La ediția din 2023 a Festivalului One World Romania am avut ocazia să-i iau un interviu  regizoarei Nataša Urban, născută în Serbia (sau mai precis, în Iugoslavia de atunci) și care locuiește în Oslo de peste zece ani. Am vorbit despre documentarul ei The Eclipse, impresionant datorită subiectului său și abordării personale. The Eclipse e un proiect spectaculos vizual care încearcă să echivaleze o formă cinematografică pentru amintiri. Filmat pe peliculă de 16mm și 8mm, The Eclipse e ca un poem vizual despre un trecut apăsător care nu poate fi privit direct, ci trebuie să fie filtrat. Montajul e surprinzător prin juxtapunerile dintre mărturisiri personale și imagini stilizate. În interviu, Urban detaliază cum a cooptat puterea de sugestie a eclipselor – cea din 1961 și cea din 1999 delimitând pe o axă istorică acțiunea cu cronologie sincopată a filmului. Totodată, cineasta ne-a clarificat prezența fantomatică în film a orașului croat Vukovar, în jurul cărora se învârt multe amintiri ale apropiaților ei și totodată locul unui asediu sângeros și distructiv de trei luni a luptătorilor sârbi naționaliști.

În film ați ales să prezentați atât o istorie generală/colectivă a evenimentelor din fosta Iugoslavie, cât și o istorie personală a apropiaților dumneavoastră. Începeți cu mama dumneavoastră, apoi cu bunica, iar după, cu mătușa. Până într-un anumit punct al filmului se conturează o istorie a unei familii, și totuși alegeți să introduceți în film și experiențele prietenelor dumneavoastră, felul în care au fost afectate de război.

Nataša Urban: Această istorie personală a unei familii este unul dintre straturile filmului. Este unul dintre punctele mele de interes istoria de familie și a unei țări. Încep cu un pic de introducere contextuală cu bunicile mele deoarece poveștile lor sunt mai legate de al Doilea Război Mondial, iar discursul politic al filmului începe cu cel de-al Doilea  Război Mondial.

Rănile de acolo sunt prezente și în ziua de azi,  iar cei care au inițiat războaie în anii ‘90 au folosit de fapt al Doilea Război Mondial pentru a crea condiții potrivite pentru acestea. Mai târziu îmi includ prietenele pentru că am vrut să am totul. Ele sunt prietenele apropiate din anii ‘90 cu care am împărtășit momente, cu care am împărțit povești. Pentru mine cred că Vukovar este cumva punctul  de întâlnire pentru mulți dintre membrii familiei și prietenii mei – un oraș din Croația în care tatăl meu merge să recupereze cărțile, unde am fost cu prietenii pentru a vizita alți prieteni, locul unde am făcut fotografii. Ideea e că am fost cu toții afectați de ceea ce s-a întâmplat (după căderea Iugoslaviei), nimeni nu a fost  scutit de consecințele războaielor.

Cum ați luat decizia și de ce ați inclus jurnalele tatălui dumneavoastră, despre drumețiile lui pe munte? Ce impact au avut asupra dumneavoastră aceste jurnale, mai ales când există un contrast în ceea ce spunea el și se întâmpla de fapt în Serbia și celelalte țări din fosta Iugoslavie la acel moment?

Sunt o cineastă foarte intuitivă, deci am vrut să includ aceste jurnale de la început. Chiar dacă nu aveam filmul în totalitate pregătit și nu știam exact ce vreau să includ, știam că vreau să am aceste jurnale în film, să le încadrez în film. Știam că acestea vor fi oarecum repetitive. De asemenea, citind aceste jurnale, cu toate detaliile, am crezut că spun multe despre tatăl meu, familia mea. Am găsit o frumusețe în ele. Cum spuneam mai devreme, sunt o cineastă  intuitivă,  până la cel mai profund nivel și abia după, ofer și sensul.  Filmul are acum multe semnificații, dar pentru mine e un film foarte personal. Fiecare detaliu din film a trebuit să aibă ceva personal. Faptul că tatăl meu merge de jur împrejurul muntelui și întâlnește tot felul de animale despre care are tot felul de comentarii frumoase, a fost un motiv suficient să le pun în film. Dar, pe deasupra, mai sunt simboluri ale războiului care oferă stratul politic al filmului. Există multe interpretări, iar majoritatea oamenilor cred că tata a ales să nu facă nimic în legătură cu războaiele.

Doar că, pentru mine, acest strat reprezintă faptul că există atât de multă durere în lume. Și cum poți să-i faci față?  Într-un anumit punct trebuie să te protejezi. Trebuie cumva să construiești niște pereți în jurul tău. Nu poți să faci față la tot. Pentru tata, soluția a fost muntele. Încă nu am putut să-i spun asta lui tata, cu cuvinte, dar cred că ar trebui.

