Aș începe prin a spune, din capul locului, că nu prea cred în Oscar-ul pentru cel mai bun film străin, sau cel puțin nu în faptul că acest premiu ar fi o instituție în sine. Dincolo de a judeca valoric Oscar-urile ca fiind benefice sau nu, sistemul pe baza căruia sunt făcute nominalizările este la rândul lui contestabil – aproape 100 de țări au dreptul de a trimite un singur film spre selecție, filme care sunt alese exclusiv de către propriile centre naționale ale cinematografiei sau de alte organisme similare. (Iar asta poate invita abuzuri – precum controversa din jurul brazilianului Aquarius.) Echipele acestor filme sunt nevoite apoi să facă turnee promoționale ale filmelor care sunt, în mod evident, supuse și mărimii bugetelor pe care le au echipele la dispoziție, sau a finanțării pe care statul lor de proveniență o poate acorda în acest sens. Dacă promovarea le reușește, bun, dacă nu, șansele de a se califica chiar și pe lista scurtă sunt destul de slabe. Chiar și-așa, vasta majoritate a filmelor care au fost premiate în cadrul acestei secțiuni sunt europene și provin din țări vestice cu cinematografii naționale deja-consacrate (Italia, Franța, Germania) – așadar, nu există foarte mult loc pentru filme din cinematografii emergente, ori unele care să fie radicale ca formă sau mesaj, exemplele fiind destul de rare și relativ recente.

În ciuda faptului că pare a fi câștigătorul garantat (la fel cum a fost și preferatul în cursa pentru Palme D’or), se prea poate ca Toni Erdmann (Germania, r. Maren Ade, despre care am scris aici) să nu fie cel care câștigă totuși acest Oscar – din mai multe motive. În primul rând, are distincția de a fi unul dintre cele mai lungi filme care au fost vreodată nominalizate la Oscaruri, exemple de nominalizați mai lungi ar fi Boyhood al lui Richard Linklater (mai lung cu 3 minute, ca să fim preciși) și Fanny och Alexander (dar hei, o comparație cu Bergman înseamnă competiție neloială). În fața unui public a cărui calitate forte nu este anduranța în sala de cinema, cele 162 de minute ale lui Erdmann sunt un oarecare dezavantaj. Faptul că filmul ar putea fi indigest în fața publicului larg îl indică și producția remake-ului american în care Jack Nicholson va interpreta rolul titularului Toni: presa a remarcat deja rapiditateacu care s-a luat decizia de a reface filmul (în mai puțin de un an de la lansarea sa); semnalul aparent este că hei, aveți voi ceva bun pe acolo dar hai că știm noi ce să facem mai bine, las’ pe noi. Mesajul anti-corporatist foarte puternic al filmului s-ar putea să nu șadă bine cu o bună parte din Academie (care probabil că va fi puternic diluat în adaptarea hollywoodiană), la fel cum și scenele R-Rated în care se face sex sau se consumă droguri s-ar putea să alieneze o parte din votanți. Iar șansele lui Maren Ade de a câștiga pălesc și din alt motiv: doar trei cineaste au obținut Oscarul în ultimii 25 de ani, iar în ciuda presiunii care este aplicată pe comitetele de votare în ceea ce privește diversitatea, este complet posibil ca ei să ignore acest unghi. Dincolo de toate acestea, Toni Erdmann este un film splendid și extrem de bine realizat, dar succesul său la Oscaruri nu este chiar unul garantat.

Însă, aș mai trece întâi în revistă filmele care nu au prea mari șanse să aducă acasă trofeul. Prima care ar pica ar fi comedia A Man Called Ove (Suedia, r. Hannes Holm) – o comedie cu elemente de dramă relativ comodă și convențională, despre un bătrânel perpetuu agasat care, pe sub toate straturile de urâciozitate, are de fapt o inimă de aur (ce surpriză). Absolut nimic nou sub soare, trecem mai departe. Al doilea ar fi Land of Mine (Danemarca, r. Martin Zandvliet), o dramă istorică despre niște tineri soldați germani, rămași prizonieri de război după căderea regimului hitlerist, care sunt forțați să dezgroape minele rămase de-a lungul coastei de vest a Europei. Dincolo de a servi fanteziilor tipice culturii americane legate de cel de-al Doilea Război Mondial, sau de poveștile despre soldați, Land of Mine nu spune o poveste remarcabilă într-un mod remarcabil. Pare a fi o alegere improbabilă, mai ales în lumina câștigătorului de anul trecut: Son of Saul (r. László Nemes), care abordează tot o latură relativ necunoscută a Războiului, dar într-un mod mult mai radical – atât din punct de vedere tematic, cât și estetic.

