It Follows nu e primul film care să introducă elemente chiptune pe coloana sonoră – Scott Pilgrim vs. the World (Edgar Wright, 2010) introdusese deja fragmente (putem să le numim mai evocativ bleep-bloops 🙂 ) inspirate de jocuri video în mijlocul garage rock-ului și punk-ului predominante în film. Doar că It Follows e primul film al cărui uz de chiptune nu e absolut deloc motivat narativ. E un timbru integrat natural, fără să atragă vreun moment atenția asupra sa și fără să pară că ar fi împrumutat din oricare alt mediu – ceea ce e destul de impresionant. Cu atât mai mult cu cât tema eroinei Jay din It Follows e o piesă împrumutată de pe coloana sonoră a jocului FEZ. Dacă ascultăm piesele Forgotten și Jay de pe OST–urile celor două producții, o să devină foarte clar că sunt aceeași compoziție muzicală, cu ușoare variațiuni. Tranziția de la jocul pixelat, roz și auto-referențial către slasher-ul lui Mitchell e interesantă – compoziția chiptune dă senzația de lumină, de mult spațiu, de basm digitalizat, ceea ce parafrazează și recreează la nivel sonor peisajul-cu-insule-plutitoare din FEZ. Prin note majore, o linie melodică senină și un reverb lăsat să curgă, Disasterpeace redă o zonă de inocență și visare, ca apoi să sugereze printr-un ton minor hârâitor că ceva neliniștitor se ascunde în substraturi. Asta se pliază bine pe horror și funcționează inclusiv ca o caracterizare a personajului principal.

În It Follows, prima oară când auzim fragmente întretăiate din Jay, o vedem pe protagonistă făcând pluta în piscina cu cadru metalic din spatele casei. E un cadru suburban bucolic, auzim ciripit de păsări și clipocitul apei, fragmente muzicale digital-contemplative, și e ceva dreamy și în același timp vag-amenințător în tonurile minore sintetizate din fundal. Dacă în Forgotten există porțiuni din melodie care sugerează explorarea și curiozitatea, din Jay ele se sustrag și fac loc unei melancolii și unei langori adolescentine retro. E cumva important și că Mitchell alege să seteze atmosfera acronică a filmului chiar înainte să auzim întreaga temă chiptune a protagonistei. Jay e bucata muzicală care face cel mai clar legătura dintre FEZ și It Follows, e piesa care plasează FEZ, dimpreună cu Halloween, la baza compoziției muzicale pentru film, și ale cărei texturi trimit cel mai clar la o muzică de joc video. Dar când adolescenții se uită la televizor la filme horror de serie B de tipul Killers from Space (W. Lee Wilder, 1954) și citesc Dostoievski de pe e-readere în formă de scoici, când totul e un pic offbeat și în afara timpului, o coloana sonoră cu valențe chiptune nu mai face notă discordantă. Până când Jay ajunge în camera ei să se pregătească de întâlnire (momentul în care auzim complet compoziția transpusă din FEZ) spectatorul a fost deja catapultat într-o suburbie atemporală unde anacronismele nu mai bat la ochi. 

Disasterpeace și Mitchell se duc mai departe și adaugă tehnici proprii compoziției de muzică pentru jocuri video de tipul bitcrushing – o formă de distorsiune prin care undelor de sunet li se elimină biți, așa cum imaginilor li se pot elimina pixeli, până când încep să pârâie și să hârâie în timp ce se deteriorează. Ce-i e specific lui Disasterpece e că adaugă bitcrushing peste note reverberate, construind o senzație de spațiu care se dezintegrează. Asta se aude cel mai bine în Forgotten, de pildă, unde senzația de basm care pârâie la margini e foarte clară, însă alăturarea procedeelor e prezentă pe întreaga coloană sonoră a filmului, fie că vorbim de piese retro-contemplative care amintesc de tema protagonistei, compoziții cu sintetizatoare arpegiate în stil Goblin și Carpenter precum tema filmului, sau pasaje violent-industriale care acompaniază întâlnirile cu monstrul-ceva. Muzica lui Disasterpeace e întotdeauna atentă la spațiu – se joacă cu cât de aproape sau departe sunt sunetele, cum se apropie ele, cât de aproape pot să ajungă cât și de înspăimântătoare se simt. Ceea ce nu e, firește, nemaivăzut, însă e esențial pentru un film a cărui unitate structurală e tocmai încetineala, în care atât personajele, cât și spectatorii, așteaptă ca ceva-ul să se apropie și să-i ajungă. Pârâielile, pe măsură ce filmul avansează, devin din ce în ce mai îndoite, mai chinuite, mai alterate – glisează brusc dintr-o gamă în alta, devin din ce în ce mai imprevizibile și, prin urmare, mai neliniștitoare. Sunt de așa natură încât să sune ca și cum ceva înfricoșător se apropie.

Când Jay reperează pentru prima oară prin geamul sălii de clasă mostrul-ceva mergând către ea din adâncimea cadrului, prima oară auzim un vaiet high-pitched, dublat de o alarmă aeriană, și ambele se aud la o mare depărtare, reproducând poziția ceva-ului în câmpul vizual. Muzica ne semnalează pericolul, însă cu cât ceva-ul se apropie, intensitatea sonoră și nivelul de deteriorare cresc și ele, iar spectatorul e catapultat dintr-o stare de alertă într-una de hăituială disonantă. Vaietul devine un burghiu sintetizat, traversat de fulguranțe electronice, ritmuri sacadate tehno industrial, sirene care hăuie din ce în ce mai alarmist peste valuri de sunet de frecvență joasă bitcrush-uită, și toate compun o stare de adrenalină și panică similară cu a unui jucător care trebuie să iasă dintr-o navă înainte să explodeze (un exemplu ar fi scena de evacuare din Metroid Prime – Retro Stodios, Nintendo, 2002), sau cu a unui jucător care a intrat într-un boss fight și acum trebuie să cartografieze pe nerăsuflate aria de mișcare și loviturile inamicului. În Doppel, muzica ajunge inconfortabil de aproape de spectator într-o avalanșă copleșitoare de burghie, elice, motoare, ploi digitale, și în final un zid de zgomot bitcrush-uit care absoarbe orice altceva. E asamblat un spațiu dark and twisted, dinamic și terorizant.

Inclusiv arpegiile misterios-amenințătoare care amintesc de filmele horror de la finalul anilor șaptezeci propun o schimbare, dacă nu de stil, atunci de timbru. Se îmbină cu pârâieli și clipoceli digitale vioaie, dau o senzație de otherworldly în dizolvare, și aduc o doză de anacronism altfel. Particular e modul în care It Follows aduce împreună două traiectorii evolutive ale muzicii de sintetizator, într-un mod neintruziv și complementar, și reușește să brodeze un sound nou pentru filmul de groază, îmbogățindu-l la nivel de nuanță și caracteristici tonale. A slasher with a twist din multe puncte de vedere, filmul lui Mitchell izbutește, printr-o mozaicare de tehnici aflate la intersecția dintre jocuri video și film horror, să-i adauge filmului de gen încă un strat – un timbru hibrid și fecund.