Al treilea lung-metraj al regizorului polonez Tomasz Wasilewski, Statele Unite ale Iubirii (2016), ilustrează portretele a patru femei în Polonia anului 1990. Distins cu Ursul de Argint pentru Cel mai Bun Scenariu la Berlinale 2016, filmul lui Wasilewski este interesant atât în contextul filmului polonez, cât și cel al cinematografiei internaționale. Irina Trocan și Flavia Dima discută despre cum filmul pune în discuție anumite aspecte legate de recuperarea istoriei și de modul în care acesta reprezintă teme specifice genului feminin.

Flavia Dima: Cred că merită examinate similaritățile între Statele Unite și Certain Women (r. Kelly Richardt). Și asta nu numai datorită faptului că amândouă sunt filme din 2016 care utilizează formula de triptic pentru a ilustra viețile unor femei, foarte vag legate între ele prin intermediul unor coincidențe. Ci mai degrabă este interesant cum amândouă filmele par să ilustreze aceleași arhietipuri feminine, folosindu-se de tipare narative și stilistice diferite.  Certain Women e mai degrabă prozaic și opac, concentrat într-un timp mai scurt și cu detalii mai puține, acțiunea are loc într-un „acum” indefinit. Pe de altă parte, Statele Unite are multe repere temporale: acțiunea are loc cândva în timpul tranziției de la comunism la capitalism (aici, Marzena e cea mai entuziastă), acest fapt fiind punctat nu doar prin repere ale dialogului, ci și prin culorile desaturate ale imaginii, care inspiră senzația de timp trecut. Tot așa, își permite să discute (mai) fățiș despre sentimente și nuanțe psihologice, să creeze stuații (melo)dramatice. Iar arhietipurile feminine sunt cam aceleași, chiar dacă parcursul dramatic e diferit: femeia nesatisfăcută de propria-i căsnicie (Agata și Gina), femeia vag nevrotică cu care este comis un adulter (Iza și Laura), femeia in the closet care caută să se apropie romantic de o tânără femeie (Renata și Jamie, Marzena și Beth). Dincolo de aceste observații relativ superficiale cred că este locul unde aceste diferențe și asemănări devin cu adevărat interesante. Ce spui?

Irina Trocan: Cred că ambele sunt festival-friendly și women-empowerment-friendly, în sensul în care, dacă au protagoniste (și cum puține filme au), vor să facă să conteze faptul că sunt femei. Vreau să zic că in real life multe obstacole (financiare, locative, de volum de muncă) sunt unisex, dar în plot-urile cu femei, problemele sau măcar felul în care le rezolvă sunt specific feminine. N-aș zice că e în sine o problemă (it’s not a bug, it’s a feature), dar probabil explică parțial asemănarea filmelor, suprapunerea arhetipurilor folosite. Cât despre epoci sau importanța pe care o are contextul istoric în film, cred că aici diferențele sunt mai mari. Statele Unite ale Iubirii vrea evident să fie film de epocă (despre trecutul apropiat, dar de care ne separă totuși o distanță). Dacă îmi ceri să explicitez, e despre o libertate promisă și nelivrată de căderea comunismului și despre incertitudinea orizontului la începutul anilor `90. Pare și o temă recurentă în filmul polonez – tot în 2016, a fost lansat (la Locarno, apoi la Gdynia), Ostatnia rodzina/Ultima familie (r. Jan P. Matuszynski), tot despre tranziția la democrație și felul în care asta influențează subtil viața unei familii – trei oameni care se gândesc la ei și la arta lor (tatăl și fiul sunt artiști, în medii diferite) și nu își dau seama de rupturile cauzate de evenimente mai mari decât ei și felul în care îi influențează. Alt film polonez axat pe feminin care îmi vine în minte e Body/Cialo (r. Malgorzata Szumowska, 2015), care are o altă femeie ca Renata, o profesoară (of sorts) care duce pe umeri povara epocii în care s-a maturizat și de care n-a mai putut să scape. Sună pompos cum descriu situațiile, dar cred că văzând astea trei filme poloneze unul după altul, e greu de pus problema în termeni de responsabilitate individuală și de relație cauză-efect în acțiuni. Mă refer acum foarte amplu la structura dramatică și mi-ar plăcea să luăm filmele mai în amănunt, mai ales că ambele au subtilități. La Certain Women, singurătatea și confuzia e mai greu de plasat, mediul pare diferit pentru fiecare personaj, doar problemele emoționale le unesc. Cred că e important în ambele filme să vorbim despre moda douămiistă a narațiunilor în rețea, dar cred că mai rabdă. Aș vrea să te întreb cum ți se pare ție faptul că toate problemele personajelor din Statele Unite ale Iubirii sunt specifice femeilor, dacă crezi că asta e limitativ sau defetist sau duce la clișee.

