Festivalul Filmului Francez e întotdeauna un eveniment de urmărit în peisajul cinefil românesc: proiectează filme adesea foarte discutate internațional, dar nepreluate de distribuitori români, și organizează retrospective care aduc titluri esențiale pe marile ecrane. Cu ocazia ediției 2023, în perioada 15-26 martie, peste 110 proiecții de filme vor avea loc în cinematografe și spații culturale alternative din treisprezece orașe din țară: București, Cluj-Napoca, Timișoara, Iași, Arad, Brașov, Brăila, Constanța, Craiova, Sfântu Gheorghe, Sibiu, Suceava și Târgu Mureș.
În pregătirea festivalului, am pregătit trei mini-cronici la filme FFF recomandate de redacția Acoperișului de Sticlă.
Saint Omer (r. Alice Diop) – Ecourile formării lui Alice Diop ca documentaristă răsună puternic în primul ei lungmetraj de ficțiune. În Saint Omer, camera observă cu multă răbdare dramele unei săli de judecată; construiește, în cadre lungi, debarasate de orice virtuozitate afectată a montajului analitic sau dinamic, aparentele premise ale unui documentar procesual. Asistăm, aproape în timp real, la durata lungă și apăsătoare a procesului unei tinere franceze de origine senegaleză, care pare să-și fi ucis propriul copil. Pentru că vina ei e incertă, la fel sunt antipatia sau simpatia pe care se presupune ca ar trebui să le simțim față de ea. Saint Omer e, astfel, un film extrem de complex, capabil să lase un nod în gât acolo unde meditează cu mare pertinență asupra unor teme ca rasa, maternitatea și statutul femeii. Filmul lui Diop e, în ultimă instanță, un exercițiu plin de grație despre solidaritatea între femei, fără a aluneca în tezism. (Dora Leu)
La maman et la putain (r. Jean Eustache, 1973) – Considerat unanim capodopera lui Jean Eustache și clasat stabil printre titlurile celor mai bune filme din toate timpurile, La maman et la putain avea să trezească, la vremea lansării, o mulțime de controverse și dezbateri morale în rândul cercurilor conservatoare, ferm contrabalansate de recunoașterea deplină și inatacabilă venită din partea criticilor și cineaștilor care îl socoteau “singurul film adevărat despre mai ‘68”. Filmul se constituie ca o cronică a unui triunghi amoros – ne permite accesul privilegiat la o dezvăluire treptată a intimității sufletești celei mai ascunse spre care evoluează cei trei tineri în căutările lor identitare, reale sau închipuite. Vom deveni câteva ceasuri un fel de privitori-flaneuri care bântuie alături de ei prin Cartierul Latin pe unde-și fac veacul, poposind la Café Les Deux Magots ori la Café de Flore, locurile mitice ale suprarealiștilor, cremei literare a Parisului și a filozofilor existențialiști. Un film cult al cinemaului de autor care survolează cu mult umor și căldură tema disoluției adolescenței eterne, mereu îngemănată cu Parisul, fortul idealiștilor din toate timpurile. (Roxana Bălăneanu)
Les enfants des autres (r. Rebecca Zlotowski) – În ceea ce Zlotowski numește un „cinema al personajului secundar”, Rachel (Virginie Efira) este o profesoară de vreo patruzeci de ani care n-a avut până acum copii și începe o relație cu Ali (Roschdy Zem), atașându-se de el și de Leila, fetița lui de patru ani. Rachel încă mai vrea copii, după cum îi spune ginecologului ei, Wiseman (jucat de Frederick Wiseman!), dar până atunci își revarsă iubirea necondiționată pe-ai altora – pe Leila, care ba o tratează ca pe mama, ba o îndepărtează, și pe bebelușul surorii ei mai mici. Cu toate că filmul nu se abate foarte tare de la convențiile clasice ale unui film în care, dacă protagonistul își atinge scopul, totul e bine pe lume, știi totuși că urmărești ceva diferit când apare într-un cameo însuși tatăl observaționalului, care a documentat riguros cât de precar funcționează instituțiile pe care ne e fondată societatea. Rachel e ușor de plăcut și ar fi probabil, o mamă bună pentru Leila, e generoasă cu alte femei din viața Leilei și-a lui Ali, ba chiar e într-un constant proces de reprimare a propriilor dorințe când ceea ce se-ntâmplă în viețile celor din jur este mai dramatic. Nu pare nici să sufere pentru că e dificil să aibă un copil biologic, cât de faptul că numai ce-i al tău e pus deoparte, și nimic altceva. Pare o glumă meta în acest „cinema al personajului secundar” că actrița cu cel mai mult star power, Chiara Mastroianni, e cealaltă femeie care suflă bărbatul de la cealaltă femeie – dar și atunci, singura reacție a lui Rachel e că n-ar trebui să se mai scuze femeile pentru ce fac bărbații. (Irina Trocan)