Dacă strada Beale ar putea vorbi, nu ar reuși nici pe departe să transmită frumusețea sinceră a iubirii, așa cum regizorul Berry Jenkins descoperă sentimentul în noul său lung-metraj, If Beale Street Could Talk  (2018), o adaptare a romanului omonim din 1974, scris de James Baldwin. Jenkins obține un film liric desăvârșit prin vivacitatea vizualului, acompaniat de ritmicitatea cuvintelor lui Baldwin. Dar Beale Street este locul în care s-a născut fiecare afroamerican din America, așa cum menționează singurul intertitlu al filmului, și un declanșator iminent al unei povești, deci, universale.

Filmul încorporează aceleași două tonalități care fac scriitura prozatorului atât de puternică: poeticitatea frustă a unei povești de dragoste între doi tineri afroamericani și incisivitatea comentariului socio-politic despre condiția afroamericanilor în America agresivă, a anilor 1970. Jenkins, care mărturisește o inspirație aproape de adorație pentru opera lui Baldwin, menține aceeași grijă față de personajele sale pe care a manifestat-o tandru și în Moonlight (2016), dar intransigența sa auctorială lovește acum din plin și condamnă o istorie îndelungată a rasismului, prin inserția unor fotografii non-diegetice, care prezintă cazuri reale unde autoritatea albă a supus în mod abuziv membrii comunității afroamericane, fără justificări reale; aceste inserturi sunt însoțite auditiv de vocea fermă a naratoarei- protagonista Tish (KiKi Layne), o prezență deopotrivă febrilă și stăpânită, cu un emoționant simț al echilibrului.

Astfel, If Beale Street Could Talk mizează pe o construcție eclectică: se întrepătrund latura cvasi-documentară a filmului (ce surprinde background-ul istoric) și progresul narativ,  melodrama care devoalează atât intimitatea relației dintre Tish și Fonny (Stephan James), ambii foarte îndrăgostiți unul de altul, cât și dinamica interioară și exterioară a familiilor din care fac parte, a căror primă tangență în film inspiră o rivalitate tradițională Montague-Capulet (sau o pastișă West Side Story (1961), fără accentul specific de musical new-yorkez). Povestea este prezentată din punctul de vedere subiectiv al lui Tish, a cărei voce completează vizualul și expune întregul proces analitic al său și al familiei de a depăși o sumă de situații sordide, desfășurate într-un Harlem aflat în perioada de final a Black Power movement.

Cronologia non-lineară urmărește evoluția relației dintre Tish și Fonny, care uneori poate părea copleșitoare de înțeles datorită intercalării diverselor etape pe care cei doi le traversează, exact cum utilizează și Wong Kar-wai (o altă importantă inspirație pentru Jenkins) flashback-ul în filmele sale – cu precădere 2046 (2004). Filmul începe cu promisiunea idilică dintre cei doi, se țin strâns de mână și se privesc romantic, încrezători unul în celălalt, pentru ca imediat Tish să anunțe prin voice-over că spera că nimeni, niciodată, nu a trebuit să se uite la persoana iubită doar printr-o sticlă. Sticla este, de fapt, geamul despărțitor prin care cei doi se privesc atunci când Tish îl vizitează pe Fonny în închisoare, după ce a fost condamnat pentru un viol pe care nu l-a comis. În prima ei vizită, vestea că Tish este însărcinată augmentează tragismul situației, amânat pentru puțin, de un ocol în cadrul intim al familiei fetei, acolo unde urmează să le împărtășească părinților (Regina King și Colman Domingo) și surorii (Teyonah Parris), aceeași noutate. Această secvență a împărtășirii veștii are întregul potențialul de a fi una dintre cele mai calde oferite de cinematografia recentă, prin simplul fapt că deși Tish are numai 19 ani, tatăl copilului este momentan închis, niciunul nu și-a continuat studiile, decizia ei de a păstra copilul nu lansează în familia ei o morală despre iresponsabilitate. Există o fascinație mesianică pentru membrul nenăscut, care le înconjoară chipurile cu o exuberanță protectoare și asumată, consumată într-un decor tapițat în cromatică caldă și muzică jazz. Iar tocmai această îngăduință pe care Jenkins o manifestă în mod paternal pentru personajele sale conferă cinema-ului său aproape un efect terapeutic, ca o umplere fină de generozitatea senzațiilor, fie ele la nadir sau în punctul cel mai înalt al emulației fericirii primare. Tish nu poate fi în pericol; iar familia ei, în special mama, Sharon, va urmări o  întâlnire reconciliatorie cu presupusa victimă a lui Fonny (jucată de Emily Rios), pentru a-l elibera pe acesta. Păstrând o căldură permanentă, violul-ancheta-procesul vor forma doar un schelet narativ, privirea camerei survolând doar în intimitatea personajelor, acolo unde close-up-urile lente sunt amprentate cu umanitate și tandrețe. (Există o singură secvență de violență explicită: atunci când tatăl lui Fonny o lovește pe mama lui, care însă, o atacă înainte pe Tish, cu aciditate, pentru păcatul de a rămâne însărcinată în afara unei căsnicii).

If Beale Street Could Talk solidifică o preocupare recurentă a lui Jenkins pentru tema memoriei. Acțiunea este derulată printr-un fir al amintirilor lui Tish, care în ultima secvență din film îl vizitează pe Fonny tot în închisoare, dar alături de fiul lor, destul de mare încât să-l deseneze pe tatăl său venind înapoi acasă. Nerespectarea ordinii cronologice are o funcție și mai revelatorie, în acest sens, dezvăluind pasiunea totală a lui Tish. Trăind atât de intens, fiecare episod devine autosuficient în amintirea ei, dar totodată esențial în ansamblu. Desigur, memoria aici impune și o incursiune istorică. În Moonlight, sunt inventariate trei stagii de devenire ale personajului, denumit, pe rând, Little, Chiron și Black- stagii care implică adaptarea sa la extazul și durerea propriei sexualități. Linear, filmul nu se folosește de amintiri pentru cursivitatea narativă, tip flashback, ci în conștiința imediată a personajului, care acționează în funcție de efectele stagiului anterior.

Cert este că, în If Beale Street Could Talk, iubirea este mai presus de orice reglementare juridică sau politică, dar care, deși nu înfrânge un sistem înfiorător pentru afroamericanii în America acelor ani (care, din păcate, e aproape la fel de aplicabil și astăzi, de unde urgenta necesitate de filme care să apropie subiectul: BlacKkKlansman (2018), r. Spike Lee; Black Panther (2018), r. Ryan Coogler – primul film Marvel cu un cast predominant afroamerican; Green Book (2018), r. Peter Farrelly), însă reușește să țină personajele interconectate într-un vis comun, unde valorile precum dreptatea și pacea devin și ale societății în care trăiesc. Jenkins are acestă privire plină de speranță, în ciuda lipsei happy end-ului, iar sentimentul că totul va fi bine pentru Tish și Fonny transpare prin fiecare plan-contraplan care le decupează expresiile îndrăgostite. Dragostea lor depășește simplul impuls erotic. E o complicitate pentru o reîntregire sufletească în sine, atât de bine redată în film, printr-un ritm temperat și dominat de străluciri de lumină.