The Salesman (Iran, r. Asghar Farhadi), în schimb, are o vagă șansă de a aduce premiul acasă – este o dramă de cuplu care se declanșează după agresarea soției de către un necunoscut, cu puncte hollywoodiene bonus pentru povestirea-în-povestire a piesei de teatru în care joacă cei doi protagoniști, dar și a Oscarului deja câștigat de către Farhadi în 2012 pentru A Separation. Filmul are însă unele probleme destul de mari, mai ales în ceea ce privește abordarea unei teme doar superificial feministe (pe care Alexandra Para o subliniază în cronica ei). Dar dincolo de a fi un premiu care ar pune  Academia într-o lumină bună (uite dom’le, cum adică nu suntem incluzivi că dăm premiu la un film Iranian despre cum suferă femeile din cauza bărbaților?), un premiu pentru The Salesman ar avea și o puternică conotație politică, în contextul decretului semnat de către Donald Trump, care a interzis temporar accesul iranienilor în Statele Unite. (Fapt care a și cauzat un boicot al echipei filmului.) Dar nu știu dacă Academiei îi poate fi oferită destulă încredere încât să presupunem că va calcula o asemenea mișcare; și oricum, în acest scenariu ar prima mai degrabă valențele politice ale gestului, decât calitatea efectivă a filmului.

Tanna (Australia/Vanuatu, r. Martin Butler și Bentley Dean) este, în schimb, cel mai puternic concurent în fața lui Toni Erdmann. Jocul naturalist al cast-ul compus exclusiv din locuitorii indigeni ai unei insule din Melinezia este absolut impresionant, iar cinematografia pe alocuri hipnotizantă semnată de Dean transformă filmul într-o experiență totală, imersivă și acaparantă. Cuplat cu povestea de dragoste cu tente clasice/folclorice (iubirea imposibilă între doi tineri amanți) și referința directă la cinemaul hollywoodian clasic (trimiterea către Tabu, ultima capodoperă a maestrului cinemaului mut, F.W. Murnau), Tanna este un real succes, un film aparte, care i se prezintă spectatorului ca fiind cald și familiar. Comitetul de nominalizare al Oscar-urilor a început în ultimul timp să nominalizeze filme cât de cât radicale din punct de vedere estetic, sau cel puțin în conjunctură cu norma filmelor pe care le vezi în mod obișnuit ca fiind nominalizate (vezi bătălia între Boyhood vs. Birdman de-a lungul categoriilor principale ale Oscarurilor în 2015) – iar deși exemplele sunt încă rare, ele arată că ușa este deschisă, fie chiar și un pic, filmelor care sunt într-un fel sau altul inovatoare.

Cu toate acestea, nominalizările din acest an sunt relativ comode, văzute per ansamblu. Aș fi spus că este o calitate faptul că e o selecție relativ diversă (sau mai pe românește, măcar nu sunt doar filme albe anul acesta și avem și o regizoare pe acolo) dar atâta timp cât trebuie să folosesc cuvântul relativ pentru a o descrie, nu, nu prea cred că se pune. Dar rezumată în cuvinte puține, din punct de vedere tematic, selecția pare absolut convențională: două drame despre bătrânei excentrici (din care unul extrem de popular la Cannes), una bucată film istoric despre Al Doilea Război, un film feminist-ish dintr-o zonă în care femeile nu o duc super și o poveste cu valențe folclorice care are loc într-o societate primitivă. Nimic prea incomfortabil sau bătător la ochi, nimic care să fie atât de specific încât să nu poată fi recognoscibil unui public larg (scuze, Sieranevada), în ciuda mesajelor împletite pe dedesubtul primelor nivele de interpretare. Iar dacă Juste le fin du Monde (r. Xavier Dolan) și Ma Petite Vie de Courgette (r. Claude Barras) n-ar fi picat de pe lista scurtă a acestei categorii, dezbaterea aceasta ar fi fost mult mai interesantă – astfel, nu există prea mult loc de negociere. În ochii mei, cursa din acest an se duce între Tanna și Toni, oricare dintre acestea fiind în propriul lor fel o capodoperă regizorală de mare anvergură – rămâne de văzut care dintre ele va merge acasă cu Oscarul.