și mai puțin evidente în rolul lor de a distra.