F.D.:  Cum spuneai și tu la început, unele din teme sunt unisex, dar rezolvarea e feminină. Dacă ar fi să fac un exercițiu și aș inversa genurile protagonistelor, cred că storyline-ul care se pupă cel mai puțin e cel al Izei – hai s-o zicem negru pe alb, niciun fost amant insistent nu o să primească un pumn în nas de la o femeie care apoi i-ar cere să se arunce pe geam dacă o iubește. (Sau, cel puțin nu în parametrii unui film obișnuit. Salut, Haneke!) Dar cu excepția câtorva detalii sau scene, nu mi-e greu să-mi imaginez un plotline similar cu cele ale Agatei și Renatei, dintr-o perspectivă masculină. Ba chiar aș spune că plot-ul Agatei, prin dorințele ei sexuale extrem de puternice, detașarea de nucleul familiei și urmărirea obsesivă a unui bărbat pe care îl fetișizează evident, e unul pe care l-ai asocia mai degrabă unui personaj masculin (sper să mă contrazici!) – dar iarăși, aspectul de noutate este asocierea acestuia cu un personaj feminin. Cât despre limitări sau clișee… aici aș reveni înspre ideea de personaje și narațiuni arhetipale. Deși finalurile rămân deschise (sau chiar nerezolvate), ai cumva o puternică componentă morală. Ai personajul care e pe punctul de a comite o greșeală și procesele sale de conștiință, personajul care a comis o greșeală și merge tot în jos de aici încolo și ultimul, care e atât de naiv și bine-intenționat încât ceea ce ar putea fi o greșeală devine un gest de compasiune. Problema vine în momentul asocierii acestor parcursuri narative cu personajele feminine – de la reacțiile lor punctuale (toată lumea plânge la un moment dat) la ceea ce ajunge să li se întâmple (faptul că unele din protagoniste sunt supuse violenței de gen). Inevitabil ajungi la stereotipuri în reprezentare, dar cred că filmul își asumă asta mai ales datorită perspectivei cvasi-istorice pe care o adoptă și prin faptul că nu e un film prea previzibil din punct de vedere narativ. Dacă asta este sau nu de ajuns, rămâne la latitudinea fiecărui spectator, cred.