Iubesc filmul acesta, dar în același timp e atât de traumatizant. Am mai vorbit despre asta –într-o țară în care totul merge normal, dintr-odată totul – valorile, totul – se schimbă, se întoarce cu susul în jos. Toți tații din jurul meu au început să poarte simbolurile naționalismului, iar tata nu a luat deloc parte la asta. El s-a dus pe munte și nu a vrut să facă parte din tot naționalismul acesta macho, patriotic de care sunt dezgustată. Într-un fel, pentru mine tata e un erou.

Discuțiile cu membrii familiei și prietenele dumneavoastră par naturale pe ecran, de parcă ei nici nu ar fi fost conștienți că sunt înregistrați. Cum ați reușit să-i faceți să vorbească atât de deschis în prezența camerei, mai ales despre evenimente traumatizante?

În primul rând, discuțiile nu au fost filmate, doar înregistrate. Am filmat analog, iar imaginile și sunetul nu sunt sincronizate, sunt total separate. Nu i-am întrebat niciodată dacă vor să facă asta; le-am spus „o să faci asta” și ei au acceptat, pentru mine. Am mers cu un recorder foarte mic. Sunt conversații informale, când eram în bucătărie la cafea, iar acest lucru i-a ajutat să se relaxeze. Am avut cu mine aparatura asta foarte neprofesională pentru înregistrat gândindu-mă că e doar pentru cercetare. Voiam să fac din nou interviurile, mai profesional, dar nu s-a mai întâmplat pentru că s-a dovedit una dintre cele mai dificile părți în realizarea filmului. Ei nu știau cât de mult îi voi provoca să vorbească, iar eu nu știam ce fel de răspunsuri voi primi. Pentru că sunt lucruri despre care nu mai vorbiserăm. Ăsta e unul dintre scopurile filmului, trebuie să vorbim despre ele dacă vrem să progresăm, să scăpăm din acest loc neplăcut în care ne aflăm. A fost dificil, deoarece pentru mine e clar ce a făcut Serbia în anii ‘90. Și felul în care sunt abordate aceste lucruri în Serbia. De exemplu, genocidul. În cel mai bun caz, oamenii aleg să tacă, iar în cel mai rău îl neagă, și orice punct între aceste două. Pentru mine abordarea frecventă în care oamenii spun noi am făcut asta, dar ei ce ne-au făcut?, e supărătoare. A devenit comună și, pentru mine, e inacceptabilă. Dacă familia mea ar fi avut o astfel de reacție, m-ar fi deranjat. Din fericire s-au dovedit a fi detașați, dar ignoranți într-un mod voit. Pentru ei faptul că nu au votat pentru Milošević a fost tot ce ar fi putut să facă. Poate chiar a fost valabil pentru anii ‘90, dar cred că după 30 de ani nu mai există nicio scuză că încă nu știu exact ce s-a întâmplat.

Și care a fost reacția lor după ce au văzut filmul?

Le-a luat o zi întreagă să proceseze ce au văzut. Mama mea de obicei ar fi reacționat, dar dintr-odată a rămas tăcută. Am fost puțin îngrijorată, dar de fapt au fost de părere că am avut grijă cu felul în care i-am reprezentat. Cred că mama a înțeles cât de dificil a fost pentru mine întregul proces. A fost de părere că totul a ieșit bine, dar a ținut să-mi lase un mic feedback. În scena de după începutul noului ciclu [cosmic],  apare scroafa care naște. Mama mi-a spus că mai era un purcel pe care trebuia să-l nască și a fost de părere că trebuie să mă întorc în camera de montaj și să repar asta, că nu pot lăsa spectatorii să aștepte.

Filmul e foarte impresionant din punct de vedere vizual. Pentru mine cel mai remarcabil a fost cum vă jucați cu ceea ce aude spectatorul și ceea ce-i arătați. De multe ori camera pare să fie independentă și să cerceteze singură fără o direcție clară mediul. Deși de multe ori imaginile par să nu ilustreze ceea ce povestește interlocutorul, reușiți să creați o relație între ele chiar dacă imaginile sunt din prezent, dar se vorbește despre trecut. Un exemplu e sacrificarea porcului, când pe fundal e un voiceover cu o experiență a mătușii din Bratislava pe când lucra la o tavernă în 1993, iar niște „cetnici” au venit la ea. Nu avem o reconstituire a celor povestite, însă doar imaginea asta cu porcul măcelărit ne face să înțelegem frica ei din acel moment și cât de macabră e această întâmplare. Cum ați ajuns la aceste imagini? Ați filmat înainte să înregistrați sau după? Cum a decurs montajul?