I.T.: Dacă speri să te contrazic dacă plot-ul Agatei e arhetipal masculin, îmi vine în minte L’histoire d’Adèle H. al lui Truffaut (pe care, între altele, mi-l amintesc pentru că-l pomenea Pauline Kael ca echivalent specific feminin pentru Don Juan – în loc de un bărbat care e interesat de cucerire fizică ca să își asigure urmași, e o femeie pentru care obsesia pentru un bărbat e atât de puternică încât îl urmărește încontinuu). Altfel, da, e o abatere de la modelul femeii împlinite de căsnicia ei; e chiar ostentativ sugerat lucrul ăsta în film, ea se ține după celălalt fix când soțul o anunță că va câștiga mai mulți bani și va avea mai mult timp de stat acasă. Și da – *spoiler!* toate ies învinse, ceea ce e destul de frecvent în filme despre comunism (pentru că United States… e filmat de Oleg Mutu, e și greu să nu te gândești la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile). În Certain Women, problemele morale cauzate de dorințele/intențiile lor sunt la fel de prezente, dar nu se lasă la fel, cu învinși și învingători. Episodul cu avocata, Laura, și clientul ei mi se pare exemplar: putem să empatizăm cu el (dacă am fost să vedem I, Daniel Blake & multele filme similare) că e victima unui accident de muncă, dar e la fel de clar că ea suferă nedrept din cauza reacțiilor lui nervoase incontrolabile; într-un fel, e într-o poziție de putere (ea e avocat, el e un om simplu), dar în același timp pare mai plauzibil să își descarce nervii în prezența ei – că e femeie și ar trebui să fie empatică –, în timp ce cu colegul ei e mult mai rezervat. Citez fragmentul pentru că mi se pare semnificativ și ca relație de muncă gendered, ceea ce nu prea vezi reprezentat, cu atât mai puțin subtil, în filmele mainstream. Corespondentul din filmul lui Wasilewski e în cazul lui Marzena, care e antrenoare și pare să aibă contact doar cu femei (sau cupluri) mare parte din timp, și e nepregătită pentru pericolul care o așteaptă în final. Spuneam că e relevantă structura de network narrative la filmele astea pentru că implică un fel de comuniune spirituală într-o lume de străini, care totuși sunt legați mai strâns decât ar crede. Agata se întâlnește întâmplător cu Iza pe stradă – aproape că se recunosc, dar nu chiar. Laura și Gina, fără să știe ele, împart același bărbat (și pe el îl vedem în două situații diferite). Modelul anglofon de succes pentru network narrative e Crash al lui Paul Haggis, dar pentru că vorbim de un film polonez în care protagonistele sunt vecine de bloc, trebuie să amintim Dekalog, care e făcut cu câțiva ani înainte de momentul acțiunii de aici. Mi se pare crafty în cât teren acoperă și că lasă personajele destul de opace – prind viață mai mult datorită actrițelor care le joacă cu semi-abandon de sine –, și cred că e valoros ca recuperare publică a memoriei naționale. Doar că e destul de safe abordarea asta, ce rău era pe vremuri, ce bine că ne-am născut după revoluție.

F.D.: Asemănarea cu Dekalogul mi se pare și ea foarte interesantă (dincolo de referința destul de directă din cel de-al doilea act), mi se pare ca e tributar lui Kieslowski nu doar prin construcția episodică și spațiile pe care le alege, dar și abordând câteva din temele sale centrale: iubirea (de sine sau față de alții), păcatul, dilema morală, singurătatea… sună foarte catolic în ambele cazuri, dar hei, vorbim despre filme poloneze. Puse cap la cap, amândouă au cumva acest efect de dioramă, miniaturi ale vieții și a problemelor care pot apărea. Lucruri care sunt în strânsă legătură nu doar cu moralitatea șu biografia fiecărui personaj individual, dar și cu mai marele context istoric. În Dekalog 8, ai recuperarea memoriei Holocaustului prin prisma supraviețuitorului adult, care dorește să înțeleagă de ce a fost neîndreptățit în copilărie. Statele Unite recuperează trecutul istoric reprezentându-l direct: o perioadă marcată de incertitudine, de structuri care dispar sau sunt înlocuite și, pe alocuri, de alegeri proaste cu consecințe neprevăzute, fapt reflectat și în istoria intimă a personajelor. În anumite cazuri îți dai seama pe loc că decizia a fost una rea, alteori nu – și n-aș spune că se oprește neapărat în punctul de „ce bine că nu ne-am născut atunci” și sau cel al reminiscențelor. Pozițiile acestor femei în relație cu partenerul existent sau dorit sunt în continuare destul de tabu, chiar dacă atitudinea generală s-a ameliorat un pic. Tot e greu să discuți despre poziția femeii „celeilalte” fără a apela la injurii (sau despre femeia adulterină), tot nu există dezbateri largi despre problemele cu care se confruntă femeile LGBT. Singurul subiect despre care se discută ceva mai mult ca în trecut este cel al consimțământului în cazul femeilor care au consumat alcool – dar nici aici nu s-a înregistrat un progres imens, din punctul meu de vedere.  Și pe lângă toate acestea, probabil că există pe undeva un spectator polonez, pe undeva într-un cinema varșovian, care-a zis „a-ha!” la ceva chestie pe care n-am prins-o noi. (O fi aia cu caseta-jurnal de la soțul ex-pat? Maybe it was a thing.)

I.T.: Da, probabil ai dreptate – pentru fiecare lucru universal recognoscibil din film sau care poate fi asociat cu concepte mari (căderea comunismului, dragostea neîmpărtășită), sunt detalii subtile pe care cei din afara culturii în care e făcut nu le recunosc. (Soții care fac consecutiv baie fără să schimbe apa? Sigur nu e o practică newyorkeză.) Cu siguranță, era valabil pentru 4, 3, 2 – pachetul de nes, discuțiile de la reuniunea în familie. Ce e surprinzător e cum inclusiv cei care pot recunoaște detalii subtile vor să vorbească despre cel mai mic numitor comun – eu am văzut Statele Unite ale Iubirii la Gdynia, un festival de film polonez cu invitați majoritar polonezi, și toți vorbeau despre cât de bine joacă actrițele sau îl discutau abstract-tematic. Și privit așa, multe opțiuni estetice sunt seen before – cadrele lungi care ne familiarizează cu spațiul, actoria opacă îmbinată cu insistența camerei de filmare pe chipurile femeilor, structura asta de vieți private care se intersectează. Ba chiar tușa excentrică din apartamentul Renatei are subtile ecouri de crazy cat lady și stereotipurile înrudite. Femeia de vârstă mijlocie din Body era subțirică și avea în apartament un câine absolut imens, care o făcea să se piardă în cadru. E un film echilibrat și bine meșteșiugit, inclusiv prin cum nevoia de a scăpa de singurătate e contrată de un fel de suspiciune socială – nu există multe mâini întinse care oferă ajutor, dar personajele nu pot să nu riște și să ceară. Și asta mă aduce la episodul final, care cred că mie mi-a întărit senzația de bleak film about communism, și aș vrea să te întreb dacă ți s-a părut exploatativ.

F.D.: Așa cum văd eu lucrurile, Wasilewski joacă pe două planuri în finalul filmului. Pe de o parte se folosește de noțiunea solidarității feminine, într-o venă destul de similară cu cea din 4, 3, 2, de femei care se ajută reciproc într-o societate autoritară, care pe deasupra mai și creează contexte propice pentru abuzuri sexuale nepedepsite. Al doilea lucru pe care mizează este shock value: aici vag deconstruit pentru că episodul violului nu este explicit sau agresiv, are loc pe parcursul unui cadru aproape infinit de lung și lipsit de dinamism. Și totuși, finalul rămâne destul de amorf prin ambiguitatea sa. Și pentru că subiectul scenei este unul extrem de delicat, lipsa de concluzii clare a finalului este un pic constestabilă. Formula aceasta deschisă merge foarte bine în primele două episoade (în care cred că rezoluția este mai nuanțată), încerc să îmi închipui cum ar fi fost dacă ordinea lor ar fi fost diferită – însă doar episodul acesta se temină pe o notă așa de puternică. Dar nu aș spune că finalul nu funcționează, că aceste observații îl trag în jos. Din ipostaza de spectator empatic, a rezonat mult cu mine, iar asta e cumva dincolo de raționalizări ulterioare…