Unele dintre aceste lucruri au venit din filmări, pentru că am lucrat cu un scenariu. Știam ce secvențe aveam și ce imagini le erau atribuite, așa că le-am filmat. Altele au venit din montaj, am explorat posibilități pentru a face o secvență mai puternică. Sunt de părere că cu cât ești mai puțin literal, cu atât scena devine mai puternică. Nu cred că trebuie să fii în vreun fel literal în cinema. De ce aș arăta ceva exact? De ce aș spune ceva peste ceva ce vedem? Pare o pierdere de timp.  Această juxtapunere cu acele imagini cu porcul a venit din montaj, dar știam că vreau fix acele imagini pentru că pentru mine sunt puternice. Am crescut într-un sat din Serbia, care, etnic, e un sat românesc. Poate cea mai traumatizantă experiență pentru mine a fost atunci când l-am văzut pe bunicul măcelărind un porc, îi făcea plăcere. E o metaforă pentru război și pentru ceea ce ne-am făcut unul altuia. Asta ar putea să fie una dintre lecturi. Scena asta a fost de ajutor și soundscape-ul incredibil pe care l-au creat Bill Gould și Jared Blum. Bill Gould e un compozitor cunoscut, iar Jared Blum e un muzician experimental din State care realizează textura în cel mai incredibil mod. Cred că au reușit să acompanieze foarte bine imaginile de pe peliculă, au lucrat și cu sunet analog. Au adunat toate acestea și au creat din ele coloana sonoră.

Am filmat în 16mm, dar există secvențe în care am filmat în 8mm, și poate că arată ca filmări vechi ale părinților – seamănă cu ceva vechi, culoarea arată puțin ciudat. De fapt, am folosit peliculă expirată, am filmat, apoi le-am developat manual. Am folosit tot felul de soluții, de exemplu un mix de puțină cafea cu vitamina C și sodă calcinată. Astfel se obține efectul sepia. Am vrut să mă joc cu amintirile pe care le aveam în minte. Pentru că filmul este despre amintiri – și există  amintiri pe care vrei să le uiți și amintiri de care îți amintești subit. Mi-am pus întrebarea cum arată vizual. Cum arată ceva de care uiți sau de care îți amintești subit?

Ceea ce faceți în film e să vizualizați amintirile. De ce ați ales să folosiți atât imagini de arhivă, cât și imagini recente?

Imaginile de arhivă autentice ocupă cam patru minute de film și sunt digitale. Am vrut să le folosesc nu pentru că descriu lucrurile despre care vorbim, ci pentru că sunt și o parte din memoria mea personală. Dar nu toate evenimentele istorice sunt acompaniate de imagini de arhivă. Spre exemplu, Srebrenica: nu e nicio arhivă pentru că eu, personal, nu eram conștientă de ce se întâmplă acolo. Nu face parte din memoria mea vizuală. Din cauza asta am doar fragmente foarte scurte de la posturi de televiziune.  Mai e și imaginea de arhivă de la știri care e de fapt filmarea unui amator în timpul eclipsei din 1999. Pentru mine, imaginea aceasta e conectată cu cea de la eclipsa din 1961. În film sunt tot felul de astfel de conexiuni; chiar dacă nu te prinzi de ele, nu contează, ele sunt acolo.

E foarte interesant cum conectați eclipsa din 1961 cu cea din 1999. Ați avut această idee încă de la început?

E vorba și despre ce imagini dispui. Am aflat că există o filmare cu eclipsa din 1961 care e pe 8mm și era și era din orașul meu natal. Mi-am zis că e un dar de la Dumnezeu – în cel mai anti-religios mod, e un dar, nu-i așa? Ar fi fost o nebunie să nu o folosesc.  Eclipsa e ca o metaforă. Fiecare eclipsă face parte dintr-un ciclu, concret cea din 1999 face parte din al 77-lea ciclu care a început prima dată prin secolul 17, iar ultima va fi în anul 3000 și ceva. De fapt, îmi doream să fac o bucățică de film SF, încercând să-mi imaginez cu ce ochi vor privi oamenii eclipsele totale în anul 3000.

Cât de greu v-a fost să vă întoarceți în Serbia și să faceți filmul acesta, care e (și se resimte) foarte personal?

A fost incredibil de dificil, și știam că așa va fi, dar tot a fost de zece ori mai dificil decât m-am așteptat. M-am gândit, poate naiv, făcând acest film, că dacă am găsit rețeta asta în care vorbim deschis și suntem sinceri unii cu alții, vom merge înainte. M-am gândit că, dacă eu am înțeles, toți or să înțeleagă, dar desigur, nu s-a întâmplat. Ceea ce vreau să spun e că relația cu țara mea e foarte complexă și complicată. Și chiar dacă nu o rezolv cu acest film… E un proces, e totuși un proces. E ceva care poate va fi mereu o povară pentru mine, dar măcar cu acest film simt că am făcut ce trebuie.